“VedeTEatru” (EDIŢIA VII) – BUZĂU – FESTIVAL NAŢIONAL

PUBLICUL A AVUT CUVÂNTUL

Calificativul de “VEDETĂ”, din cauza mass media şi în special a sectorului său vizual – televiziunea -, a fost total demonetizat. DEX îl defineşte în funcţie “de marea popularitate” de care se se bucură “un actor într-un spectacol şi mai ales într-un film”. Dicţionarul completează definiţia fără a preciza însă, că şi VALOAREA poate ar trebui luată în consideraţie în atribuirea acestui calficativ. Fireşte, apare acum, întrebarea : “Cine dă cuiva calificativul de valoare” ? Greu de răspuns la această întrebare. Toţi suntem subiectivi ! Publicul recunoaşte totuşi, valorile şi le respectă, indiferent de cum le popularizează televiziunile şi speculează subiectivismul telespectatorului. Include şi VEDETELE DE CARTON de pe micul ecran, atractive pentru o vară, uitate apoi şi înlocuite cu alte persoane total fragile în consistenţa lor artistică.
Directorul Teatrului “ George Ciprian” din Buzău, Marinela Ţepuş, a avut o iniţiativă demnă de toată stima pentru cei care mai cred că valoarea trebuie recunoscută, că are o menire culturală . A lansat un proiect de festival,”VedeTEatru”. Când publicul invadează sălile de spectacol, sătul fiind de ofertele televiziunilor, este excelentă iniţiativa sa. Festivalul “VedeTEatru” de la Buzău, iniţiat de Marinela Ţepuş, a fost însă, programat în aceiaşi perioadă, 15 – 22 mai, cu festCO, desfăşurat în Capitală. Programare neinspirată, cum se întâmplă cu mai toate festivalurile din ţară care nu au însă, un proiect solid construit ca acesta. Recunoaşterea “vedetelor” din teatru, indiferent de definirea termenului din dicţionare, rămâne un demers apreciabil care merita mai multă atenţie.
Fiind implicată ca selecţioner unic pentru festCO, nu am putut urmări, la faţa locului, “VedeTEatru”, dar m-a uimit iniţiativa luată şi în funcţie de criza financiară. La fiecare ediţie, festivalul de la Buzău, avea un juriu de specialişti pentru nominalizarea VEDETEI din diverse compartimente teatrale. De astă dată, când s-a oprit tematic la REGIE, domeniu greu de judecat de către spectatorul mai puţin cunoscător al rolului important al regizorului într-un spectacol, a ales ca publicul să decidă cine este regizorul “vedetă”. Fondurile nu au permis alcătuirea unui juriu de specialişti în ale teatrului, şi alegerea “vedetei” din regie a rămas doar, la latitudinea unui juriu alcătuit din spectatori. Personal mi se pare senzaţională decizia juriului ales prin tragere la sorţi din cei care au plătit abonamentul pentru a viziona cele 13 spectacole din festival, oferite de cele 8 trupe teatrale participante. Tragerea la sorţi a desemnat un elev, doi psihologi, o doamnă poliţistă şi o economistă. Acest juriu al spectatorilor a considerat că VEDETA regiei este … ALEXANDRU TOCILESCU pentru spectacolul, “Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett de la Teatrul Metropolis, din Capitală. Spectacolul este comentat pe blog.
Surpriza opţiunii juriului pentru meritul regiei provine din participarea concurenţială a mai multor regizori apreciaţi şi chiar premiaţi în 2010 de către specialişti. În acest festival-concurs, “VedeTEatru”, au participat : “Pryamus & Thisbe 4 you” de la Teatrul Odeon, în regia lui Alexandru Dabija, premiat de analişti la Gala UNITER, drept cel mai bun regizor al stagiunii luate în discuţie, “Made in România”, regia Dan Puric, proiect propus de Compania de Teatru “Passe Partout DP”, “39 de trepte” în regia lui Petre Bokor de la Teatrul “Nottara”, “Omul şi perna” în regia lui Radu Afrim de la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila şi “Miss Daisy şi şoferul ei” în regia lui Claudiu Goga, de la Teatrul Evreiesc de Stat. (Majoritatea spectacolelor sunt comentate pe blog.) Între o comedie, precum cea de la Teatrul Odeon, regizată de Alexandru Dabija şi un spectacol încărcat de substanţă dramatică şi multiple sensuri, ca “Sfârşit de partidă”, juriul spectatorilor l-a ales pe regizorul celui din urmă drept “vedetă”. A fost impresionat de propunerea teatrală a lui Alexandru Tocilescu de a “citi” scenic piesa lui Beckett, considerată aparţinând teatrului absurd, cu sensibilitate, fără artificii metaforice exagerate, cu trimiteri subtile la o realitatea existenţială care nu e străină nimănui. Regizorului Alexandru Tocilescu a mai fost anul acesta premiat şi de cei din Biroul Secţiei Române al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (A.I.C.T.) pentru realizările remarcabile din 2009, alături de Radu Beligan. Este o situaţie rar întâlnită premierea unui regizor şi de către colegii din breasla criticilor, şi de către spectatori care îi recunosc valoarea ca adevărată “vedetă” a teatrului nostru, ignorată, e drept, de mass media, cum sunt ignoraţi toţi slujitorii Thaliei. Presa scrisă sau cea vizuală a difuzat doar câteva ştiri confuze despre aceste festivaluri – festCo din Capitală şi “VedeTEatru” de la Buzău -, nominalizând sporadic doar unele premii. Mai nimeni din mass-media nu a anunţat distincţiile acordate de secţia română a A.I.C.T. ori premiile de excelenţă de la festCo – Sanda Toma, Dumitru Rucăreanu şi Mircea Albulescu, trei din marii actori care au lansat în viaţa culturală, în 1961, Teatrul de Comedie.
Proiectul festivalului de la Buzău, de a susţine că teatrul îşi are “vedete” culturale, merită a fi dezvoltat şi sprijinit în bunele sale intenţii. Are un specific aparte, apropiat de “moda” presei preocupată insistent însă, doar de vedetele de o seară. Undeva, la Buzău, cineva vrea să demonstreze, că “vedeta” presupune şi valoare culturală, nu numai “popularizare” pe sticla televizorului.

festCO, FESTIVALUL COMEDIEI ROMÂNEȘTI (EDIȚIA VIII)

COMEDIA LA EA ACASĂ


De opt ani , bucureștenii beneficiază de un festival cu o structură inspirat aleasă, COMEDIA. Dar nu orice fel de comedie, ci spectacole numai cu piese românești. Festivalul este printre puținele din multitudinea de astfel de manifestări din întreaga țară care are un proiect util structurat pentru sprijinirea dramaturgiei românești, constatarea stării mișcării teatrale actuale, fiind însă, și atractivă pentru public. Teatrul de Comedie, beneficiar al unuia dintre puținii manageri din domeniu, George Mihăiță, cu “un secretariat literar” activ și priceput, a depus eforturi să impună publicului Festivalul Comediei Românești cu un dublu scop : atenționarea asupra dramaturgiei noastre, dar și atenționarea spectatorilor că nu presupune comedie de calitate orice repezentație de divertiment tv. vulgară , fără miză consistentă, cum înțelg, din păcate, acest gen majoritatea teatrelor care imită “trend-ul” cultivat de mass-media vizuală. Publicul este dornic de bună dispoziție, iar teatrul trebuie să-i îndeplinească această cerință respectând însă, menirea sa de pilon cultural. În ciuda crizei economice provocatoare de frâmântări, festCo a fost totuși, organizat de către Teatrul de Comedie în colaborare cu Primăria Municipului București și de către Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, iar spre deosebire de alte ediții, biletele la cele cinsprezece spectacole selectate din întreaga țară au fost rapid epuizate.
Am avut dificila sarcină de a fi, pentru prima oară, selecționer unic la un festival. S-au înscris patruzeci de spectacole pentru a concura, din teatrele instituționalizate sau independente. Când caietul program al festCO era la tipar s-au mai trezit câțiva realizatori de spectacole că ar dori să participe la competiție. Din păcate era prea târziu. De-a lungul celor opt ediții, Festivalul Comediei Românești a demonstrat care ar fi preferințele repertoriale ale teatrelor noastre privind comedia autohtonă. În unele ediții, s-a practicat alegerea în repertoriu a … dramatizărilor după basme, în altele, preferat a fost Matei Vișniec. Caragiale cu greu și-a aflat un loc în repertorii, cu toate că este foarte actual. Poate peste doi ani când se va împlini un secol de la dispariția sa, să sperăm că Festivalul Comediei Românești va înregistra mai multe spectacole de calitate cu piese de Nenea Iancu. Curios rămâne și faptul, că dramaturgia noastră din urmă cu două decenii este ignorată de teatre. Cea aservită regimului comunist de tristă amintire își merită uitarea, dar dramaturgii care au scris comedii apropiate unele, și de stilul absurd, rămân demni de interes, au o construcție dramatică solidă și o tematică pe deplin valabilă chiar și astăzi. Tudor Popescu, Teodor Mazilu sau Dumitru Solomon sunt printre puținii dramaturgi dispăruți care merită a fi înscriși în patrimonial dramaturgiei noastre, alături de înaintașii lor, precum Sebastian, Mușatescu sau V.I.Popa.
Ediția a opta a festCO a produs câteva surprize. Teatrul “Maria Filotti” din Brâila și-a adus aminte, cu ajutorul regizorului Victor Ioan Frunză, de Dumitru Solomon și schițele sale dramatice. Multe teatre au descoperit și au înscris în repertoriu piesele lui Eugene Ionesco pentru că s-a împlinit o sută de ani de la nașterea sa. O altă surpriză ar fi descoperirea unui nume nou în dramaturgie, Mimi Brănescu, actor de profesie, dar care a reușit să se afirme și ca dramaturg preocupat tematic de problemele actualității. Lui i s-a alăturat și Peca Ștefan, un alt dramaturg popular prin piesele sale cu adresă directă la realitatea zilelor noastre.
Am descoperit la selecție și unele teatre care au ales în repertoriu pe Caragiale, dar spectacolele erau jalnice. De pildă, Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște propunea “Conu’Leonida față cu reacțiunea” în regia lui Corneliu Jipa. Viziunea regizorală dezvolta penibile intenții de teatru absurd, completate prin introducerea de replici personale cu scopul de a satiriza lumea politică de astăzi. Caragiale era considerat a fi prea mic pentru intențiile regizorale ! “D-ale carnavalului” de la Teatrul “Jan Bart” din Tulcea, în regia lui Ion Dobre, se axa pe efecte prin care ar fi vrut să sublinieze … erotismul piesei. Actorii păreau niște amatori incapabili să descifreze elementar sensurile replicilor. Teatrul “George Ciprian” din Buzău s-a oprit la “O noapte furtunoasă”. Regizorul Toma Enache s-a bazat pe o distribuție cu nume stimate ale teatrului (Adrian Titieni, Silviu Biriș etc.) puși în situații vulgare de conceptul regizoral ce se bază pe multă agitație, fără motivare, și efecte verbale stridente pentru a produce un umor de … maneliști. Un alt spectacol încărcat cu vulgaritate era și “Visul unei nopți de iarnă” de Tudor Mușatescu în regia lui Andrei Mihalache de la Teatrul de Nord Satu Mare. Spectacolul regizat amatoristic, terfelea piesa cu replici inventate în numele umorului de gang. La Teatrul “Alexandru Davila” din Pitești, regizorul Dan Tudor ambiționa a trata în termenii absurdului un text banal de “clasic”, “Patriotica română” de Mircea Stefănescu, iar rezultatul era un spectacol din care cu greu se mai înțelegea linia elementară a satirei cu iz politic. Am citat doar câteva exemple din cele patruzeci de spectacole dornice să participe la acest festival-concurs, din care cu greu am ales cinsprezece în ideea că juriul alcătuit din regizoarea și pedagogul Sanda Manu, criticul Marina Constantinescu și actorul Vladimir Găitan, vor avea de unde selecta pentru premierea celui mai bun spectacol, regizor, scenograf, actor și actriță în roluri principale și secundare.
Impresia lăsată de această selecție este că teatrul practică încă, un stil învechit de interpretare actoricească și mai ales că regizorii își doresc să șocheze cu orice preț prin viziuni extravagante și adeseori vulgare și nu mai ține cont de datele esențiale ale pieselor alese pe care vor să le rescrie în numele actualizării. Criza regiei este evidentă!! Tot mai rar se întâlnesc regizori “purtători de cuvânt” ai dramaturgului cu ajutorul substanțial al actorilor. Regizorii nu mai acordă atenția cuvenită actorilor, necesară pentru îndrumara ca interpretarea lor să fie credibilă în scopul evidențierii mesajului piesei dorit de viziunea scenică. Acești regizori nu vor decât să se evidențieze pe dânșii și majoritatea denotă lipsuri grave de pregătire culturală, de fapt profesională. Spectacolele prezente în festCo sunt în mare parte comentate pe acest blog, la timpul premierelor.

SCURTE OBSERVAȚII DESPRE SPECTACOLELE CONCURENTE

Selecția a stârnit și nemulțumiri pentru că unele din cele cinsprezece spectacole dovedeau hibe grave, discutabile, ale regiei sau interpretării actoricești, dar un festival nu se poate derula doar cu cinci sau șase spectacole. Publicul și juriul au avut o ofertă amplă pentru a constata starea actuală a teatrului, a repertoriului și a modului cum este pus în scenă. Deasemenea, recunosc că unele spectacole au fost selectate doar în urma vizionării lor doar pe DVD, iar când le-am urmărit “în direct” reprezentațiile la Teatrul de Comedie am constatat starea lor jalnică. Iată câteva exemple. FEMEIA ȚINTĂ ȘI CEI ZECE AMANȚI după Matei Vișniec de la Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu, rămâne cel mai dezagreabil spectacol din festival. Avea pretenția de a fi un experiment care anihila și textul lui Matei Vișniec și se integra tendinței spectacolelor lipsite de o elementară transmitere emoționanlă a unui mesaj precis definit. Adaptarea textului și regia aparțineau lui Claire Dancoisne, un nume minor din Franța de la teatrul La Licome. Viziunea sa încerca un suprarealism ieftin, primitiv. Actorii interpretau personaje devenite păpuși mecanice, fals dirijate de regie. Singurul aspect meritoriu era scenografia Liei Manțoc, decorul său sugera “camera groazei” dintr-o lume robotizată prin amănunte inventive dar neexploatate de regie. Muzica stimatului Vasile Șirli încerca să contribuie la creare atmosferei solicitate de scrierea inițială, dar era inutilă pentru un spectacolul incoerent conceput de Claire Dancoisne. “GUNOIERUL” de Mimi Brănescu de la Teatrul Clasic “Ioan Slavici din Arad. Spectacolul regizat de Alex Mărgineanu distrugea orice sens al scrierii printr-o vulgaritate stridentă. Actorii, printre care se afla și regizorul care și-a asumat rolul unui personaj important, erau, dramatic, sub Țociu și Palade. Încercau să provoace râsul publicului doar prin exagerări și grimase lamentabile. “LECŢIA” de Eugene Ionescu de la Teatrul Dramatic “Fani Tardini” din Galați în regia lui Țino Geirun era încărcată de efecte teatrale forțate care ignorau textul inițial, acum ciuruit și de o adaptare neinspirată. Singurul aspect profesional demn de reținut erau acele momente singulare în care actorii încercau sporadic să creioneze un posibil profil credibil al personajelor.

DESPRE PREMIANŢI

Premiul pentru scenografie : ADRIANA GRAND pentru decorurile și costumele spectacoluli “IDENTITĂȚI” – 7 piese scurte de Dumitru Solomon, direcția de scenă Victor Ioan Frunză, Teatrul “Maria Filotti” din Brăila. Spectacolul este comentat pe blog, dar din păcate, reprezentația de la Teatrul de Comedie nu a mai avut același farmec de la sediu din Brăila, pentru că spațiile de joc nu mai ofereau aceiași consistență a imaginii și nu sprijineau trecerile de la o schiță dramatică la alta, cu tâlc concepute de regizor. Surprinzător rămâne totuși că Victor Ioan Frunză nu a opținut premiul de regie meritat, scenografia fiind doar un element al valorii acestui spectacol original și coerent în ideile tramsmise.
Premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar – ex-aeqvo : ADA SIMIONICĂ pentru rolul Maria din spectacolul “Acasă la tata” de Mimi Brănescu, regia Alexandru Dabija, Teatrul Act și JANKOVICS ANNA pentru rolul Doamna cu voal din spectacolul “Și cu violoncelul ce facem ? ” de Matei Vișnec, regia Zakarias Zalan, Teatrul “Tomcsa Sandor” din Odorheiul Secuiesc. Spectacolul Teatrului Act este comentat pe blog. Ada Simionică e actrița care în orice spectacol apare în ultimele stagiuni se reține prin personalitatea interpretării partiturii care i s-a atribuit. Din condiții financiare, spectacolul “Și cu violoncelu ce facem” nu a fost prezent în Capitală, dar rămâne o reușită de tratare a tendințelor absurde ale scrierii, atât de către regizor, cât și de către actori. Firescul era cheia unui fin umor degajat de o lume reală ce trăiește absurd. De altfel, și următorul premiu certifică valoarea celor care au contribuit la impunerea acestui spectacol.
Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar : SZUCS-OLCSVARY GELLERT pentru rolul Domnul cu ziar din spectacolul “Și cu violoncelul ce facem ? ”
Premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar – nu s-a acordat. La un festival – concurs întodeauna se iscă discuții pentru definirea a ce presupune rol principal și rol secundar. De astă dată, spectacolele concurente nu aveau o ofertă consistentă de roluri feminine principale, prin dramaturgie. Poate doar personajului elevei din “Lecția” lui Eugene Ionescu sau bătrânei din “Scaunele” li se putea atribui calificativul de rol femenin principal, dar interpretările respectivelor partituri nu au convins juriul.
Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal : HORAȚIU MĂLĂELE pentru rolul Profesorul din spectacolul “Lecția” de Eugene Ionesco, regia Horațiu Mălăele, Teatrul Național “I.L.Caragiale” Acest spectacol a fost comentat în suplimentul “Timpul liber” al ziarului România liberă.
Premiul pentru cea mai bună regie : HORAȚIU MĂLĂELE pentru spectacolul “Lecția” al Teatrului Național “I.L.Caragiale”. Actorul Horațiu Mălăele a reușit de la “Revizorul”, spectacolul Teatrului de Comedie, să se impună în primul pluton al regizorilor de valoare pe care îi avem și așa destul de restrâns ca număr de personalități creatoare. Și “Lecția” este un spectacol bine strunit regizoral, dar Cred că premiul pentru regie în cazul acestui festival fi meritat a fi distribuit ex-aeqvo, ca și în cazul interpretării rolurilor secundare feminine, lui Victor Ioan Frunză pentru”Identități” și lui Horațiu Mălăele pentru “Lecția”.

Premiul pentru cel mai bun spectacol : “5 MINUTE MIRACULOASE ÎN PIATRA NEAMȚ” de Peca Ștefan, regia Ana Mărgineanu, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț.

EXEMPLU REUȘIT DE INOVAȚIE TEATRALĂ

Acest spectacol a mai fost prezent în Capitală cu prilejul unui reușit turneu al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, găzduit de Teatrul Odeon și comentat pe blog. Atunci, nu m-am referit la acest spectacol pe care doar l-am selectat cu bucurie pentru festCo.
Este firesc ca regizorii să caute noi modalități de revitalizare a teatrului , de scoaterea sa din convenții prăfuite. Majoritatea regizorilor însă, măcelăresc piese consacrate în numele contemporaneizării lor, modernității expresiei teatrale. Li se pare mai simplă această modalitate. “5 minute miraculoase în Piatra Neamț” este produsul unei echipe admirabile, dramaturg – Peca Ștefan și regizor – Ana Mărgineanu, care propune o formulă nouă de convenție teatrală, lunând în vizor problemele actualității. Cei doi realizatori, și prin acest spectacol, pun în practică scenică un proiect original “Despre România numai de bine”, un generic cu fină ironie atribuit. Tinerii depun efortul de a se documenta asupra atmosferei dominante într-un oraș, Peca Ștefan îi face o radiografie-pretex, nu cu intenții concrete de document, iar Ana Mărgineanu îl ilustrează teatral. Au realizat mai întâi, “Povești adevărate, complet inventate despre Baia Mare” pe care cu regret nu l-am vizionat, iar acum spectacolul de la Piatra Neamț.
Peca Ștefan este un tânăr dramaturg afirmat prin spectacole incintante, dar uneori fragile în propunere dramatică, dar în cazul de față, demonstrează că a câștigat maturitate în surprinderea unor aspecte esențiale specifice momentului societății actuale, reușind o construcție dramatică apropiată de un scenariu de film. Surprinde satiric trei probleme spinoase ale prezentului social, legate motivat dramatic printr-un personaj, profesorul Poenaru. Dramele existențiale a trei familii, analizate cu o ironie amară, sunt ușor de întâlnit în orice oraș, nu numai la Piatra Neamț. Au universalitate dramatică nu doaraplicație pe plaiurile mioritice !! Un liant al lor, lansat, este produsul miraculous de la Piatra Neamț, “Forever Young” , evident satiric. De la bun început, doi tineri eleganți îi fac reclamă, că … “fără de publicitate societatea noastră nu ar putea trăi”, cu argumentul că produsul este naturist și fabricat la Piatra Neamț. Toată acțiunea este perfect argumentată de Peca Ștefan și servește ironic demonstrării conflictelor cu tentă socială din cele trei familii. Biografiile personajelor sunt produs al societății actuale. Profesorul Poenaru (Tudor Tăbăcaru) e părăsit de soția plecată în Italia și a avut elev pe Vlad, compozitorul (Cezar Antal), fiind totodată dascăl și elevei rebele, Diana (Andrea Gavriliu). Soția lui Vlad, Ramona (Ecaterina Hâțu) este agent de vânzări pentru “Forever Young”, o femeie pragmatică, doritoare să își sporească veniturile prin preluarea unei fetițe, Felicia (Teodora Andreea Răucă) ca asistent maternal. Diana, adolescenta revoltată, tentată de droguri, trăiește alături de mama sa (Nora Covali) afectată de dispariția soțului în urmă cu mai mulți ani, ajunsă o femeie bigotă. Acestea sunt familiile radiografiate de dramaturg. Spre final personajele vor trece într-o lume fantastică. Nu mai au soluții de viață. Regizoarea Ana Mărgineanu dezvoltă în amănunt propunerea dramaturgului Peca Ștefan, iar trecerile în fantastic se înfăptuiesc strălucit cu motivare în text. Din cauza beției la necaz, profesorul delirează când își pregătește un aluat pentru prânzul său, care … prinde viață, ca și hainele din dulap ale soției. Mama va fi păcălită de dealer-ul care vrea să-i vândă droguri Dianei, iar zidurile casei, covorul se manifestă … miraculous. Sticluța Feliciei care a ajunsă în îngrijirea cuplului Vlad-Ramona, va degaja un spumant miraculous. Miracolul este al unui final deschis judecării de către public a unor posibile rezorvări ale situațiilor în care au ajuns personjele. Unul propune un happy-end musical, celălalt este un final încărcat de dramatism. Excelentă este colaborarea dramaturg-regizor care a realizat acest spectacol modern, original și captivant, mustind a veridicitate, apropiat tempoului nostru existențial.
Acest scenariu inedit se petrece într-un decor datorat Ioanei Murariu, alcătuit cu personalitate, manevrat tehnic senzațional când se trece în zona fantasticului. La prima vedere este secțiunea unei case, cu mici “cuiburi” pentru fiecare localnic. Și prin sprijinul scenogrfic imaginea teatrală a spectacolului este încântătoare. Pe lângă reușita liniei teatrale de ansamblu a spectacolului, regizoarea Ana Mărgineanu s-a mai impus și prin îndrumarea actorilor pentru a realiza ireproșabil portretele personajelor în care au fost distribuiți. Cu finețe și firesc concepe Cezar Antal pe Vlad, acel compozitor ambițios căruia îi sunt antipatici copiii, dar micuța Felicia îi schimbă mentalitatea. În scenele cu Felicia – fermecător interpretată de Teodora Andreea Răucă -, este deosebit de atent la nuanțele transformărilor personajului său, și trece peste dificultatea de a avea drept partener un copil care poate atrage mai mult atenția spectatorilor. Ecaterina Hâțu o caracterizează verosimil pe Ramona, femeia cu principii discutabile. Revolta Dianei, dar și sensibilitatea sa aparte, cât și dorința de a avea o mamă prietenă apropiată de frământările ei, sunt remarcabil relatate de Andrea Gavriliu. Această actriță pe care am urmărit-o și cu prilejul turneului în Capitală efectuat de Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, demonstrează că deține un talent aparte, capacități de expresie surprinzătoare. Pe mama Dianei, Nora Covali, ferindu-se de punctarea unei compoziții de vârstă, o caracterizează emoționant ca o femeie sărmană, chinuită de obsesii, căzută în misticism. Naturalețea jocului său este impresionantă. Profesorul Poenaru, un om cu suflet generos, distrus de plecarea soției, îi prilejuiește lui Tudor Tăbăcaru o evoluție deosebită, prin interpretarea sa rafinată încărcată de nuanțe pentru a defini portretul personajului său nefericit. Mici compoziții tipologice, delicat compuse realizează Isabela Neamțu (Actrița, Chelnărița, Asistenta socială, Baba și Soția lui Poenaru) și Dragoș Ionescu (Actorul, Doctorul, Dealer-ul, Producătorul). O contribuție aparte la reușita acestui spectacol, pe lângă interpretările credibile ale personajelor, revine și aranjamentului muzical conceput de Cezar Antal, mișcării scenice datorate lui Andrea Gavriliu, lui Jonathan Wise – desing grafic și lui Alexandru Boicu – editare imagine/video.
“5 minute miraculoase în Piatra Neamț” poate fi considerat un spectacol eveniment al stagiunii trecute. Meritorii sunt inspirația, modernitatea tratării temelor alese de către Peca Ștefan și Ana Mărgineanu. Acești tineri creatori au avut o evoluție sinuoasă de-a lungul timpului, dar au câștigat maturitate și în configurarea unui stil personal de exprimare teatrală prin argumente de expresie profund gândite, cu o deosebită fantezie. Premiul pentru cel mai bun spectacol opținut la festCo este răsplata meritată a valorii unor creatori și a teatrului care i-a sprijinit.

Festivalul Comediei Românești, cea de a VIII ediție, poate fi considerat o reușită prin expunere la publicul bucureștean a curentelor noastre teatrale și remarcarea unor noi valori ale dramaturgiei noastre și ale celor ce o slujesc cu devoțiune.

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL SHAKESPEATE (EDIȚIA VII)

CONSTELAȚIA HAMLET

În puzderia de festivaluri de la noi organizate cu diverse tematici, dar transferând de la unul la altul aceleași spectacole, Festivalul Internațional Shakespeare rămâne cel mai valoros act teatral cultural. Unei personalități de excepție, un om de teatru deosebit și un manager remarcabil, Emil Boroghină, datorăm acest festival, ajuns la cea de a șaptea ediție, închinat geniului dramaturgiei, William Shakespeare. Din doi în doi ani, Emil Boroghină ne aduce acasă, la noi, cele mai importante spectacole din lume realizate cu piesele bătrânului și veșnic tânărului Shakeaspeare, selectate cu greu după o muncă nelipsită de gretăți mai ales în ultima perioadă marcată de o criză financiară. Fiecare ediție a festivalului a produs o încântare publiculi iubitor de teatru prin întâlnirea cu mari regizori și actori ai lumii. Întrăzneț pentru actuala ediție, directorul festivalului a optat pentru montări numai cu “Hamlet”, fiind dificilă reuniunea spectacolelor de pe mai multe continente, dar și pentru atragerea publicului să vizioneze aceiași piesă, în numeroase variante scenice. Emil Boroghină a reușit să înfăptuiască și acest proiect ambițios, chiar dacă i-a fost îngrădită inițiativa datorită unor dificultăți financiare. Din această cauză, festivalul și-a restrâns și aria desfășurării sale în Capitală, iar gazda sa principală a rămas doar Craiova cu Teatrul Național “Marin Sorescu”. Nu am putut urmări, din păcate, din motive obiective, decât cele două spectacole din Capitală cu “Hamlet”, cel prezentat de Schaubuhne din Berlin și cel realizat de The Wooster Group din New York.

HAMLET, BUFONUL LUI THOMAS OSTERMEIER

Regizorul Thomas Ostermeier este una din marile personalități internaționale ale teatrului și manager la Schaubühne din Berlin. Publicul bucureștea a avut șansa de îl aprecia pentru excelentul spectacol “Nora”, realizat în 2002, prezent la noi în cadrul unei ediții a Festivalului Național de Teatru. Amintim că “Nora” era o adaptare după Ibsen care părea o piesă scrisă în zilele noastre. Adaptarea era perfect motivată prin scrierea inițială și devenea o pledoarie pentru personalitatea femeii contemporane. Spectacolul a stârnit entuziasm și a impresionat prin expresia tratării moderne a tematicii sale.

În 2008, Thomas Ostermeier a fost atras de “Hamlet” și a realizat în coproducție cu Festivalul Elenic din Atena și Festivalul de la Avignon un spectacol original, dar discutabil. Firește că este o adaptare după Shakespeare cu apropieri în puține scene și de replici din “Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” de Tom Stoppard. Adaptarea mai apelează și la sublinierea unor trivialități de limbaj. “Dramaturg” era Marius von Mayenburg așa cum este regula în teatrul german stabilită de Lessing, prin care secretarul literar devine “dramaturg” al unui proiect de premieră teatrală. Intenția adaptării încerca selectarea din bogatul material tematic al piesei, a constatării că singura soluție împotriva răului care macină lumea ar rămâne … pământul care ne înghite pe toți, iar “restul e tăcere”. Simplist concept, în raport cu atitudinea activă a individului ! Totul e privit de Hamlet cu ironie și autoironie, un Hamlet care a devenit un trist bufon într-o lume imorală. Bufonul Hamlet, interpretat cu efort de Lars Eidinger, era ridicol și uneori grotesc în exploziile sale de revoltă, aparent puerilă. Hamlet aparea ca un trist personaj comic care luptă inutil cu o societate bolnavă de imoralitate, prefăcută în sentimentele puse mincinos pe masa vieții .

Pentru oricare regizor “Hamlet”, capodoperă a dramaturgiei, este o piatră de încercare. Shakespeare a reunit în această piesă unicat, mai multe probleme vitale ale existenției, universal valabile, conflictual expuse prin o profunzime a motivărilor, greu de ilustrat teatral în totalitatea lor. De la relația părinți și fiu, la microbul puterii autoritare, de la prietenie la sentimentul credinței în necesitatea iubirii, nuanțat trece Shakespeare prin aceste teme existențiale esențiale cu eroul său Hamlet și cele peste douăzeci de personaje din preajma sa, nici unul neîntâmplător ca intervenție în scena lumii. Amintim că lor li se vor alătura și actorii, invitați de Hamlet la curtea lui Claudius, a căror prezență deține și subtextul unei directe cugetări despre rostul teatrului. Adaptarea reduce numărul personajelor, în funcție de intenția regizorală de a ataca o singură latură tematică pe care o consideră importantă. Viziunea regizorală se rezuma la șase actori cărora le reveneau de interpretat câte două personaje. De pildă, Ofelia și Gerdrude erau interpretate de aceiași actriță, Judith Rosmair, remarcabilă prin punctarea credibilă a personajelor. Viziunea Freud-iană își spunea un cuvânt aceptabil în acest concept regizoral.

Primele minute ale reprezentației lansau provocarea unui spectacol ce promitea a fi captivant. Se prezenta înmormântarea tatălui lui Hamlet. Curtea regelui așezată în fundal la o masă decorată în alb, venea să participe la înmormântare, cu toții călcând pământul cimitirului, devenit o mocirlă datorită unei ploi. Metafora imaginii teatrale punea în temă asupra punctului forte ales de viziunea regizorală, mocirla unei societăți imorale. Pe parcursul spectacolului, pământul va deveni element de bază al conceptului regizoral și va fi folosit insistent prin oferta decorului creat de Jan Pappelbaum. Pământ sunt și bucatele de la masa regală, pământul se transformă într-o mocirla în care mulți se tăvălesc, chiar și Hamlet. Pământului i se va alătura și sângele ca element vizual esențial, ostentativ manevrat în multe scene. Muzica inspirat aleasă contribuia la creșterea tensiunii atmosferei confictuale. Pe parcursul său spectacolul a scăzut în coerența ilustrării metaforice cu sens credibil. De la groparul bufon al înmormântării au început să sporească intențiile regizorale de exagerare. La masă, Gertrude dansa din buric, Polonius era ucis cu focuri de armă, ca în final duelul Laertes-Hamlet să se petreacă în limitele … convenției clasice, cu săbii etc. Viziunea regizorală încerca să speculeze prin exagerări profilul personajelor centrale, dar l-a neglijat tocmai pe Claudius, argument esențial al scrierii, cel care l-a ucis pe tatăl lui Hamlet, prezentat ca o persoană neutră în conflict. Nu actorul purta vina anostei prezentări a lui Claudius, ci regizorul care l-a tratat ca pe un individ oarecare, el fiind totuși un motiv central al situațiilor. Rostește pios rugăciunea creștină de iertare a crimei sale și continuă a fi un oarecare ajuns rege din vina unei femei pentru care nu are nici măcar sentimente carnale. Rolul rămânea nerezolvat regizoral în acest concept pretențios ca intenții noi de descifrare a piesei. La rândul său, Hamlet se prezintă ca un grăsun vârstnic care poartă adeseori, ca o căciulă fără pic de rost … coroana, disputată cu Claudius, o miză a puterii conflict major la Shakespeare. Când interpretul va trebui, cu sens regizoral, să devină actorul care o va juca pe regina mamă în scena susținută de trupa invitată la palat, apare în ținută sexy, în chiloței negri. Revine apoi la Hamlet și își aplică o burtica, își schimbă exagerat înfățișarea, ca să atenționeze asupra convenției noi, inventate de regizor. Aceasta tratare a înfățișării lui Hamlet rămâne doar un exces regizoral elementar pentru a sublinia cum relația mamă-fiu a distrus viața eroului. Regizorul și-a dorit să sublinieze că toți cei din preajma lui Hamlet l-au împins să devină un bufon care însă, … tratează cinic și inteligent în spectacol situațiile, devine un judecător al faptelor, Aspectul este simplist impus în raport cu oferta dramatică.

Spectacolul avea o serie de momente care stârneau adeseori râsul publicului, de parcă s-ar fi aflat la o comedie savuroasă. Relațiile interactive cu spectatorii, momentele în care se cânta sau cele în care Hamlet se manifesta ca un clovn, amuzau, ca la un spectacol de revistă. Un rol important a acordat regizorul proiecțiilor. De la bun început, într-o proiecție, Hamlet lansa monologul “A fi sau a nu fi …”, ca apoi proiecțiile să își amplifice menirea de accent dramatic prin surprinderea în planuri apropiate a reacțiilor personajelor în numeroase situații tensionate. Valoarea acestor proiecții era adeseori anihilată de ceea ce se petrcea în planul general al scenei, mai ușor de receptat de cei obișnuiți cu convenția clasică.

Ca impresie principală, spectacolul lui Thomas Ostemeier uimea prin originalitate, îndeplinea dorința încercării de a descoperii o nouă latură dramatică a scrierii, cu un Hamlet tratat ca mare bufon al lui Shakespeare, distrus de o lume fără de un elementar scrupul. Exagerările demersului teatral anulau însă, filonul emoțional al spectacolului. Se simțea în conceptual lui Ostermeier influența expresionismului rece și distant, specific tradiției teatrale germane. Personajul Hamlet nu este totuși numai un bufon cinic, rămâne un OM de mare complexitate pe care Shakespeare îl propune judecării de către spectatorul care îi privește tragedia și se poate chiar regăsi, în multe din stările sale și reacțiile față de ceea ce îi e dat să trăiască. “Hamlet”, în tratarea ambițioasă a lui Thomas Ostermeier de a fi original cu orice preț, era un spectacol care neglija consistența scrierii și valoarea substanțial culturală a replicii lui Shakespere, provocatoare emoțional. Ostemeier urmărea doar un singur drum al demonstrației sale, anume că doar moartea ar fi singura rezolvare a răului, minciunii și imoralității unei lumi dominată de astfel de reguli, iar cel care se revoltă e un clovn !

“HAMLET”, O TELENOVELĂ, TEATRU-FILM AMERICAN

Prin anii’ 70 s-a înființat la New York, The Wooster Group, iar printre fondatorii săi s-a aflat activul creator de teatru, Elizabeth LeCompte. Formația era considerată atunci, punct forte al teatrului de avangardă. Au trecut mulți ani și curentul a intrat de fapt, într-un con de umbră ca inovație teatrală, a fost eclipsat de alte curente experimentale. The Wooster Group își urmează însă, drumul său și încearcă acum a ne propune un “Hamlet”, teatru-film, realizat în 2007. Dacă se practică teatru-dans, de ce să nu se încerce și teatru-film, mai ales când cinematografia concurează teatrul ?! Elizabeth LeCompte, regizoarea spectacolului, nu încearca a redescoperi și evidenția noi profunzimi dramatice ale piesei, ci își dorea doar o vizualizare a sa originală, povestind linear acțiunea complicată ca într-o telenovelă bine scrisă. Folosirea tehnologiei multimedia devenea scopul principal al viziunii regizorale, manipularea ei fiind uluitoare, spectaculoasă, senzațională, dar și … obositoare vizual și spre final, chiar plicticoasă. Regizoarea propunea de fapt, un spectacol de teatru-film. Încearca să imite scenic un spectacol de teatru din urmă cu jumătate de secol, regizat de Sir John Gielgud, și filmat atunci.

Scena avea în fundal un mare ecran și alte câteva mai mici plasate în diverse puncte ale spațiului de joc, manipulate mereu, ca două elemente de decor, o masă și un scaun. Regizoarea și-a luat drept “partener” al montării sale un spectacol de succes cu “Hamlet” din 1964 (!!), jucat pe Broadway cu Richard Burton în rolul cheie, regizat de Sir John Gielgud. La timpul respectiv, spectacolul a fost filmat cu 17 camere și prezentat cinefililor care nu mergeau la teatru. Rezultatul folosirii sale într-un spectacol de teatru pare a fi astăzi, un fel de … karaoke original. Proiecția de pe marele ecran era dublată de interpretarea de pe scenă. Actorii ascultau în căști replicile rostite de colegii din secolul trecut care interpretau personajele repartizate lor, acum, de Elizabeth LeCompte și încearcau să suprapună peste rostirea din film, propriile glasuri. Evident se și mișcau și gesticulau la fel ca predecesorii lor. Îi imitau. Montajul colecta imagini esențiale din film raportate la cursul acțiunii, și din când în când lasa și o restrânsă libertate în scenă distribuției din mileniul trei. Cei de astăzi, poartau aproximativ aceleași costume ca echipa lui Richard Burton. Hamlet și Claudius aveau însă, … fuste pantalon !! De ce ? Nu mai are rost să căutăm un răspuns, o motivare pentru că spectacolul stârnea mult mai multe întrebări rămase fără răspuns. Fragmentele din film erau editate, imaginile în alb-negru uneori blurate tehnic, totul lucrat cu multă migală, dar de ce ?! Rezultat emoțional nu aveau. Spre final, proiecția era sufocată de o imagine color obositoare ca timp de proiecție, marele ecran părea victima unei defecțiuni tehnice. Se vroia, credem, atenționarea asupra conflictului din scenă, ajuns la momente încrâncenate (duel, etc). Ca să arate percepția lui Hamlet a relațiilor cu mama sa Gertrude și iubita Ofelia, conform studiilor psihologice ale lui Freud și în acest spectacol, ambele roluri feminine erau interpretate de aceiași actriță. Întreaga distribuție trecea însă, neobservată în fața jocului proiecțiilor ce anulau eforturile actorilor de a realiza … “play back” după modelul unui film vechi, dar cu o vedetă ca Burton rămasă în istoria celei de a șaptea arte. Nebunia efectelor vizuale cuprindea nu numai filmul prelucrat, montat și proiectat pe marele ecran, ci și alte imagini difuzate “în direct”, pe mai micile monitoare din scenă, cu personajele active în scenă, vii sau … decedate conform acțiunii, ca de exemplu Polonius ucis deja de Hamlet. Această nebunie tehnică distrugea orice conținut emoțional al “cuvântului” lui Shakespeare. Regizoarea a omis că pentru unii “Hamlet” este ca un spectacol de operă de la care așteptă interpretarea marilor arii !! Spectacolul era doar un experiment în sine fără un mesaj desprins inventiv din piesă. Spectatorul, care habar nu avea de piesa “Hamlet”, trebuia să facă un efort de concentrare ca să urmărească acțiunea, e drept mai consistentă decât în banalele telenovele care le urmărește la televizor. Pentru publicul american, spectacolul devenea poate provocator prin întâlnirea cu Richard Burton, bine ales în distribuția regizoarei ca atractivitate pentru intenția sa de a se impune în viața teatrală. Filme adevărate cu “Hamlet” sunt câteva memorabile, de la cel cu Laurence Olivier, la cel cu Innokenti Smoktunovski, la care regizoarea nu a apelat pentru că ridicau probleme în dialogul scenic teatru-film dorit de dânsa, iar interpreții nu erau vedete americane.

Scopul apelării la tehnica multimedia în acest spectacol nu avea motivare în încercarea de a descifra modern intențiile sărmanului Shakespeare. Tehnica distrugea orice emoție în receptarea cauzelor care generează conflictele propuse de Shakespeare în urmă cu câteva secole, dar foarte actuale și astăzi. Încercarea de înfrățire a teatrului cu filmul nu poate avantaja niciuna din aceste arte dependente de mijloace artistice de expresie total diferite, categoric. Ca principal mod de comunicare directă a mesajului, teatru are “cuvântul” și filmul, “imaginea”, iar regizoarea le-a amestecat precum într-o salată lipsită de priceperea gospodinei. Spectacolul său era ca și când oaspeților le oferi o salată de roșii proaspete alăturate unor crenguțe de brad uscat !!

Cele două viziuni moderne asupra lui “Hamlet” – cea germană și americană – ne-au arătat cât de mult dă de furcă, și astăzi, regizorilor, marele Will. Experimentează idei creatoare pe opera sa generoasă în sugestii, în funcție de pregătire lor culturală și a publicului căruia intenționează a li se adresa. Spectacolele se vor uita cu timpul, dar “Hamlet” va rămâne mereu o provocare pentru slujitorii teatrului.

Inspirat a fost denumită de către Emil Boroghină cea de a șaptea ediție a Festivalului Internațional Shakespeare, “Constelația Hamlet”. În orice “constelație”, astronomii spun că unele stele dispar și altele rămân în timp să uimească prin strălucirea lor. Shakespeare ete o astfel de “stea” !

GALA TEATRULUI TÂNĂR – FUNDAȚIA DAN VOICULESCU

FALS ACT CULTURAL ȘI LIPSĂ DE RESPECT FAȚĂ DE TINERI

Este revoltător cum au fost păcăliți tinerii care își doresc afirmare în teatru printr-o făcătură de concurs care îi momea cu promisiunea unui premiu de 100 000 de euro anunțat în reclame tv sau 100 000 de dolari, cum specifică siteul Fundației Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României, organizatorul acestui proiect. Gala Teatrului Tânăr se pare că nu este la prima ediție, dar date despre manifestările anterioare nu au fost comunicate. Teatrul Odeon a găzduit joi, 6 mai, această Gală care a demonstrat a fi un fals cultural provocator însă, prin promisiuni atractive pentru orice tânăr creator naiv.

Situl celor care au inițiat acest concurs nu specifică mai nimic despre regulamentul competiției, cum e firesc pentru orice proiect de acest gen, decât … “Tinerii au la dispoziție peste o lună pentru a se înscrie “. Spectacolele trebuiau să fie în premieră pentru acest concurs, sau erau acceptate și cele rulate în alte competiții, ori prezente pe afișul stagiunii trecute ori actuale ? Puteau participa absolvenți ai universităților de profil, ori liceeni, sau amatori ce vor să joace teatru ? Care ar fi durata limită a unui spectacol ? Etc, etc. Șefa acestui proiect tentant prin suma spectaculoasă promisă drept premiu, Camellia Buda, afirma că vrea să lupte pentru “consolidarea culturii”. La ediția de la Teatrul Odeon s-a văzut însă, pregătirea sa lamentabilă pentru acest domeniu, confundându-l cu o promoție comercială.

Publicul era primit cu aplauze de către o echipă de aplaudaci împrumutați de la emisiunile tv ale Antenelor, țintuiți pe ambele părți ale scărilor teatrului. Frumos îmbrăcați din recuzita posturilor respective, aplaudau la comandă pe oricine întrăznea să intre la manifestație. Se vroia o atmosferă ca la Cannes sau la premiile Oscar, dar totul era ridicol. Teoretic, Gala avea drept public țintă tinerii blugiști, iar pe scări urcau politicieni, moderatori tv, în ținute austere, cu pretenția că ar fi mari iubitori de teatru. De fapt, aveau de îndeplinit o obligație de serviciu pentru că nu am zărit niciodată pe vreunul dintre ei la un spectacol de teatru. Pe lateralele scărilor se agitau câțiva tineri luptători în costume de pe timpul lui Euripide ca să anime “evenimentul”. În foaier, alți tineri în costume ce sugerau diverse epoci jucau rolul de aplaudaci. În numele pretenției culturale de răsplătire a valorilor tinerei generații a teatrului nostru, se propunea publicului un kitch. În sală, la parter, locurile erau rezervate unor personalități – foști miniștri, politicieni, celor de pe sticla antenelor și pentru câteva vedete ale divertismentului, în special interpreți de muzică ușoară. O treime din locuri nu s-au ocupat. Penibil a fost că la Gala destinată tinerilor aceștia n-au dat năvală ca spectatori interesați să afle cine a obținut marele premiu. Pe parcursul unui spectacol ghiveci am fost anunțați că s-au înscris la concurs 50 de trupe care au reunit 100 de tineri actori !! Ei chiar nu erau curioși să descopere cine a cucerit aprecierile juriului compus din personalități : George Mihăiță – președinte, Maia Morgenstern, Rodica Mandache, Mircea Diaconu, Virgil Ogășanu, regizorul Radu Afrim și criticul Ion Cocora ?! Aceata era componența juriului final, pentru că un alt juriu bănuim că a selectat din cele 50 de spectacole anunțate, pe cele 19 cum indică situl. Printre spectacolele participante la concurs și înșiruite pe situl Fundației Dan Voiculescu am descoperit și “Bella și cavalerul fără nume”. Nu se preciza nicăieri că acest spectacol datează din 2007, a participat cu succes la cea de a treia ediție a proiectului Teatrului de Comedie “Comedia ține la TINEri” și distribuția era alcătuită din tineri care astăzi au notorietatea meritată, actorii : Ioana Anastasia Anton, Tudor Aaron Istodor, Lucian Iftime și regizorul Vladimir Anton. Printre cele 19 spectacole se mai aflau “Doi dintre noi” al prestigioasei trupe Passe Partout Dan Puric, cât și câteva examene ale celor de la UNATC. Fițuica program a acestei Gale cu un premiu de 100 000 de dolari sau euro, nu pomenea nimic de participarea celor 19 trupe, de actorii lor afirmați prin filme și spectacole de teatru, unii chiar premianți, dovedind o lipsă de respect elementar față de ei. N-au avut bani pentru un caiet program de prezentarea tinerilor concurenți, dar au avut pentru … “Ospățul Roman “ la care au fost invitați spectatorii la finalul acestei Gale.

Până la anunțarea premiului, s-a derulat un spectacol pueril improvizat. Eusebiu Ștefănescu și colegul său mai tânăr, Axel Moustache, ca reprezentanți remarcabili ai unor generații de actori diferite ca vârstă, prezentau manifestarea susținând un dialog tern, lipsit de orice informație, filosofând absurd pe tema generațiilor artistice. Baza Galei au fost două momente intitualte pompos : “Recital coregrafic susținut de prim-balerinii Teatrului Balșoi (Moscova)”. Nu erau nominalizați cum sunt cei de pe afișele ce au invadat Capitala cu spectacolul rusesc de balet, artiști ai poporului di Rusia, premiați la o mulțime de festivaluri. Aceștia au rămas anonimi. Poate chiar că își și meritau anonimatul cu toate că au dansat în mici fragmente din baletele clasice “Don Quijote” și “Spărgătorul de nuci”, considerate aceste titluri și ele neimportante pentru a fi anunțate. Ce legătură avea totuși, baletul clasic cu Gala Teatrului Tânăr ?! Numeroase valori ale teatrului tânăr puteau oferi momente teatrale, monologuri, dacă exista un proiect autentic ca intenție de popularizare a tinerelor talente din teatrul nostru. Printre cele două momente de balet clasic a fost strecurat și un minirecital cu poezii de Eminescu, susținut de Ion Caramitru. A fost singurul act artistic adecvat pretențiilor proiectului, cu toate că minunatul actor nu prea face parte din generația tânără. Momentul milita de fapt, pentru “teatrul cuvântului”, aspect neglijat de spectacolul Galei. A urmat apoi anunțarea premiatului: “EXIL ÎN PĂMÂNTUL IUBIRII”, un spectacol de … teatru-dans. Spectacolele plasate de juriu pe locurile doi și trei nu au mai fost anunțate, dar s-a precizat că sunt tot teatru-dans. Genul este cultivat la noi cu succes, la Teatrul Odeon, de minunatul artist Răzvan Mazilu pe care nu l-am zărit printre spectatori. Prin cele puține minute de teatru-dans oferite din spectacolul premiat, acesta se dovedea a fi o încropeală de dans stângaci , având unele intervenții cu texte de Barbu Fundoianu, rostite cu un glas palid de cineva care se dorea a fi considerată actriță. Au fost nominalizați de către prezentatori cei care alcătuiau trupa, dar nu merită a fi specificate numele lor. Fragmentele din spectacol, s-a mai anunțat că sunt afectate de absența actorului Richard Bovnoczky, un tânăr a cărui personalitate s-a afirmat pe scene independente sau în teatrele instituționalizate. Când din distribuția unui spectacol lipsește un actor și se prezintă doar fragmente din proiectul său, nu se pot emite comentarii mai ample despre valoarea sa. “Exil în pământul iubirii”, spectacol găzduit în 2009 și de Teatrul Național “I.L.Caragiale”, a obținut premiul de 100 000 de dolari sau euro, dar cifra s-a uitat a mai fi menționată la Gală. Situl Fundației Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României precizează că acest premiu este destinat doar “finanțării participării trupei câștigătoare la festivaluri internaționale de teatru, pe marile scene ale Europei”. Așadar, trupa câștigătoare se poate deplasa la Festivalul de la Avignion, în iulie ori la cel de la Edinburgh, în septembrie, și vom afla apoi cum i-au fost recunoscte calitățile la aceste festivaluri de marcă, europene. Urăm succes trupei !! Cu banii promiși drept premiu poate Fundația Dan Voiculescu prin specialiștii săi va intermedia și impresariatul pentru acceptarea la aceste festivaluri internaționale a trupei !!

Gala Teatrului Tânăr s-a petrecut sub lozinca : “Cultura salvează România ! Salvați cultura!” și ne-a lăsat un gust amar urmărind punerea în practică a proiectului. Cultura și tinerii erau doar un pretext pentru manipularea unor interese cu iz politic. Spectacolul oferit era rușinos, lipsit de un elementar respect față de tânăra generație care își are valorile sale cu greu afirmate pe drumul plin de dificultăți al culturii noastre teatrale. Lipsa din rândul spectatorilor a tinerilor demonstra că ei nu pot fi atrași de promisiunea că devoțiunea față de Fundația Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României, cândva le va fi răsplătită cu un premiu important. Antenele tv ce au o strânsă legătură cu patronul acestei fundații, în jurnalele lor nu se învrednicesc să transmită niciodată o știre culturală despre concerte, premire teatrale, expoziții sau apariții editoriale. Această prăpădită Gală a tronat însă, în jurnalele informative ale Antenelor, deoarece în concepția lor, “Cultura salvează România !!”, ca și emisiunile lui Capatos, Mădălin Ionescu sau divertismentele prezentate de Dan Negru. Credem că mecenatul cultural presupune act cultural, lansare de valori, nu doar publicitate stil tv și regretăm că nu a fost așa în cazul acestei gale.

“ O PREMIERĂ FURTUNOASĂ” – TEATRUL DE REVISTĂ “CONSTANTIN TĂNASE”

UMOR DE CALITATE

Piesele lui Caragiale tentează pe mulţi regizori care vor să le actualizeze forţat, ignorând că Nenea Iancu este astăzi, în esenţă, mai actual decât oricând şi nu mai are nevoie de trimiteri spre lumea contemporană prin mutilarea replicilor sale. După spectacolul şuşă cu “O NOAPTE FURTUNOASĂ” care bântuie prin Capitală şi în ţară , am privit cu teamă invitaţia Teatrului de Revistă “Constantin Tănase” la musicalul “O PREMIERĂ FURTUNOASĂ” ce are la bază piesa lui Caragiale. Surpriza a fost însă, plăcută, musicalul dezvoltă un umor de calitate, o satiră complexă, fiind realizat de maeştrii în domeniu,iar piesa a devenit doar un pretext, speculat destoinic pentru scenariul spectacolului.

Musicalul este un gen dificil care presupune cunoaşterea unor caracteristici fără de care nu poate funcţiona : scenariu, muzică, regie şi interpretare. Doi maeştri cu experienţă de succes în domeniu – Octavian Sava şi Marius Ţeicu -, şi-au reunit din nou forţele creatoare, oferind baza unui musical savuros şi foarte actual. Pe aceiaşi scenă, cei doi au mai propus, cu câteva stagiuni în urmă, “Omul care a văzut moartea” după Victor Eftimiu, un musical care se mai joacă şi în prezent. Octavian Sava, autor al textului şi versurilor cântecelor, a luat drept pretext “O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale cu intenţia transpunerii subiectului în lumea teatrului prin o delicată şi reuşită actualizare. Urmăreşte conflictele şi tipologia personajelor pe care le plasează într-o instituţie teatrală de astăzi, ce se confruntă cu criza financiară, care răvăşeşte întreaga societatea. Acţiunea se petrece într-un teatru de revistă aflat la ananghie financiară care îşi găseşte un sponsor interesat să îşi impună iubita în distribuţia unui spectacol cu “O noapte furtunoasă”. Octavian Sava nu afectează prin nimic verva scrierii lui Caragiale. A selectat şi păstrat multe replici din întreaga sa operă, plasându-le ca motivare a conflictelor, iar prin ele inteligent subliniază actualitatea de necontestat a lui Caragiale. Versurile cântecelor, specifice musicalului, au directe trimiteri satirice la actualitate, la politichie, la criză şi ironizează percutant viaţa de zi cu zi. Octavian Sava s-a ferit de orice vulgaritate specifică limbajului “cool”, demonstrând inspirat că şi fără de astfel de replici … “Tot ce ai scris matale (Caragiale), e aidoma la noi” !! Scenariul său şi-a aflat un sprijin substanţial în muzica antrenantă, alertă, compusă de Marius Ţeicu. Sunt melodii care se pot reţine şi au şansa de a deveni chiar şlagăre. Este demn de toată admiraţia modul în care cei doi maeştrii ai musicalului s-au apropiat de Caragiale, folosindu-l cu respect faţă de scrierea sa pentru a sublinia cât de actual rămâne şi astăzi.

Pune în valoare ireproşabil această propunere de musical, un tânăr regizor ataşat genului, Cezar Ghioca. Chiar dacă Sala Rapsodia, unde mai joacă încă, Teatrul “Tănase”, nu este ofertantă pentru viziunea sa regizorală modernă, implică totuşi interactiv publicul, spectacolul coboară în sală interpreţi şi chiar pe frumoasele dansatoare. Apropo, când se va reîntoarce Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” la sediul său renovat de pe Calea Victoriei?! Când va rezolva Primăria problema folosirii curentului pentru scenă pentru că sala este renovată şi întreaga clădire consolidată ?! Regizorul Cezar Ghioca este ingenios în îndrumarea întregului ansamblu pentru a îndeplini cerinţele unui musical atractiv. Integrează cu pricipere momentele conflictuale de proză dintre personaje cu cele muzicale, cu participarea întregului ansamblu, impune un ritm susţinut reprezentaţiei. Situaţiile comice de la cabina “divei” invadate de admiratori, din partea a două a spectacolului, rămân însă, schematic rezolvate scenic. Din baletul întinerit al teatrului, mobil în expresie, regizorul evidenţiază soliştii (Vali Roşca, Antoaneta Paraschiv, Raluca Stefănescu) care creionează schiţe de personaje participante la acţiune. Un decor, adecvat condiţiilor scenei de la Rapsodia, concepe Theodora Dinulescu, un scenograf rafinat al teatrului de revistă, colorat spectaculos prin costume solicitate de cerinţele scenarului.

Actorii din distribuţie, par de când lumea obişnuiţi cu musicalul, cântă live şi creionează, marea lor majoritate, convingător personajele ce la revin. Este excelentă Adriana Trandafir în Esmeralda Ciupicescu, soţia directorului teatrului unde se derulează acţiunea, rolul fiind un corespondent al Vetei din piesa lui Caragiale. Actriţa apreciată şi în teatrul de proză, construieşte fermecător pe Esmeralda, femeia pasională şi ambiţioasă, stabileşte cu temperament relaţiile cu cei din jur şi cântă live. În Amedeu Ciupicescu (corespondent al lui Jupân Dumitrache), Valentin Teodosiu, actorul Teatrului de Comedie, este surprinzător prin perfecţiunea adaptării la cerinţele musicalului, cântă, dar nu uită în nici un moment profilul personajului, limpede caracterizat. Se fereşte de orice exagerare comică, dându-i consistenţă dramatică şi astfel un umor involuntar aparte. Minuţios prin detalii este impus personajul bâlbâit al sufleurului teatrului, Spiridon (corespondent al lui Spiridon din “O noapte furtunoasă”) de Nae Alexandru, un actor de talent dedicat cu tot sufletul spectacolelor de revistă. Mirela Boureanu – Vaida în Virginica, fiica vitregă a directorului Amedeu (rolul corespunde Ziţei), este remarcabilă pentru cum păstrează linia personajului în fiecare moment, cum îi arată nemulţumirile. Reuşeşte evidenţierea personajului său – tenorul plin de ifose al teatrului, Enrico Cucu (un altfel de Chiriac) -, Cristian Simion, prin hazul şi spontenaitatea personajului. Revine cu succes pe scena de la “Tănase”, Alexandru Lulescu în colonelul de pompieri, fost securist (un altfel de Ipingescu). Cu umor caracterizează tipologiile rolurilor, Ortansa Stănescu (Miţa cabiniera, iubita pompierului), Daniela Cristea (Cântăreaţa de la Golden-Blitz), George Hodor (Ziaristul corespondentul lui Rică). Datorită interpretării neconvingătoare, devin personaje palide cele inventate de scenarist şi inspirate din mediul monden actual, cu rol exploziv în conflict. Sponsorul Micşunel Corboreanu este fără haz jucat de Marcel Horobeţ, ca şi tânăra sa logodnică interpretată de Oana Ghioca, spectaculoasă ca apariţie în scenă, dar rigidă în expresie.

“O premieră furtunoasă” revigorează musicalul, un gen preţuit de public, dar absent din repertoriile curente ale teatrelor pentru că puţini interpreţi sunt capabil de a se adapta cerinţelor sale. De la scenariul ce ne subliniază că I.L.Caragiale rămâne contemporanul nostru, până la muzică şi interpretare, spectacolul este o reuşită a Teatrului de Revistă “Constantin Tănase” ce se impune ca un slujitor de nădejde al genului. Acest spectacol merită a fi vizionat, dă o infuzie de bună dispoziţie oricărui spectator!