marți, 19 aprilie 2016

“UMBRE. UN STUDIU” – TEATRUL EXCELSIOR

UN COȘMAR, ȘI LA PROPIU ȘI LA FIGURAT



         Teatrul Excelsior, cu țintă de public copiii și adolescenții, desfășoară o activitate remarcabilă și lansează proiecte noi. A inaugurat de curând și o nouă sală Studio. Aflată la etajul trei al sediului său elegant, sala are cinzeci de locuri și este bine dotată tehnic. Sala Studio se precizează că va găzdui spectacole pentru adolescenți și bănuim și spectacole ale tinerilor aflați la început de carieră. Inaugurarea sălii a oferit “Umbre. Un studiu” cu precizarea că ar fi recomandat “categoriei de vârstă: 12+”. Până aici toate bune și frumoase, dar … spectacolul cu pretenții de “studiu” sau experiment,  șochează privitorul matur, nu mai discutăm de adolescenți.
         Scenariul cuprinde alăturarea neinspirată a două texte. Primul – “Jocul de-a teatru” ar aparține Georgianei Barcan de 17 ani, finalistă a primei ediții a Concursului de dramaturgie pentru adolescenți, “New Drama”, inițiativă demnă de laudă a Teatrului Excelsior. Dar … tânărul regizor Horia Suru, se precizează în programul de sală, a folosit o adaptare “după Jocul de-a teatru” pe care a completat-o cu “Umbre” de Ilinca-Anamaria Prisăcaru, studentă la regie (UNATC). Conceptul regizoral ar vrea să ilustreze teatral un dialog abstract cu pretenții filosofice, purtat de două personaje – Călăul și Condamnatul, personajele schimbând rolurile; completează primul dialog cu un altul dintre Mamă și fiu, pe aceiași linie. Intențiile regizorale se pot rezuma la un coșmșar ce macină individul dornic să caute, să afle “lumina” vieții, fie că este condamnat la execuție, fie … că nu e înțeles de mamă! Jocul absurd al coșmarului, primitiv surprins de scenariu, duce la un spectacol de …  coșmar, plictisitor, chiar dacă durează doar cinzeci de minute.


         Horia Suru își susține conceptul regizoral și ca scenograf. Dialogul “filosofic” se petrece întrun decor minimalist ce ar indica o cameră goală pe un podium, cu un scaun, ce se completează cu două plasme laterale, loc de proiecții fără sens alese, mereu repetate. Publicul este așezat de-a lungul sălii și bombardat de efecte sonore stridente. Zgomotul sporește și prin lavalierele la care actorii rostesc textul, adeseori cu reverberație. Reamintim că Sala Studio este mică și are doar cinzeci de locuri. Viziunea regizorală nu ține cont de acest aspect, cum nu consideră nici actorii drept instrument principal al transmiterii convingătoare a unui posibil mesaj al reprezentației. Actorii sunt conduși de regizor, unul să stea pe scaun, altul în picioare, fără expresie gestuală și să rostească mecanic strident vorbe, vorbe, vorbe. Se luptă cu această concepție regizorală lipsită de sens convingător, Marian Rădulescu (Călăul), Oliver Toderiță (Condamnatul și apoi, fiul) și Isabela Neamțu (Mama), fiind … condamnați de regie să arate ca roboții vorbitori, antipatici. Toți sunt însă, actori cu reușite în alte spectacole.
Viziunea regizorală este lipsită de o logică elementară și nu comunică nimic publicului. Acest experiment nefericit, “studiu al umbrelor” în alb și negru se adresează totuși, adolescenților care dacă nimeresc la această reprezentație, mult timp vor ocoli teatrul, indiferent ce nume poartă el.    
         Pledăm pentru inovația în teatru, dar care să conțină un miez tematic de interes major pentru publicul mileniului trei. Astfel de exerciții în numele inovației teatrale, mai nou numite “studii” găzduite pe diverse scene, unele terfelind și dramaturgi consacrați, sunt de fapt, un fals experiment teatral ce amintește de diverse curente teatrale decedate, menționate doar, de istoria teatrului.

         Păcat că Teatrul Excelsior a inaugurat un studio cu astfel de “Umbre. Un studiu”… strâmb prezentate de ambiția pentru inovație a unui tânăr regizor.

joi, 14 aprilie 2016

“LUT” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala Atelier)

O NOUĂ DOVADĂ CĂ AVEM ACTORI CU HAR


         O femeie, un bărbat și o adolescentă, aparent o familie, trăiesc izolați de lume. Cauza o dezvoltă dramaturgul olandez Marijke Schnermer, apelând poate prea mult la monologuri explicative pentru tensiunea conflictului declanșat în jurul personajului central, Dora. Piesa se poate integra în zona teatrului intimist de introspecție psihologică. Tratează probleme intime, eșecul moral, iluziile trădate, totul desprins însă, de mediul social. Prin traducerea izbutită a textului de Liliana Alexandrescu, replica prinde substrat folositor interpreților.

         Regizorul Vlad Massaci și scenograful Andu Dumitrescu, cu rafinament teatral dau citire scenică acestui text dificil. Andu Dumitrescu prin scenografie, lighting design și video, creează atmosfera tensionantă a reprezentației, ingenios punctată prin efecte cu substrat metaforic. Decorul indică o casă simplu desenată, loc central al interpreților, plasată pe un câmp noroios, plin de “lut”, un șantier. Spectatorii sunt primiți în sală și privesc cum pe acel șantier mișună minuscule excavatoare, macarale, camionete, teleghidate. Se arată astfel, cum în jurul Dorei și a celor apropiați, viața pulsează, fiind ignorată de locatarii casei izolate. Momentele cheie ale unor monologuri - destăinuire sunt completate prin proiecții video pe casa celor trei personaje, alese sugestiv cu nori sau ploaie de diverse intensități în funcție de stările ce determină izolarea, singurătatea personajelor. Andu Dumitrescu reușește să vizualizeze inspirat substratul piesei. Conceptul regizoral datorat lui Vlad Massaci își află sprijin esențial în scenografie, dar se impune prin atenta îndrumare a actorilor, excelent aleși pentru fiecare personaj. Regizorul conduce abil acțiunea, imprimă ritm suspansului în prima parte a reprezentației, dar ritmul se diluează în cea de a doua parte din cauza textului prea mult axat pe cofesiuni.


 Pilonul principal al spectacolului este Dora, femeia mereu frământată de obsesia iubirii din trecut, impresionant prezentată de Irina Movilă. Actrița tratează în profunzime, nuanțat, osesiile Dorei, femeia care de cinsprezece ani se confruntă cu amintirile unei iubiri spulberate inexplicabil pentru ea. Cu timpil această obsesie a însingurat-o și îi provoacă mereu nemulțumiri față de bărbatul și adolescenta din preajmă, o duc chiar la crize de isterie. Irina Movilă  și când replica îi lipsește, transmite emoționant prin expresie, mici gesturi, drama interioară a personajului. 
    
Când pe neașteptate apare iubitul din trecut, Vink, moment dificil pentru Dora, actrița subliniază cu finețe trezirea la realitate a acestei femei, constatarea că obsesiile ce i-au provocat depresia, au fost o greșeală. În final, Dora dorește răzbunarea pentru trecuta relație cu Vink, cât și dorința de a duce o viață normală alături de Titus și tânăra de cinsprezece ani, Imme. Irina Movilă realizează cu adevărat o creație în interpretarea acestui personaj, ilustrat cu finețe ca o analiză psihologică a stărilor și relațiilor cu partenerii.


 În Titus, bărbatul tăcut care o veghează mereu, Claudiu Istodor, completează absența de multe ori a replicii și reușește doar din puține cuvinte, să definească remarcabil personajul. Tristețea singurătății impusă, de fapt de Dora, cât și sentimentul de înțelegere față de tulburările depresive ale femeii, actorul le sugerează atent în interpretarea sa ireproșabilă. Prezența copilei Imme, care abia spre final se precizează că ar fi rodul iubirii dintre Dora și Vink, nu e consolidată de dramaturg prin monologuri, dar regizorul Vlad Massaci o folosește creator pentru a spori tensiunea suspansului. Tânăra actriță Cristina Constantinescu se remarcă prin modul sensibil în care percepe personajul și relațiile sale, cât și prin rostirea bogată în sensuri a replicii. Debutul său pe scena Naționalului o evidențiază ca actriță capabilă de partituri complexe.
         Dacă Dora caută mereu disperată aflarea adevărului absolut în dragoste, Vink ar fi căutător de senzații neprevăzute. Dramaturgul amintește că acest cuplu cândva se putea asemăna chiar cu Bonnie și Clyde din celebrul film. Vink e posibil să fi continuat după despărțirea de Dora, aceiași cale a aventurii. Mircea Rusu reușește să puncteze ambiguitățile caracterului lui Vink, un aparent șmecher nefericit. Nele, sora Dorei, personaj argument fragil desenat în text, este femeia tristă că i-a murit câinele. Natalia Călin scoate personajul din simplismul textului, îl îmbogățește prin sublinierea necesității de a comunica atunci când omul ajunge la necaz. Actorii demonstrează când regia îi susține, că nu există doar rolurile principale într-un spectacol și că în ciuda hibelor textului, se pot remarca.

         “Lut” prin analiza psihologiei personajelor, rămâne o piesă specifică lumii din nordul Europei, dar prin echipa de realizatori ai reprezentării la noi, prinde forță emoțională. Devine un exercițiu reușit de gândire despre intimitate, provocator.

duminică, 10 aprilie 2016

“(D)efectul Placebo” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala Mică)

NOUA GENERAȚIE ("9G"), SPECTACOL DE NOTA ZECE



         Programul “9G” aparținând Centrului de Creație Teatrală “Ion Sava”, început în ianuarie 2014, ce funcționează în cadrul Naționalului bucureștean, rămâne una din acțiunile importante de sprijin și punere în valoare a tinerei generații de creatori. În urma unui concurs sunt selectate proiectele care vor fi introduse în repertoriul curent al Naționalului la Sala Mică. Prima ediție a fost dedicată tinerilor regizori și din păcate, cele șase spectacole comentate pe acest blog la data premierei, nu au impus personalități de tineri regizori. Cea de a doua ediție, desfășurată în prezent, are drept scop actorul tânăr. Au fost incluse până acum în repertoriul curent “After Hours”, “Hotel Europa” și “(D)efectul Placebo”, ultima premieră devine un eveniment teatral prin tematica aleasă și exemplara interpretare a acelor cinci tineri actori – VLAD NEMEȘ, ALINA PETRICĂ, GEORGE BÎRSAN, RAREȘ FLORIN STOICA, IOANA PREDESCU, toți absolvenți la clasa profesorului Miklos Bacs la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității “Babeș Boyai” care este și actor al Teatrului de Stat Maghiar din Cluj Napoca.


         Surpriză, “(D)efectul Placebo” este o “creație colectivă”! Textul nu aparține vreunui dramaturg și nu aplică viziunea regizorală a vreunui regizor. Celor cinci actori s-au alăturat Ștefan Lupu (concept și coregrafie, actor fiind și el), Elena Dobîndă și Andreea Samson Negrilă (instalație scenografică), Cristian Ciopată (light design) și Daniel Octavian Nae (sound design). Reprezentația poate fi considerată rod al unui serios atelier de studiu pentru dramaturgie și actorie. Tinerii s-au orientat pentru o tematică foarte actuală, referitoare la evoluția spectaculoasă a tehnologiei care înlocuiește comunicarea umană directă prin online, interlocutorul fiind un  gadget – computer, tabletă, mobil sau altele; omul devine dependent de tehnologie, prinde teamă de real, se refugiază singuratic în acest nou univers care doar aparent îi dă iluzia de  siguranță și independență. Echipa de creație colectivă propune “trei povești, trei relatări și o întâlnire ca o ședință terapeutică, unde singurul psiholog este teatrul”, mai corect spus Marele Public judecător. Cele trei povestiri au un subiect simplu – conflictul unui cuplu, tratarea cu dispreț a unui tânăr de către cei din preajmă sau efectul pierderii unui suflet apropiat, se întrepătrund ingenios, se dezvoltă în cheie comică savuroasă, apelează la limbajul “cool” în care uneori replica poate să pară vulgară, dar are sensul bine motivat prin plasarea ei în context. Textul mai include și două accente sensibile prin versurile lui Omar Khayyam. Cei care se pretind astăzi dramaturgi și sunt revoltați că piesele trimise și la numeroasele concursuri de dramaturgie, rar ajung în repertoriul teatrelor, trebuie să vadă acest spectacol; au multe de învățat de la tinerii care au compus un scenariu reușit despre actualitate, încărcat de emoție și dau un răspuns impresionant întrebării - “Cine mai are nevoie de emoție?”. Și teatrul are nevoie de emoția transmisă de cei de pe scenă, Marelui Public. Această echipă reușește să o transmită, și să o sublinieze într-un final admirabil conceput, lăsând în multe momente ale reprezentației, spectatorii cu respirația tăiată.
     
  Într-un decor minimalist rezumat la cinci scaune albe în forme ciudate ce amintesc cu sens de frânturi ale corpului uman, bine speculate de jocul luminilor, fără efecte video, interpreții construiesc personaje, cântă și dansează. Ilustrația muzicală și melodiile alese subliniază atmosfera solicitată de conflicte. Coregrafia nuanțat punctează comic momente diverse, uneori cu trimitere de parodiere a dansulu din filme. Dansul, mișcarea expresivă, evidențiază capacitățile multiple deținute de interpreți. Acești actori minunați știu să cânte, să danseze și mai ales să gândească nuanțat fiecare replică, să o rostească trăind intens și subtextul ei. Construiesc astfel ireproșabil, în profunzime, personaje diverse, căzute în capcana evoluției lumii actuale.


 În fiecare monolog – destăinuire prezentat “terapeutului” din sală, publicul, Vlad Nemeș (Virtual Boy), George Bîrsan (David) sau Alina Petrică (Mara, Flori / Femeia S/erviciu) impun o relație interactivă cu spectatorii. De asemenea sunt nuanțat dezvoltate și relațiile dintre parteneri, speculate în special de Ioana Predescu (Bi_ Anca) sau Rareș Florin Stoica (Bogdan). Reușesc să compună portrete diverse Alina Petrică în Mara, Flori și Femeia S/ervici, ca și Rareș Florin Stoica în Bogdan și Mitică, fără să uite că personajele sunt legate ca profil tipologic. Toți acești tineri actori dovedesc că dețin talente complexe, capacități multiple de expresie, că teatrul nostru are prin ei asigurat viitorul. Rămâne, e drept, să beneficieze și de șansa întâlnirii cu roluri importante și cu regizori care să nu îi folosească doar în ansambluri de figurație prin care își motivează așa zisele viziuni regizorale moderne.
         Teatrul Național “I.L.Caragiale” prin proiectul “9G” și prin acest spectacol deosebit oferă cunoașterea personalităților tinerei generații de creatori. Completează cu acest prilej această dorință și prin o expoziție în elegantele foaiere ale Sălii Mici - “MISE EN PLACE”. Mai mulți tineri creatori aflați la masterat la Departamentul Modă al Universității de Arte București, prezintă costume în alb și negru în stil suprarealist. Expoziția lor inventivă arată că și pentru teatru ar putea oferi imagini inspirate.
         “(D)efectul Plagebo” este un spectacol excelent al tinerilor actori, original și plin de sens. Îl recomand cu entuziasm Marelui Public pentru că poate fi aproape de sufletul oricui.

P.S. “Dați la dracu gadgeturile și computerele – mergeți la teatru, umpleți rândurile la parter și la balcon, ascultați cuvintele rostite și priviți imaginile vii – teatrul e dinaintea voastră, nu-l deconsiderați și nu-l treceți cu vederea, în graba vieții voastre”, este apelul din mesajul Zilei Mondiale a Teatrului adresat de celebrul regizor Anatoli Vasiliev. Îndemnul său se potrivește perfect cu acest spectacol! 

         

marți, 5 aprilie 2016

“SCHNEIDER & SCHUSTER” – ArCuB

REUȘITĂ DEMONSTRAȚIE DE ARTA ACTORULUI

         Centrul Cultural al Municipiului București (ArCuB) este foarte activ și dezvoltă numeroase programe pe diverse segmente culturale, iar printre ele un loc important revine proiectelor teatrale. A început să își consolideze demersul teatral și să acorde atenție punerii în evidență a personalităților actoricești prin selecții repertoriale cu piese cu un număr restrâns de actori sau chiar prin recitaluri. A surprins astfel prin “Cutia Pandorei” cu Mariana Mihuț și Șerban Pavlu în regia lui Felix Alexa (spectacol comentat pe blog), au urmat “Suflet vagabond”, “Am iubit, am purtat, am pierdut”, iar ultima premieră “Schneider & Schuster” continuă să susțină acum cu succes, intenția evidențierii talentelor incontestabile, selectate din mișcarea noastră teatrală.

         Piesa aparține prolificului dramaturg contemporan din Israel, Joshua Sobol și este o comedie amară în două personaje despre soarta a doi actori evrei din Polonia, ce trăiesc transformările istorice tragice petrecute în secolul trecut. Cu rafinament, dramaturgul dezvoltă conflictele celor două personaje cu societatea, cu lumea și atacă probleme spinoase, de la frământările artistice pentru înoirea teatrului, până la cele grave de natură socială, umană din vremea celui de al doilea război mondial, construind în paralel sugestiv o cronică istorică. Ca într-o plasă cu multe noduri se zbat cei doi actori evrei ca să își exercite profesia, să inițieze chiar un teatru la Lodz, dar ajung într-un lagăr de concentrare în Rusia, sunt deportați în Siberia și bătrâni fiind se întorc liberi în altă lume cu pretenții de sistem social capitalist. Schneider și Schuster trec prin tot felul de situații dramatice și comice, dar dovedesc a avea forța interioară să le judece cu ironie. Cu măestrie, Joshua Sobol mânuiește umorul în construcția acestei piese în care se fac simțite crizele istoriei și farsele sale amare. Partiturile celor două personaje sunt ofertante, generoase pentru interpreți, dar și foarte dificile pentru a fi realizate credibil, Schneider și Schuster fiind de fapt, același suflet. Mihai Călin și Richard Bovnoczki se încumetă să accepte aceste personaje și prezintă o reușită demonstrație de ce presupune cu adevărat Arta Actorului. Surprinzător este că li se alătură și un alt actor, Lucian Pavel care își asumă rolul greu de regizor al acestui text original. Lucian Pavel servește credința marelui regizor Radu Penciulescu – “Piesa se remontează prin actori care fac vizibil ceea ce este invizibil în text”, nu folosește efecte regizorale și lucrează spectacolul pe linia valorificării și armonizării calităților multiple ale celor doi interpreți. (Lucian Pavel poate fi apreciat și ca actor în recenta premieră a Teatrului de Comedie, “Nina”, în compania a doi colegi, personalități cunoscute.)
         În “Schneider & Schuster” se folosește un decor simplu, ce pare un depozit pentru costumele dintr-un teatru, ușor manevrabil pentru a fi funcțional și indica diverse spații de joc. Scenografia lui Mihai Păcurar servește propunerile textului și susține derularea interpretării. O contribuție aparte revine și compoziției inspirate de mișcare și coregrafie, ieșite din banal, datorate Silviei Călin.
         Inima reprezentației ce bate ritmic, tensionant este însă, interpretarea lui Mihai Călin și Richard Bovnoczki. Fiecăruia îi revine și desenul mai multor personaje în câteva scurte scene pentru că Schneider și Schuster sunt actori, dar vor întâlni în lungul lor drum prin viață și indivizi ca reprezentanți ai unei societăți nebune afectate de febra războiului. Actorul Naționalului bucureștean, Mihai Călin, nu a deziluzionat niciodată în aparițiile sale scenice sau cele din filme și producțiile micului ecran. Deține harul adaptării și la compoziții surprinzătoare pe care îl aplică și cu acest prilej. De pildă, sugerează trimiterea unui personaj spre Stalin, ireproșabil compusă cu umor. Mihai Călin alege atent ce expresie este necesară fiecărui moment ca să evidențieze și substratul situației pentru a servi temeinic tematica scrierii. Își dozează mereu umorul pentru a puncta ironic situațiile. Carisma personală o transformă în accente diverse pentru a creiona cât mai convingător stările prin care trece Schneider, nelipsite fiind și de un substrat dramatic al cadrului istoric. Interpretarea admirabil susținută de Mihai Călin se poate înscrie în zona performanțelor datorate științei Artei Actorului de a uimi prin modul în care dă viață verosimil unui rol complex. Richard Bovnoczki este una din valorile actorilor ce servesc teatrul independent. A avut și șansa de a cunoaște pe regizorul Yuri Kordonsky în spectacolul “Crimă și pedeapsă” la Teatrul “Bulandra”, dar forța sa creatoare s-a manifestat cu precădere în rolurile realizate la “Unteatru” în “La țigănci”, “Un tramvai numit dorință”, “Livada de vișini” sau “The Sunset Limited” (spectacole comentate pe acest blog). Acum, Richard Bovnoczki uimește prin trecerea cu finețe de la registrul dramatic și spre cel comic în interpretarea lui Schuster. Spectacolul debutează cu prezența timidă a lui Schuster, la un casting pentru a da doar replică unei partenere care întârzie. Senzațional susține singur în scenă dialogul cu un presupus regizor ce caută interpreți pentru un altfel de “Hamlet”. Este o scenă savuroasă, încărcată de umor și ironie la adresa tendințelor unor regizori care în numele inovației , se vor mai presus și de Shakespeare. Richard Bovnoczki își dezvoltă apoi personajul și îl încarcă subtil cu o sumedenie de nuanțe când Schuster alături de Schneider trec prin valuri dramatice de întâmplări iscate de cronica unei perioade istorice măcinate de schimbări sociale. Interpretul nu uită în niciun moment cadrul dramatic al conflictelor cu societatea pe care le judecă interior ironic. Richard Bovnoczki fructifică la superlativ calitățile pe care la deține și îl fac capabil să abordeze roluri dintr-o gamă foarte largă. Și Mihai Călin și Richard Bovnoczki demonstrează că dețin știința Artei Actorului prin talentul cizelat la început de drum, de întâlnirea cu un dascăl de excepție precum Sanda Manu. În acest spectacol se simte deasemenea și dăruirea jocului cu plăcere a celor doi actori deosebiți, unui proiect condus scenic cu pricepere de colegul lor Liviu Pavel care respectă și prețuiește actorul.

         “Schneider & Schuster” este un spectacol încântător, plin de tâlcuri, prilej de aplauze pentru a răsplăti pe cei de pe scenă care evidențiază fermecător … Arta Actorului.