TEATRUL MIC – “HOTELUL DINTRE LUMI”

UN SPECTACOL EMOŢIONANT PE O TEMĂ DIFICILĂ

La sfârşitul stagiunii trecute Teatrul Mic a prezentat “Hotelul dintre lumi”, spectacol ce inaugurează acum, actuala stagiune şi căruia atunci, presa nu i-a acordat atenţia meritată, cu toate că era una dintre puţinele reuşite ale acestui teatru oropsit prin lipsa unui manager activ.
Piesa aparţine lui Eric-Emmanuel Schmitt, născut la Lyon, scriitor distins cu numeroase premii şi jucat pe multe meridiane. Tematica piesei este delicată pentru că autorul încearcă o discretă filosofie despre viaţă şi moarte, despre graniţa dintre cele două lumi, sub forma dramatică a unei comedii romantice. Într-un hotel straniu poposesc cei aflaţi în comă, iar pe ce drum va apuca fiecare constituie elementul de suspans al acţiunii. În aceste clipe de cumpănă ale destinului se petrec diverse metamorfozării, infirmii prind puteri, mincinoşii spun adevărul, totul fiind marcat subtil de relaţia de iubire, singura ce poate schimba caractere. Desigur, astfel rezumată tematica acestei piese lipsite de un conflict consistent, poate îndepărta spectatorii dornici de distracţie. Aceştia vor greşi însă, pentru că “Hotelul dintre lumi” prin spectacolul Teatrului Mic le va oferi satisfacţia emoţiei şi a bunei dispoziţii deoarece este minuţios lucrat teatral de regizoarea Alice Barb. Scenariul, ilustraţia muzicală şi regia ce aparţin lui Alice Barb pledează cu multă sensibilitate pentru poezia iubirii ce poate salva destine. Decorul lui Andrada Chiriac sugerează cochilia unui melc şi te trimite într-o lume fantastică, iar costumele create de Vladimir Turturică deseneză discret tipologiile celor aflaţi în mare cumpănă. Regizoarea şi-a dorit să “ambaleze” spectacolul într-un înveliş căt mai atractiv şi a reuşit să creeze o atmosferă plăcută emoţional. A apelat la coregrafia inspirată a lui Răzvan Mazilu şi la o ilustraţie muzicală rafinată ce include pasaje muzicale celebre interpretate de Dan Grigore. E drept spectacolul are totuşi câteva hibe. În primul rând, unele scene mult prea descriptive trenează ritmul reprezentaţiei, apoi în distribuţie se pot sesiza unele roluri mai mici şi chiar mai mari rămase fără o acoperire credibilă prin interpretare. De pildă, Ovidiu Niculescu în Julien Portal, susţine uniform dezbaterile provocate de situaţia extremă în care se află personajul său central. Palidă, neconvingătoare este interpretarea celor două doctoriţe de către Liliana Pană (Doctorul S1) şi Ana Bart (Doctorul S2). Preşedintelui Delbec – unul din cei trei musafiri ai hotelului - , Bogdan Talaşman nu îi descoperă în profunzime tipologia. Aceste neîmpliniri sunt trecute cu vederea pentru că Marie, Laura şi astrologul, personaje importante, sunt ireproşabil interpretate. Excelentă este în femeia de serviciu Marie, Adriana Şchiopu, care ştie să jongleze stabilirea relaţiilor cu fiecare personaj în parte. Este impresionantă în monologul din debutul reprezentaţiei ce dezvăluie sensurile convenţiei după care se va derula povestea celor din hotel. Trăieşte intens frământările Laurei, tânăra actriţă Valentina Popa care deţine o sensibilitatea aparte. Un rol perfect construit oferă Mihai Dinvale în astrologul care îşi imaginează că poate manipula destine. De cei doi îngeri, Traian Vlaş şi Carmen Lupei se achită corect.
Spectacolul abundă în accente comice amare, plasate inteligent de regie, iar povestea de dragoste dintre Laura şi Julien, ce se infiltrează discret printe monologurile celorlaţi, emoţionează prin derularea vizuală. ”Hotelul dintre lumi” poate fi receptat şi ca un SF al cărui final rămâne însă, criptic. Merită văzut acest spectacol pentru originalitatea sa dictată de regie şi pentru interpretările reuşite datorate unor interpreţi.

TEATRUL “NOTTARA” – “AI TOATĂ VIAŢA ÎNAINTE”

ACTORII, SUFLETUL SPECTACOLULUI

Teatrul “Nottara” a iniţiat un proiect generos, “Buletin de Bucureşti”, dedicat regizorilor care au absolvit studiile în ultimii zece ani şi nu au montat încă nici o premieră pe o scenă profesionistă din Capitală. Excelentă ideea de a promova noi talente regizorale când în domeniu se simte o criză! Proiectul este însă, superficial monitorizat de teatrul gazdă care nu acordă mai multă atenţie selecţiei repertoriale a regizorilor aleşi. Lansarea proiectului a avut loc în 2007 cu “Special, sânge !!!” în regia lui Bogdan Huşanu care nu a reuşit să se remarce pentru că spectacolul său era confuz conceput. Stagiunea trecută proiectul a propus cunoaşterea de către bucureşteni a tinerei regizoare, Alina Rece. Ambiţioasă şi preocupată de buna intenţie de a sensibiliza publicul asupra unei teme grave – relaţia dintre maturi şi copiii din preajmă, preţuirea indiferent de etnie şi religie a comunicării dintre generaţii -, a ales romanul lui Romain Gary pe care l-a dramatizat. Editura “Cotidianul” a publicat şi la noi acest roman de succes internaţional ce a cucerit preţuirea cititorilor prin sensibila sa notă poetică desprinsă din suferinţa unei lumi sărace. Romanul se lecturează cu sufletul la gură şi răscoleşte pe oricine îl parcurge. Scrierea lui Romain Gary a fost ecranizată în 1977 şi filmul a obţinut Premiul Oscar pentru cea mai bună producţie străină, rolul Roza fiind interpretat de Simon Signoret. Teatrul suportă totuşi greu o dramatizare, pentru că romanul are o atmosferă aparte, susţinută prin descrieri picturale ale cadrului existenţial al eroilor săi. În dramatizarea sa, Alina Rece a speculat esenţa tipologiilor, dar a pierdut seva emoţională a romanului. O bătrână evreică, Roza (Ruxandra Sireteanu), care a suferit şi ororile războiului, trăieşte într-o lume necăjită, cu prostituate şi copii părăsiţi de părinţi, şi are grijă de Momo – Mohamed (Laura Vasiliu), un băieţel precoce, inteligent. Acesta ar fi cadrul acţiunii dramatizării prin care se încearcă demonstrarea că umanitatea fără dragoste faţă de semeni şi sinceră comunicare nu poate supravieţui.
În scenografia onest concepută de McRanin, regizoarea Alina Rece a încercat vizualizare teatrală a dramatizării folosind proiecţiile video şi luminile create de Lucian Moga. Marele merit însă, al regiei rămâne doar alegerea unei distribuţii de excepţie. Rolurile cheie – Roza şi Momo – prilejuiesc adevărate creaţii actriţelor Ruxandra Sireteanu şi Laura Vasiliu. Durerea trecutului, dar şi pofta explozivă de viaţă, de a învinge necazurile, cât şi dragostea pentru copilul orfan aflat sub grija sa, Momo, sunt coordonatele personajului Roza, cu multă fineţe exploatate de Ruxandra Sireteanu. Actriţa îşi construieşte rolul admirabil. O mare surpriză este întâlnirea pe o scenă de teatru de astă dată, a tinerei actriţe Laura Vasiliu care a cucerit preţuirea publicului prin interpretarea lui Găbiţă din filmul premiat la Cannes, “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” regizat de Cristian Mungiu. Actriţa este de nerecunoscut în dificilul personaj Momo. Se transpune cu multă sensibilitate într-un băieţel care luptă cu disperare să păstreze relaţia cu Roza singurul suflet matur apropiat ce îi suplineşte lipsa părinţilor. Laura Vasiliu realizează o performanţă în acest personaj, ştiut fiind că a juca un copil e o piatră de încercare pentru orice actor, mai ales când acel copil e implicat într-un conflict dramatic. Personaje de plan secund interpretează irebroşabil, cu mult farmec, Corina Dragomir (Moise) şi Mihaela Subţirică (Nadine şi Claire). Distribuţia se completează cu Boris Petroff (Yusuf Kadâr şi Hamil) în compoziţii abil desenate, Mihai Perşa (Dr. Katz) şi Raluca Jugănaru (Aischa).
Spectacolul merită a fi văzut pentru redescoperirea Laurei Vasiliu ca un talent complex şi a Ruxandrei Sireteanu care este într-o bună formă profesională.Trist e că mass media preocupată de tot felul de vedete de carton, nu a atras atenţia asupra prezenţei pe o scenă de teatru din Capitală a tinerei actriţe Laura Vasiliu consacrată internaţional în domeniul cinematografiei. Din păcate, spectacolul e modest pentru că dramatizarea şi regia Alinei Rece nu au reuşit să valorifice pe deplin sensurile romanului. Pentru a îşi impune personalitatea sa regizorală, Alina Rece, ar fi fost mai avantajată poate dacă ar fi optat pentru o piesă de teatru şi nu pentru dramatizarea unui roman, oricât de actuală ar fi tematica acestuia.

TEATRUL METROPOLIS - “ FANTOMA, DRAGOSTEA MEA”

O COMEDIE SPUMOASĂ CU ACTORI MINUNAŢI

Singurul teatru de proiecte de la noi, Metropolis, încheie cu succes selecţia sa repertorială estivală prin a prezenta premiere cu o serie de comedii bulevardiere. După “Mincinoasa” şi “Doctori, femei şi alte întâmplări” a oferit “Fantoma, dragostea mea”, o piesă bulevardieră “proaspătă”, dacă se poate spune astfel, un text după Blithe Spirit de Noel Coward, distins cu Premiul Tony în 2009, jucat pe Broadway cu casa închisă. Surpriza reuşitei indiscutabile a acestui spectacol se află în cooptarea în distribuţie a unor actori deosebiţi, ce nu pot dezamăgi pe nimeni. Deasemenea nici regia lui Şerban Puiu, corectă, nu poate dezamăgi. Din păcate, spectacolele anterioare cu astfel de comedii au avut unele hibe ale distribuţiei şi regiei.
Piesa este o farsă ce are la bază problemele lui Charles (Marius Florea Vizante), un scriitor care pentru a-şi stimula inspiraţia la scrierea la care lucrează apelează la amintiri referitoare la fosta soţie decedată, Elvira (Alexandra Velniciuc), în prezenţa actualei soţii, Ruth (Monica Davidescu). Invită la o şedinţă de spiritism, ce va fi “moderată” de un medium trăsnit, Madam Arcadi (Gabriela Popescu), familia Bradman (Raluca Ghervan şi Vasile Flutur). În casa scriitorului activează şi o servitoare ciudată, Edith. Primul act ne pune în temă asupra personajelor, iar în cele ce urmează se declanşează o cavalcadă nebună de întâmplări hazli şi conflicte comice. Într-o scenografie funcţională (decor şi costume), bine concepută de Ioana Popescu, regizorul Şerban Puiu, cunoscut pentru activitatea sa bogată în teatrele din ţară, în special la Teatrul “Sică Alexandrescu” din Braşov, conduce profesional punerea în scenă a piesei. A inventat gaguri de calitate speculând situaţiile şi a ales ireproşabil distribuţia reunind actori minunaţi. A apelat pentru rolurile cheie la stimaţi actori ai Teatrului de Comedie mai puţin implicaţi în premierele stagiunii trecute, Marius Florea Vizante şi Gabriela Popescu. Încântător dezvoltă Marius Florea Vizante personajul Charles, un tip stângaci, nesigur pe intenţii şi relaţii cu cei din preajmă. Actorul investeşte multă fantezie pentru susţinerea unui umor de calitate raportat la propunerile situaţiilor dramaturgului, totul cu măsură şi naturaleţe în expresie. După ce s-a afirmat şi ca actriţă dramatică în recitalul “Copilul din spatele uşilor”, un recital susţinut în stagiunea trecută pe scena Teatrului “Nottara”, Gabriela Popescu revine în forţă la registrul comic şi propune o savuroasă compoziţie tipologică în Madam Arcadi. Aceasta este o femeie cu personalitate în respectarea unor principii, dar distrată şi surprinsă mereu de presupusul har al invocării persoanelor dispărute. Actriţa îi caracterizează cu dezinvoltură profilul, tratând cu firesc momente absurde ca situaţie, de unde rezultă un comic debordant al evoluţiei sale scenice. Monica Davidescu, actriţa Naţionalului bucureştean, este specializată de acum în stilul comdiei bulevardiere, o concepe cu mult farmec şi nuanţat pe Ruth, soţia care nu înţelege ce se petrece în familia sa şi încearcă să riposteze cu promtitudine când i se solicită implicarea. Despre Alexandra Velniciuc am mai atenţionat că este o descoperire a Tearului Metropolis, fiind fermecătoare în personajele interpretate din zona teatrului bulevardier. Ştie să-şi speculeze inteligent, cu măsură, datele personale, în Elvira fiind o seducătoare şi naivă “fantomă” ce bulversează viaţa celor din jur. Se afirmă ca o personalitate certă, în Edith, tânăra absolventă a UNATC, Ioana Ancea, remarcată şi la examenul finalului de studii în “Ofertă de serviciu”. Actriţa reuşeşte să se evidenţieze într-un rol secundar, spectatorul aşteptând cu plăcere apariţia sa în acea servitoare speriată de situaţiile la care vrea să se adapteze ca un soldat. Îşi construieşte personajul dintr-o multitudine de amănunte comportamentale ca expresie şi nuanţe ale replicii. Ioana Oancea este un nume tânăr ce trebuie reţinut pentru că garantează o evoluţie apreciabilă. Cei din familia Bradman invitaţi la şedinţa de spiritism sunt doar corect interpretaţi de Raluca Gherman şi Vasile Flutur, cărora le aparţine însă, traducerea reuşită a piesei. Majoritatea actorilor demonstrează în acest spectacol plăcerea debordantă a jocului şi redau personajele convingător pentru că se simt comod în oferta dramaturgică şi regizorală; ei joacă fără exagerări,cu poftă şi intră cu credinţă în relaţii urmărind atent logica lor.
“Fantoma,dragoste mea” este un spectacol creator de bună dispoziţie, ce merge pe linia obişnuită a convenţiei teatrale. Nu propune revoluţii estetice ci doar întâlniri cu umorul de calitate susţinut de actori admirabili.

TEATRUL NAŢIONAL “I.L.CARAGIALE”

NU RATAŢI PREMIERELE DE LA SFÂRŞITUL STAGIUNII TRECUTE

Prima scenă a ţării, cum mai este considerat Teatrul Naţional “I.L.Caragiale” se află în plină activitate cu repetiţiile pentru viitoarele premiere, ca şi celelalte teatre ce pregătesc deschiderea stagiunii 2009 – 2010. Suntem însă restanţieri cu recomandările celor trei premiere ce s-au petrecut în finalul stagiunii încheiate la începutul verii: ”Sinucigaşul”, “Lecţia” şi “Comedia norilor”.


“SINUCIGAŞUL” – UN SPECTACOL CE ENTUZIASMEAZĂ PUBLICUL

Am vizionat “Sinucigaşul” nu la premieră, ci o reprezentaţie obişnuită alături de publicul sătul de programele tv. şi atras în ultima vreme de ofertele teatrelor. A fost uimitor cum spectatorii aplaudau numeroase momente la scenă deschisă, ca şi cei de la operă care răsplătesc cu aplauze interpretarea ariilor celebre. Se regăseau în multe scene din această comedie tragică în care se satirizează o societate totalitară ce a marcat grav istoria omenirii.

Scrisă în 1928 pe timpul stalinismului de Nikolai Erdman, piesa a fost interzisă şi autorul a avut multe de pătimit din cauza ei, cu toate că stârnise aprecierile lui Mayerhold şi Stanislavski. Alegerea repertorială de către Naţionalul bucureştean a acestei piese este meritorie în intenţia de a sublinia universalitatea tematicii sale. Acţiunea se petrece în anii dictaturii staliniste, dar Nikolai Erdman expune atenţionări asupra pericolului oricărui timp istoric în care apar tendinţe de manipulare a conştiinţei individului, de ştergere a creierului său prin intoxicarea cu dogme şi prin ingrădirea libertăţii sale. Piesa este în mod surprinzător foarte actuală, nu atât prin situaţia de şomer a lui Podsekalnikov ,ci mai ales prin mentalităţile viciate ale celor din jurul său pentru care o sinucidere e doar un eveniment senzaţional, cauzele ei neinteresând pe nimeni. Actualitatea piesei a exploatat-o comic, cu multă fineţe, regizorul Felix Alexa, care a perceput în profunzime sensurile scrierii. Spectacolul său este o satiră cu subtile trimiteri dramatice de condamnare a acţiunilor de manipulare a individului, de supunerea sa în faţa perceptelor dogmatice. Publicul îi sesizează mesajul şi îl răsplăteşte cu aplauze entuziaste. Nu asistă la o tragedie cum i-ar fi sugerat greşit titlul capcană, ci la o comedie amară care îl provoacă să judece şi să condamne idiologia unei dictaturi periculoase.

Podsekalnikov cel aflat în şomaj este un revoltat, un nemulţumit de ce îi oferă societatea, şi înscenează farsa unei sinucideri, pretext de a dezvălui stadiul moral la care au ajuns vecinii săi de palier intoxicaţi idiologic. Regizorul Felix Alexa, vizualizează într-un ritm susţinut, teatral, piesa lui Nikolai Erdman creind tensiune comică momentelor, ca în final să lase spectatorii pe gânduri dacă râsul nu se poate transforma cumva în lacrimi amare. Cu precizie dezvăluie regizorul sensurilor subtextului scrierii chiar dacă unele interpretări actoriceşti nu îi susţin întodeauna intenţiile. Decorul modern conceput de Diana Ruxandra Ion se axează pe jocul dublu al unor uşi transparente ce indică domiciliile vecinilor lui Podsekalnikov, dar sugerează şi un posibil labirint în care aceştia se zbat să existe într-o lume opresivă. În contrapunct cu acest decor cu tentă expresionistă, regizorul Felix Alexa dezvoltă un spectacol dirijat spre nuanţe realiste, cu relaţii între personaje atent urmărite.

Evident sufletul spectacolului va fi DAN PURIC pentru că îl interpretează admirabil pe Podsekalnikov şi nu îi scapă în nici un moment susţinerea relaţiilor nuanţate cu fiecare personaj. Actorul, fireşte, apelează şi la limbajul teatrului nonverbal al cărui maestru este, dar cu măsură, nu abuzează de el. Constructul lui Dan Puric este un Podsekalnikov, om aflat la ananghie, inteligent şi trist că viaţa sa e frântă nu de şomaj, ci de neînţelegerea drepturilor minore pe care le revendică zadarnic. Sinuciderea l-ar putea scăpa de necazuri dar el o impune ca o farsă, ca o lecţie pentru cei din jurul său. Dan Puric înfăptuieşte în acest spectacol o creaţie pentru că scena este tărâmul manifestării harului său unic, şi nu diversele dezbateri cu pretenţii filosofice televizate în care se implică şi e folosit de alţi manipulatorii, numiţi şi “moderatori”.

Distribuţia este numeroasă şi prilejuieşte întâlniri apreciabile cu actori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, care majoritatea susţin credibil relaţiile cu personajul central interpretat strălucit de Dan Puric. Atractiv o creionează, de pildă, Adela Mărculescu pe soacra lui Podsekalnikov, Serafima cea mereu nedumerită de situaţiile din jur. Un apreciabil portret desăvârşeşte Ileana Olteanu în Maria, soţia sinucigaşului. Tania Popa cu temperament şi umor o evidenţiează pe curioasa şi pragmatica Margarita. Explozivă şi precisă în expresie este Kleopatra în interpretarea Mariei Buză, o actriţă care ar putea să-şi folosească în roluri mai ample capacităţile multiple ce le deţine. Cu plăcere spectatorii aplaudă reîntâlnirea cu Costel Constantin devenit vecinul Kalabuşkin interesat de senzaţionalul ce îl poate provoca sinuciderea lui Podsekalnikov. Marius Manole atrage atenţia asupra lui Egoruşka cel cu sufletul frânt de efectele epocii pe care o trăieşte intens. Distribuţia se completează prin redarea nuanţată a tipologiilor ce le revin cu Lamia Beligan în Raisa căreia actriţa îi speculează inteligent pretenţiile de nobilă doamnă care negociază o sinucidere, Vitalie Bichir în două apariţii de plan secund (chelner şi cioclu) desenate cu precizie în esenţă şi Silviu Biriş (Viktor), Andrei Finţi (Pţrintele Elpidi). Un accent major în intenţiile satirice ale lui Nikolai Erdman este perfidul intelectual Aristarh pe care însă, Marius Bodochi îi tratează linear, nu reuşeşte, din păcate, să sublinieze gravitatea implicării sale în cultivarea senzaţionalului sinuciderii dorite de el.

“Sinucigaşul” este un spectacol reuşit în care publicul află cu plăcere emoţie autentică, cât şi provocarea de a gândi la pericolul ce poate deveni o societate viciată de o dictatură care îngrădeşte libertatea individului. Este un spectacol bogat în sensuri, propuse captivant de regizorul Felix Alexa în care Dan Puric prezintă un rol memorabil.


“LECŢIA” – UN SPECTACOL ATRACTIV …

În 2009 se împlinesc o sută de ani de la naşterea părintelui teatrului absurd, Eugene Ionesco, şi Naţionalul bucurştean îl omagiază prin spectacolul “Lecţia”, în regia lui Horaţiu Mălăele. Actorul şi regizorul, apreciat pentru meritele sale creatoare de evenimente culturale, şi-a mai exersat talentul pe această piesă în 1997 la Theatrum Mundi, devenit de doi ani preţuitul Teatru Metropolis.

Din nou, trebuie să amintim argumentarea dramaturgului referitoare la absurdul cultivat în piesele sale pentru că viaţa de zi cu zi e împănată cu situaţii absurde care pe scenă trebuiesc tratate realist cum se petrec şi în viaţă, preciza Ionesco. În “Lecţia”, cazul profesorului de matematică exasperat de eleva sa neştiutoare este unul din pretextele expunerii credinţei lui Eugene Ionesco” că nu există teatru fără o taină ce se dezvăluie”. Aici, taina ar putea fi pericolul indolenţei necunoaşterii lucrurilor elementare. Horaţiu Mălăele dezvoltă ritmat evoluţia disperării iscate de neştiinţă, atât în calitate de regizor, cât mai ales ca interpret de excepţie al profesorului exasperat. Spectacolul este cuceritor prin inventivitatea gagurilor şi sensurilor replicilor speculate abil regizoral. Dar … intervenţia unor accente regizorale absurde ca expresie îi scad din forţa dramatică a sensurilor. De exemplu, machiajul în alb al feţelor personajelor sau grotescul înfăţişării menajerei Marie (Natalia Călin – corectă în rol) trimit forţat în zona unui absurd de suprafaţă, a exagerărării fără un suport credibil.

Decorul ce sugerează o “pivniţă” a vieţii, realizat tot de Horaţiu Mălăele este inspirat conceput în ideea de a susţine o “lecţie” despre violenţa ce o poate provoca indolenţa necunoaşterii. În expunerea scenică a personajului profesorului, care mai e şi puţin ramolit, devenit un mic dictator prin imposibilitatea unei primare comunicări cu elevii săi, Horaţiu Mălăele investeşte debordanta şi cuceritoarea sa fantezie. Rolul este strălucit interpretat, chiar dacă,din păcate, pentru a spori atracţia publicului, actorul mai inventează unele replici. Un merit deosebit al regizorului este şi cooptarea în distribuţie a tinerilor. În “Lecţia” ne propune să le cunoaştem pe Aylin Cadâr, în rolul dificil al elevei şi pe Diana Stancu într-un rol secundar. Cu naturaleţe, cu umor spontan, cu farmec, construieşte profilul elevei încrezute că ştie totul, Aylin Cadâr, o actriţă ce promite o carieră deosebită având un har aparte al expresiei.Deasemenea, Diana Stancu este o apariţie ce se reţine prin naturaleţea jocului.

“Lecţia” va face cu siguranţă deliciul spectatorilor, atât pentru interpretarea actorilor, chiar dacă se apelează la unele exagerări, cât şi pentru evidenta ironie referitoare la adresa unor aspecte specifice învăţământului nostru aflat la ananghie. Horaţiu Mălăele propune la Naţionalul bucureştean un spectacol de succes, dar adevărata sa capacitate de creaţie se anunţă a fi remarcată, din nou, cu ocazia premierii din această toamnă de la Teatrul de Comedie, “Leonce şi Lena”.


“COMEDIA NORILOR” – UN DIVERTISMENT AMUZANT

Se continuă pe scena Naţionalului bucureştean punerea în practică a proiectului “Teatru nou cu piese vechi”. Până acum singurul regizor preocupat de acest proiect rămâne Dan Tudor. După “Sânziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri, după “Molto, gran’impressione” cu primele încercări de dramaturgie românească, regizorul Dan Tudor a optat acum pentru “părintele comediei” Aristofan şi piesa sa “Norii “ ca să îi dea o nouă formă teatrală. Și reuşeşte un amuzant spectacol de divertisment fără mari pretenţii de originalitate. Discutabilă satiră din urmă cu 2400 de ani la adresa lui Socrate e trecută în planul doi, iar celebrul filosof al antichităţii e tansformat doar într-un profesor trăznit şi îngâmfat cu un limbaj pretenţios. Regizorul persevereză mai mult pe relaţiile dintre părinţi şi copii, pe necazurile îmbogăţitului Strepsiade şi pe fiţele celor plini de pretenţii bizare pentru că sunt puncte nevralgice şi ale prezentului nostru nu numai ale timpului de mult apus al antichităţii. Despre parveniţii miliardari cunoscuţi prin bunăvoinţa “divertismentului” televiziunilor şi ale lor odrasle se vorbeşte de fapt şi în acest spectacol.

Regizorul Dan Tudor foloseşte abil “Norii” lui Aristofan pentru un divertisment teatral bogat în momente muzicale (muzica antrenantă aparţine lui Vlad Creţu) şi dansuri (în coregrafia inspirată a lui Răzvan Mazilu) într-o scenografie interesantă (decorul dar mai ales costumele create de Andu Dumitrescu susţin umorul situaţiilor), cu o distribuţie nelipsită de realizări. Mircea Albulescu, din nou, cucereşte prin construcţia cu mult haz a ciudatului personaj Socrate care se crede a şti totul despre lume dar e doar un claun încrezut. Corul specific teatrului antic e transformat într-o reuniune de dame de diverse vârste şi cu tot felul de pretenţii. Ileana Stana Ionescu şi Simona Bondoc sunt surprinzătoare cum se adaptează la noua convenţie teatrală cu plăcerea jocului şi cu expresii pline de haz. Lor li se alătură sugerând diverse tipologii Ioana Vânătoru, Afrodita Androne, Raluca Petra şi Victoria Dicu. Dişcipolii lui Socrate sunt nişte tineri cu pretenţii de mari filosofi a căror identitate e conturată cu umor de Mihai Calotă – un actor deosebit în orice partitură ca şi de Daniel Badale cărora li se alătură Axel Moustache, Eduard Adam. Pe “cetăţeanul din Atena Strepsiade” aflat în ananghie financiară îl interpretează Alexandru Bindea care uneori e prea încrâncenat în căutarea de efecte comice. Răzvan Oprea va fi fiul mofturos al “cetăţeanului atenian” şi actorul reuşeşte să-l coloreze cu un haz convingător. Distribuţia se complectează prin contribuţiile corecte ale actorilor Dragoş Ionescu (Pasias), Andrei Duban (Aminias) şi Silviu Oltean (sluga lui Strepsiade). Corifeul lui Ovidiu Cuncea rămâne o palidă apariţie deoarece actorul nu reuşeşte să se debaraseze de un manierism practicat în orice apariţie.

O scenă de excepţie, de înaltă clasă interpretativă este dialogul dintre Raţionamentul Drept (Monica Davidescu ) şi Raţionamentul Nedrept (Ilinca Goia ). Cu farmec actriţele cântă, dansează şi ştiu să speculeze încântător sensurile replicilor.

Divertismentul lui Dan Tudor este atractiv pentru marele public sătul de vulgaritatea celui cultivat de televiziuni, chiar dacă are un final confuz ca intenţii. Spectacolul “Norii” rămâne un bun prilej de bună dispoziţie pentru spectatori.