“ ABSOLUT “ – TEATRUL ACT

UN RECITAL MEMORABIL

Trebuie să vizionați “Absolut”, un recital memorabil susținut de Marcel Iureș în regia lui Alexandru Dabija. Preocupat intens de teatralizarea poveștilor, basmelor clasice, regizorul s-a oprit acum la “Ivan Turbincă”, povestea scrisă fermecător de Ion Creangă. O transferă printr-o inteligentă adaptare în lumea noastră. Nu întâmplător alege drept titlu al spectacolului “Absolut”. Ironizează cu un umor încântător, “fotogramă” cu “fotogramă” aspecte esențiale ale condiției umane.

Eroul său, care crede sincer că știe totul despre lume și a trăit mari confruntări cu personaje legendare, este un … boschetar din zilele noastre. Alexandru Dabija transpune inspirat povestea lui Ivan Turbincă în actualitate, respectând însă, la literă sensurile scrierii și colaborează excelent cu Marcel Iureș care întreprinde un magistral periplu de evocare a numeroase personaje stranii, simboluri de fapt, ale vieții. Boschetarul înțelept se transpune , sub ochii spectatorilor care îi stau în preajmă pentru că totul se petrece în spațiul neconvențional al Teatrului Act, în Dumnezeu, Sfântul Petru, Moartea, Scaraoțchi și alte nume cu sens simbolic.

Prin rostirea cu tâlc a replicii, prin ținuta expresiei și gest, trece rapid de la o tipologie la alta, sugerând cu fină ironie raportată la situația lui Ivan, miezul caracterizării personajului invocat. Realizează o performanță actoricească , cucerește publicul , cum numai Marii Actori o pot înfăptui. Spectatorii sunt uluiți asistând la o reprezentație de “Kamer spiel” – joc în camera vieții – la care se amuză copios, descoperind “fețe” tradiționale, legendare, prezentate parcă într-un desen animat de personalitatea creatoare a unui mare actor, veghiat din umbră de un regizor de marcă. Marcel Iureș trăiește intensiv, cu mult adevăr , o istorie încărcată de semnificații despre condiția umană. Îi dă o rafinată expresie și îi sugerează delicat, cu umor, morala.

Modul în care transmite efectul comic prin schimbarea “măștilor” personajelor, îl definește din nou pe Marcel Iureș ca un maestru vrăjitor, o valoare culturală a teatrului nostru. Personal recunosc că nu îl credeam capabil pe actor să abordeze dezinvolt comicul, după roluri dramatice de referință pentru biografia sa artistică. Acum, demonstrează că este un as și în această latură a teatrului.

Marcel Iureș și regizorul Alexandru Dabija au reușit un spectacol unicat prin prezentarea unei fabule despre viață. “Absolut” devine o metaforă despre existență, fantastic mânuită care încarcă de bucurie sufletul și mintea privitorului.

P.S. Sperăm că și în anul nou care bate la ușă să descoperim mai multe astfel de spectacole admirabile. La mulți ani cu bucurie !

“ LAUTREC LA BORDEL “ – TEATRUL METROPOLIS

UN REMARCABIL SPECTACOL DE IMAGINE

Teatrul Metropolis și-a aniversat patru ani de existență fructuoasă de la înființare printr-un remarcabil spectacol de imagine – “Lautrec la bordel” – reunind nume prețuite pentru realizarea sa. Reamintim că este singurul teatru de proiecte instituționalizat din Capitală ce a reușit să se impună ca personalitate în peisajul teatral prin o sumedenie de spectacole apreciate de public și de “analiștii” din zona culturală.

Spectacolul readuce în atenție pe regizorul, și nu actorul de vază, Horațiu Mălăele, un căutător al inovației teatrale . Acest artist poate fi considerat astăzi un … “amiral pe vasul” greu de manevrat pe navigația din zona culturală. Este consacrat ca actor, dar și ca regizor prin “Revizorul” (Teatrul de Comedie), și mai deține și un talent special în arta plastică, de desenator, caricaturist. Cum are harul plastic și știe efectul vizual pentru ilustrarea dramaturgiei, a optat pentru conceperea unui spectacol “după” textul lui Mario Moretti. Textul este însă, mediocru, autorul nu s-a impus în dramaturgie, dar subiectul rămâne incitant ca rost cultural actual. Lautrec , celebrul plastician postimpresionist, prețuit astăzi, care populează muzee importante prin opera sa, devine doar un pretext al textului pentru o satiră la adresa unei lumi aflată în degradare la sfârșitului secolului XIX. Bordelul, cabaretul parizian sunt personajele principale. Lautrec a trăit în acest mediu care i-a fost sursă de inspirație. Provenind dintr-o familie aristocrată, suferind două accidente ce îl lasă infirm, Lautrec se refugiază ambițios în viața de plăceri a Parisului. Textul nu îl are drept erou pe Lautrec, ci imaginea unei lumi în degringolată în care doar, plăcerea momentului dictează existența . În debutul reprezentației sunt precizate datele esențiale ale propunerii textului prin invocarea pe scurt ca pretext, a biografiei lui Lautrec într-o scenă strălucit compusă teatral de regizorul Horațiu Mălăele. În prolog, Lautrec, ca o păpușă cu chipul interpretului său George Ivașcu, precizează biografic ce l-a apropiat de viața din bordel.

Cum textul este șubred în construcția dramatică, regizorul urmărește să îi exploateze posibilitatea de frescă socială a unei epoci surprinsă și în grafica, și tablourile lui Lautrec. Își găsește sprijin vizual pentru a concepe tablouri vivante ale epocii prin scenograful de marcă, Dragoș Buhagiar. Inspirându-se din litografiile lui Lautrec, scenograful și echipa sa (Vladimir Iuganu, Ioana Pascha) au construit impresionant imaginea unei lumi aflată la sfârșit de veac, pitorescul ei, dar discret prăfuit pentru privitorul mileniului trei. Decorul este senzațional și prin plasarea sugestivă a numeroase obiecte semnificative pentru a sugera starea unei lumi la un pas de dispariție. Scena este … capacul unui pian cu coadă, iar clapele sale mărginesc spațiul de joc. Capacul său se va ridica după prolog, și va deveni un tavan oglindă al bordelului a cărui intrare sugerează discret sexul femenin. Roșul va fi culoarea de bază. Costumele lucrate în amănunt, ca și machiajul, par desprinse din desenele-fotografii ale epocii. Scenografia exploatată inspirat de regizor este baza unui spectacol de imagine cuceritor prin sensurile sugerate. Dar … intervine un mare regret. Spațiul de joc ( scena Teatrului Metropolis) este lipsit de condiții, fiind mult prea mic pentru o astfel de scenogrfie amplă, și dezavantajează bunele intenții ale viziunii regizorale de vizualizare supuse astfel, înghesuirii mișcării scenice, ce deservește interpreții.

Regizorul Horațiu Mălăele a vrut și a reușit să prezinte admirabil, șocant emoțional, o radiografie cu scop satiric a decăderii unui mediu social prin personajele care au ajuns să îl populeze. Pentru fiecare personaj din planul activ al bordelului și cabaretului său a apelat la distribuirea unor personalități recunoscute în alte manifestări cu scop cultural, apereciate de marele public. A alcătuit o așa zisă “figurație” specială pentru a construi tipologii perfect conturate de fiecare interpret. Întâlnim în acest “cor” activ și reprezentativ pentru imaginea unei societăți aflate în degringoladă personalități apreciate în viața artistică, nu special din teatru. O remarcăm pe Ozana Barabancea (Madama) care deține o vocea de excepție afirmată în jazz și chiar operă, pe Raluca Vermeșan (Matroana 2) care uimește prin interpretare în “XXL” spectacolul de la Teatrul Act, pe Iulia Vântur (Adele și mama lui Henri), frumoasa și distinsa doamnă de la buletinele de știri Pro Tv și din emisiunea de succes “Dansez pentru tine”, pe Ana Covalciuc (Suzanne – remarcabil interpretată în momentul solistic ), Roxandra Maniu (Matroana 1) , Cristina Ilin (Paulette/Rosa la Rouge), Gilda Stan (Claudine), Simona Pop (Jane Avril) , alături de alți tineri actori – Augustin Pop, Orlando Petriceanu, Raluca Dinculescu, Oana Dragnea, Valentin Florea – remarcați unii, în spectacolele de absolvirea studiilor. Fiecare desenează credibil tipologia ce îi revine de interpretat. Toți contribuie în numeroase scene apropiate de un spectacol musical, prin dans (coregrafia Felicia Dalu) și cântec, la creșterea efervescentă a ritmului reprezentației. Muzica originală compusă de Răzvan Alexandru Diaconu sporește atractivitatea spectacolului. Toți cei care dau viață lumii frivole aflate la apus, merită aplauze pentru adaptarea la cerințele manifestării cu sens major a unui personaj colectiv, pentru dăruirea implicării ilustrării în fiecare moment a unui tablou unde punctul forte al acțiunii rămân, fie Aristide Bruant (Vlad Ivanov), fie Henri de Toulouse Lautrec (George Ivașcu).

În acest spectacol întâlnim un alt … Vlad Ivanov, cum de fapt ne-a și obișnuit prin interpretarea rolurilor din diverse filme și chiar din teatru. Este de nerecunoscut actorul în cinicul și activul animator al cabaretului din bordel. Cântă, dansează și expresiv definește portretul lui Aristide Bruant. Un alt rol de neuitat înfăptuiește acum, Vlad Ivanov. Durerile personale, dar și pofta de viață ale infirmului Lautrec sunt transmise cu multă finețe și măsură de George Ivașcu. Momentul dramatic al destăinuirii lui Lautrec, aflat la sfârșitul încercării de a trăi cu vivacitate, normal viața, ca și scena morții într-un imens pat așezat vertical, sunt alte scene de excepție ale spectacolului lui Horațiu Mălăele. Este însă, prea lungă și datorită textului destăinuirea finală a suferindului Lautrec și nu își găsește o împlinire credibilă în interpretare.

“Lautrec la bordel” rămâne un eveniment teatral pentru oferta de a urmăririi un spectacol deosebit, atractiv prin imagine și posibilitatea de a cunoaște câte ceva despre o valoare culturală, Henri de Toulouse Lautrec și mai ales despre epoca în care a trăit, ce are multe în comun cu unele imagini ale prezentului. Imaginea spectaculoasă a reprezentației se datorează lui Horațiu Mălăele și Dragoș Buhagiar, personalități ale teatrului nostru. Viziunea regizorală a implicat în realizarea proiectului, în roluri secundare, nume de vază din viața culturală ce merită apreciate și pentru reușita apropierii de teatru.

“ O NOAPTE FURTUNOASĂ “ - TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” din CRAIOVA

CARAGIALE CONTEMPORANUL NOSTRU

“Anul Caragiale” bate la ușă și unele teatre au început să se pregătească serios pentru acest eveniment. Cum se împlinesc o sută de ani de la dispariția marelui și unicului nostru dramaturg și o sută șaizeci de ani de la nașterea sa, teatrele, în special cele “naționale”, ambiționează a înscrie în repertoriu o integrală Caragiale cu cele cinci piese ale sale.

Acest proiect preocupă Teatrul Național “I.L.Caragiale” din Capitală, dar și Naționalul “Marin Sorescu” din Craiova care are de acum în repertoriu “Năpasta”, și de curând “O noapte furtunoasă”. Desigur, și dramatizări după proza lui Caragiale ar fi indicate pentru o astfel de manifestare culturală, dar asta ar presupune mai mult efort din partea regizorilor și chiar a secretariatulul literar, dacă acesta mai funcționează în formula de implicare în repertoriul teatrelor unde lucrează acum numai ca … “piar”.

Preocuparea pentru “Anul Caragiale” este necesară, chiar dacă unora poate nu le convine ironia acidă din scrieriilor sale la adresa lumii noastre, societății mioritice, cu adresă directă, de la “simplii cetățeni” până la politiceni, perfect valabilă și astăzi. Caragiale se dovedește a fi contemporanul nostru. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, ofertele de inspirație produse de societatea actuală fiind atât de generoase, ar mai fi scris multe piese sau s-ar fi exilat pe o insulă necunoscută de mass media. Urmași în dramaturgie de valoarea sa, din păcate, nu s-au ivit.

Regizorul Mircea Cornișteanu, directorul Naționalului craiovean, a fost atras de opera lui Caragiale, încă de la debutul profesional din anii ’70. Propune acum, o nouă viziune legată de actualitate a “Nopții furtunoase” într-un spectacol fermecător, percutant ca efect comic prin transpunerea vizuală în realitate, fără să apeleza la schimbări în screierea piesei și la exagerări facile. Cu inteligență, regizorul nu forțează, nu scoate ochii spectatorilor prin o actualizare exagerată a ilustrării teatrale în ambiția de a fi mai presus de sensurile universal valabile ale scrierii. Respectă autorul, nu îl “adaptează”, îl consideră contemporanul său și al publicului zilelor noastre. Piesa îi oferă pe deplin argumentarea de a plasa acțiunea în actualitate.

Avem și astăzi, “apropitari”, “cherestegii”, “căpitani în garda civică” ca Jupân Dumitrache Titircă Inimă Rea (Ion Colan), care ajung în funcții influente, ca și “amici politici ai căpitanului”, precum Nae Ipingescu (Valentin Mihali). Evident din această societate de ieri și de astăzi, nu pot lipsi “tejghetarul, omul de încredere al căpitanului”, dornic de parvenire, Chiriac (Cătălin Băicuș) și nici “băiatul pe procopseală”, luat pe lângă casă de “cherestegiu”, Spiridon (Dragoș Măceșanu). “Arhivarul la o judecătorie de ocol, student în drept și publicist”, Rică Venturiano (George-Albert Costea) poate fi întâlnit și astăzi la tot pasul, a devenit chiar și formator de opinie pe sticla televizorului. Veta (Cerasela Iosifescu) – “consoarta lui jupân Dumitrache” și Zița (Raluca Păun) – “sora ei”, au și astăzi, numeroase reprezentante care des își manifestă public suferințele din amor. Acestor personaje, tipologii mereu actuale de-a lungul timpului, aflate în o serie de conflicte firești vieții, regizorul nu le transformă decât “ambalajul” vizual. Rămâne esențial valabilă, radiografia socității făptuită de Caragiale în 1879 când a scris piesa după un model de construct universal. Satira sa prinde viață credibil prin regie. Mircea Cornișteanu aplică spectacolului un decor de senzație devenit trambulină pentru a creea prin folosirea sa ingenioasă, numeroase scene comice precum într-un film mut, dar care pornesc din replica prin care se definesc situațiile. Decorul este prilej de ilustrare cu umor exploziv a unei lumi “furtunoase”. Ideea regizorului pentru o astfel de ilustrare teatrală prinde un contur de excepție prin decorul și costumele realizate de Lia Dogaru. Pe o casă cu etaj din centrul spațiului de joc, aflată în construcție, cu schele pe o parte, este instalată o firmă de neon cu intenția de a preciza … “Vilă”. Casa e plasată într-o curte, în care se zărește în stânga un gard prăpădit de mahala, iar partea cealaltă e dominată de un “gard” metalic modern, cu intrare pentru mașini și o ușă specială. Spațiul privat este astfel, protejat ! Cum totul este în construcție, firește că propietarul are nevoie de muncitori supraveghetori. Șeful lor ar fi Chiriac care locuiește într-o rulotă prăpădită așezată într-o parte a scenei, iar Spiridon stă opus într-un cort improvizat. Nu lipsesc din curte masa de lemn, scaunele din plastic specifice unei vile cu mulți metrii pătrați, dar și materialele de construcție acoperite cu o folie de plastic. Decorul este minuțios construit cu aluzie directă la vilele actuale ale unor mici parveniți, funcțional și devine suportul unor scene de irezistibil umor. Decorul “joacă” în spectacol, nu este un simplu ambalaj.

De la bun început, regizorul anunță convenția avertisment de a urmări o poveste contemporană. Până la ridicarea cortinei, se transmit știri de la radio despre Pepe, Zăvoranu și alte personaje mondene și dramele lor sentimentale. Regizorul prezintă original scenic apoi, acțiunea arhicunoscută a piesei, fără să impieteze prin nimic conflictul și replica. De pildă, în celebra scenă dintre Veta și Chiriac, ea se află la etaj și trebăluiește prin cameră cu aspiratorul, iar jos, lângă rulotă se agită bărbatul care a cucerit-o. Sunt… Romeo și Julieta dintr-o mahala. Veta, admirabil interpretată de Cerasela Iosifescu, devine o fâșneață de femeie, ce se manifestă când ca o mâță pricepută în a se pisici provocator, când ca o muiere cu temperament exploziv care știe ce vrea în fiecare moment, în funcție de conflict.

Chiriac, convingător interpretat de Cătălin Băicuș, poartă o “bandană” pe cap în loc de “legătura șic” invocată în final de autor, iubește pasional, dar se pare că și țintește să cultive relația, ca suport în parvenirea sa. Cu măsură este prezentată scenic relația erotică dintre cei doi, în termini actuali. Zița devine o muierușcă grăsuță, prostuță și nefericită, dar insistentă să își afle un partener după divorț. Deține toate datele Raluca Păun să creioneze astfel personajul conform cerințelor regiei. Zița, venită în actul doi într-o pijama des purtată astăzi, stârnește exploziile de râs ale publicului. O noutate în conceptual regizoral este a sugera că Rică Venturiano a fost cucerit la “Iunion” de Veta, și nu de Zița. Intenția nu afectează textul. În final, când se lămurește conflictul, Rică se arată a fi deziluzionat de posibilul mariaj cu Zița. Remarcabil compune, la nuanță, acest rol tânărul actor George-Albert Costea, absolvent în 2008 al UNATC. Regia și actorul, nu omit că Rică este și “publicist”, iar când acesta e afectat de panica derulării conflictului, “profesionistul” nu uită să imprime ca document o relatarea referitoare la situația disperată în care se află. Prin plastica mișcării și specularea rostului cuvântului rostit, actorul propune o altă față surprinzătoare a bine cunoscutului personaj, ca și Cerasela Iosifescu în Veta. Regizorul își dorește a prezenta și un altfel de Spiridon, și Dragoș Măceșanu încearcă să îl definească. Nu sesizează nebunia din jur pentru că… “bea la tutun”, numai că acesta sunt etnobotanicile de astăzi. Când iese din micul său cort, e amețit, scena se umple de fum.

Debutul spectacolului aparține discuției dintre Dumitrache și Nae, cu multe semnificații în definirea acțiunii. Ion Colan, servește prin înfățișare distribuirea sa în jupân Dumitrache, iar Valentin Mihali reușește a citi cu haz, într-o altă gamă de expresie articolul din “Vocea Patriotului Naționale” și să sugereze uneori, că Nae “milițianul” șmecher, știe de fapt, tot ce se întâmplă în casa lui Titircă. Aplauzele finale, regizorul le prezintă original, ca ultimă copertă a viziunii sale.

“O noapte furtunoasă” poate fi considerat un prim eveniment teatral al “Anului Caragiale”. Abilitatea regizorului Mircea Cornișteanu de a demonstra că este contemporanul nostru Caragiale, merită aplauzele acordate de public. Distribuția nu oferă însă, mari surprize de interpretare. Deosebită ar fi doar, evaluarea Vetei în termini noi, cu multă aplicație față de baza replicii, de către Cerasela Iosifescu. De la Medeea – o creație inexplicabil trecută cu vederea de “analiștii” fenomenului teatral, trecerea la Veta, uimește prin abordarea cu substanță comică expresivă a personajului. Pentru un teatru național, considerat îndobște tradițional, o surpriză este și promovarea unui tânăr actor, George-Albert Costea în Rică, rol ce a beneficiat de interpretări însemnate de-a lungul vremii. Interpretul trece cu succes acest examen dificil. Este greu să joci într-o piesă arhicunoscută de Caragiale, având anterior interpretări memorabile. Cerasela Iosifescu și George-Albert Costea s-au detașat de acest trecut marcant, dovedind că fără stridențe, în numele contemporanizării, poți da un alt aspect comic personajelor, dacă asimilezi cu credință un concept regizoral novator, motivat prin exploatarea conflictului și replicii. Așteptăm cu interes și alte propuneri de spectacole Caragiale. Au fost, până acum, dar nu au stârnit entuziasmul marelui public. Au rămas pe linia experimentului neconvingător de contemporaneizare.

O SUTĂ DE ANI, SALA TEATRULUI “ COMOEDIA “ – “ODEON “

UN MEMORABIL EVENIMENT CULTURAL

Unul dintre puținii manageri – directori de teatru pe care îi avem, Dorina Lazăr, a reușit să sărbătorească, în ciuda crizei financiare și culturale , cei o sută de ani a celei mai elegante săli de teatru din Capitală care găzduiește acum, Teatrul Odeon. Cu prețuire pentru istoria lăcașului respectiv, cea care beneficiază de acest edificiu a conceput evenimentul pe coordonate culturale demne de toată stima. A propus contemporanilor spectatori o evocare admirabilă a istoriei uitate pe nedrept.

În 25 decembrie 1911 lua ființă în București, sala actuală a Teatrului Odeon, pentru Teatrul “Comoedia”, un teatru de comedie. Aniversarea s-a petrecut ca în urmă cu un veac. S-a cântat ca atunci, Uvertura la opera “Tannhauser” de Richard Wagner cu Orchestra Universității Naționale de Muzică din București, dirijor Alexandru Ganea, interpretată cu știință muzicală. S-a lecturat, tot ca în urmă cu un secol, “Rapsozii” de Victor Eftimiu, text închint evenimentului cu învocarea lui Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu, redat de stimata echipă a Teatrului Odeon. Aceasta a fost pe scurt “serbarea” care lansa însă, o carte memorabilă – “Teatrul Comoedia – Odeon. Un secol de istorie.”, un document necesar oricui iubește și stimează teatrul. Maria – Magdalena Ioniță și colectivul său, au editat la Editura Oscar Print, într-o grafică de excepție cu ilustrații inedite, un adevărat “roman” despre viața de un secol a teatrului nostru. Rar putem descoperi o astfel de istorie a teatrului relatată captivant. Mereu se publică tot felul de volume despre oamenii din teatru, oneste, didactice și fără de o documentare solidă. Acest volum se definește însă, ca un document de valoare, o carte de referință. Se parcurge istoria unei săli de teatru ce a trecut prin multiple destinații teatrale, astăzi fiind în custodia Teatrului Odeon căruia, firește, îi este dedicat un capitol aparte. Biografia sălii înseamnă evocarea numelor de referință care au marcat cu personalitatea lor istoria teatrului românesc.

Dorina Lazăr a reușit prin această manifestare și cartea la editarea căreia a contribuit substanțial, să demonstreze că teatrul nu este o artă efemeră, ci un fenomen cultural activ căruia trebuie să îi acordăm respectul cuvenit pentru contribuția la evoluția societății noastre. Cei prezenți la sărbătoare au avut șansa deosebită, de a urmări în deceniul bezmetic al acestui mileniu trei, o aniversare concepută cu sufletul și respect față de istorie, nu să asiste la un spectacol de duzină din seria manifestărilor cu minor scop publicitar.

“ VIZITA BĂTRÂNEI DOAMNE “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “

O SUPERPRODUCȚIE DE SUCCES, DAR … DISCUTABILĂ PRIN CONȚINUT

Piesa scrisă în 1956 de Friedrich Durrenmatt beneficiază de un ambalaj vizual superb, dar de o lectură teatrală simplistă. Spectacolul va înregistra un mare succes pentru că publicul e dornic să vadă și o poveste frumos ambalată, ca într-o telenovelă cu un scenariu pornit de la o acțiune de interes, avânt în centru iubire și răzbunare. Tragicomedia lui Durrenmatt cu sensuri profunde, prin “adaptarea” nespecifivată în program pentru respectul față de autor, se transformă într-o comedie simplă, până în final, când conflictului dintre “bătrâna doamnă” Klara Zachanassian (Maia Morgenstern) și iubitul din tinerețe Alfred Ill (Mircea Rusu), se sfârșește tragic.

“Vizita bătrânei doamne” este recunoscută a fi cea mai importantă piesă a dramaturgului elvețian Durrenmatt, cu o tematică provocatoare, și astăzi actuală, despre raportul individ-societate și responsabilitatea acestuia , cât și despre morală și rolul justiției. Piesa s-a montat pe multe scene ale lumii. S-au realizat și multe filme, de notorietate fiind cel cu Ingrid Bergman și Anthony Quinn doar, prin prezența acestor mari actori. Filmul era mediocru. Povestea “bătrânei doamne” aparent pare simplă ca într-o telenovelă. Dar nu întâmplător titlul piesei precizează “bătrâna doamnă”, o femeie care după 45 de ani se întoarce bogată în orășelul natal Gullen, măcinat de sărăcie și promite o sumă fabuloasă dacă i se va face dreptate. S-a iubit în adolescență cu Alfred, a avut un copil care a murit și a fost alungată din oraș în urma unui proces mincinos. Vrea să își ceară dreptate, cumpărând-o cu bani grei. “Adaptarea” întrebuințată de regizorul bulgar Alexander Morfov indică o vizită după numai 30 de ani a “doamnei” care devine o divă fermecătoare, cinică însă, și răzbunătoare. De asemenea, sunt excluse sau comprimate unele scene esențiale pentru motivarea revenirii în provincialul orășel Gullen, a femeii ajunsă bogată prin compromisuri, având un fizic mutilat de ani și întâmplări dramatice. Viziunea regizorală urmărește numai ilustrarea stilului epic al scrierii fără să îi exploateze subtextul relațiilor dintre personaje, psihologia motivării atitudinilor. “Adaptarea” și regia mai încearcă și o actualizare forțată prin apropierea crizei din anii ’50, când a fost scrisă piesa și invocată de dramaturg, cu cea din zilele noastre de la noi.

Observațiile critice de mai sus pot fi neconcludente pentru cei care nu cunosc valoarea piesei și vor fi cuceriți doar de amploarea vizuală a spectacolului și povestea răzbunării unei iubiri trădate. Reprezentația va da senzație publicului că se află la Operă , urmărind cu interes corul, dansatorii și soliștii, într-o desfășurare de forțe remarcabilă, cu peste 50 de participanți la acțiune.

Folosind inspirat posibilitățile tehnice multiple ale scenei mari a Teatrului Național “I.L.Caragiale”, Nikola Toromanov realizează un decor spectaculos prin care prezintă pe o scenă, un oraș. Decorul care se ridică sau coboară sub privirea spectatorilor, fără ostentație, armonios, devine “personajul” numit Gullen, animat de apariția doamnei cândva plecată din orașul căruia îi promite acum, prosperitate, dacă îl va condamna pe “cetățeanul” care i-a înșelat iubirea în tinerețe. Rar se poate întâlni într-un spectacol un astfel de decor realist conceput cu atenție la fiecare amănunt pentru a construi o gară, un local, o catedrală, etc. Decorul devine astfel, personajul principal al spectacolului. Oferta generoasă a decorului ce poate fi considerat “filmic” rămâne doar parțial exploatată teatral de către regizor. Filmul beneficiază de montajul prin care jocul planurilor motivează sensurile esențiale ale acțiunii. În acest spectacol însă, când în prim-plan se petrece o scenă importantă, adeseori în planurile secundare au loc alte manifestări și privirea spectatorului se împrăștie, în dezavantajul interpreților. Spectatorul va fi uluit să vadă un film despre ce se întâmplă în orașul Gullen, dar un film lipsit de montajul necesar să-l atenționeze și asupra replicilor rostite de interpreți , ce de multe ori abia se pot recepta. “Figurația” cu replici puține sau fără de replică - repetăm peste 50 de persoane ! – actori ori studenți la actorie, mobilează ireproșabil decorul lui Nikola Toromanov. Dansează (coregrafia Galina Bobeicu), cântă ca la Operă, formează un ansamblu admirabil. În cazul rolurilor secundare nu se simte totuși, intenția regizorală de a personaliza și relaționa convingător personajele. Rămâne însă, un efort imens organizatoric cooptarea într-un astfel de spectacol a unei distribuții atât de numeroase. Sub acest aspect, spectacolul este un eveniment dorit de marele public și necesar pentru prima scenă a țării.

Regizorul bulgar Alexander Morfov, o personalitate recunoscută și peste hotarele țării sale, a entuziasmat și spectatorii noștri prin “Exilații” de la Teatrul Național din Sofia prin turneul din 2010, efectuat în Capitală tot pe scena mare a Naționalului. Montarea era spectaculoasă, cum este și cea a “Vizitei bătrânei doamne”. Din păcate, regizorul, de astă dată, a neglijat lucrul cu actorii, specularea capacităților lor de a construi la nuanță semnificativă personajele în care i-a distribuit. Poate și dificultățiile înțelegerii rostirii replicii în limba română , străine lui, nu i-au permis o atentă îndrumare a interpretării. Fiecare actor dă senzația că joacă în stilul său, intuitiv, respectând linia generală a viziunii regizorale. Când regia dorește ca “bătrâna doamnă”, Klara Zachanassian, să fie o divă, firește Maia Morgenstern, actriță de marcă, recunoscută pentru harul său, se supune. Și este o divă, o femeie energică și frumoasă. E drept, costumele (Andrada Chiriac) sunt uneori banale, ca și în cazul altor personaje. Maia Morgenstern dezvoltă personajul coerent în intenția de a arăta dorința de a se face dreptate pentru suferința ce a marcat evoluția Klarei. Simplu, fără nuanțe, relaționează cu personajele, și în special cu Alfred. Rolul devine prin regie schematic , dar “vizita unei distinse doamne” cucerește aplauzele publicului. Alfred Ill, un rol pilon al conflictului, personajul pe care întâlnirea cu iubita din tinerețe îl răscolește, intră în panică atunci când constată că promisiunile Klarei au efect chiar și asupra familiei sale,și este singurul care acceptă recunoașterea greșelii morale făptuită în trecut, revine lui Mircea Rusu. Partitură foarte dificilă, solid construită de dramaturg. Situațiile prin care trece Alfred sunt uneori absurde și regia insistă pe această latură,și pe comicul relațiilor, dezavantajând interpretul. Situația limită în care se află Alfred după 45 de ani sau 30, cum specifică “adaptarea” , nu se evidențiază. În distribuirea, în personaje-argument, dar cu replici consistente, unii actori încearcă, și reușesc să suplinească lipsa coordonării regizorale. Se detașează Mircea Albulescu în bătrânul profesor sau Mihai Călin în pictorul supus comenzilor sociale. Cei doi actori, izbutesc în unele momente, când replica le permite , să intre sensibil în relație cu partenerii. Agitația permanentă din scenă, anihilează mereu buna intenție a definirii unor personaje secundare, de către alți actori deosebiți ai Naționalului, precum Marius Manole, Victoria Dicu, Mihai Calotă sau Costel Constantin.

“Vizita bătrânei doamne”, cu dans, cor, muzică și un decor fabulos, de senzație, devine un spectacol de succes pentru marele public, o superproducție impresionantă. Chiar dacă piesa sugera provocarea la judecarea unei teme grave și actuale privind criza morală a unei societăți afectate de sărăcie și degringoladă financiară, iar “adaptarea” și regia o transformă într-o telenovelă, publicul va viziona cu plăcere acest spectacol unicat ca vizualizare scenică, și va aplauda efortul actorilor.