“FLUTURII SUNT LIBERI” – TEATRUL EXCELSIOR

EMOȚIE, DAR ȘI UMOR …

        

Piesa dramaturgului și scenaristului american Leonard Gershe, din 1972 de când a fost scrisă, s-a bucurat de succes internațional prin tema sa aparent simplă, dar mereu actuală – libertatea spiritului dorită de orice tânăr. Dramaturgul propune o emoționantă analiză psihologică prin eroul principal Don, un tânăr lipsit de vedere care își dorește însă libertate de acțiune, dragoste ca orice om normal, iar demersul său va fi o lecție de viață, reușită. Emoția subiectului este dublată de fin umor prin conflictele iscate în jurul lui Don și relațiile cu o fată naivă, cât și cu o mamă exagerat de grijulie.

Povestea lui Don și a vecinei sale de apartament, Jill care visează să devină actriță, se petrece într-o modestă locuință din Manhattan. Scenografa Iuliana Gherghescu compune un decor funcțional cu multe spații de joc, poate puțin prea încărcate cu obiecte, în intenția definirii realiste a mediului celor doi chiriași. Reușit servesc profilul fiecărui personaj, costumele create de Iuliana Gherghescu. Scenografia devine un sprijin substanțial pentru regizorul Erwin Șimșensohn. Acest regizor, cu o bogată activitate teatrală în care întodeauna a acordat atenție deosebită actorilor în spectacolele sale, “citește” în profunzime piesa americanului și alege o distribuție meritorie. Conduce teatral ireproșabil relațiile dintre personaje și definirea lor, speculând oferta textului. Rezultatul este un spectacol emoționant, dar nelipsit și de umor. Reușita deplină a regizorului se bazează pe îmbinarea comicului cu dramaticul situațiilor degajate de conflict, excelent susținută de interpreți. Erwin Șimșensohn acordă atenție, ca fiecare actor să evidențieze substratul intim al personajului care îi revine, ca un adevărat psiholog. În a doua parte a reprezentației, regizorul preocupat de personalitatea personajelor, scapă din vedere însă ritmul evoluției lor și spectacolul trena sub acest aspect la premieră.

Tânăra actriță Ioana Anastasia Anton, afirmată de acum în alte spectacole, este remarcabilă în personajul Jill. Naivitatea, candoarea, dar și temperamentul juvenil al visătoarei Jill, devin pârghii importante în interpretarea actriței, completate cu sensibilitate și umor. Ioana Anastasia Anton sugerează evoluția lui Jill, pornită de la superficialitatea tinerei până la maturizare, în urma situațiilor prin care trece personajul.

Conflictul dintre generații se construiește dramatic, dar și cu umor prin Doamna Baker, mama lui Don, o femeie cu o carieră reușită, dar cu sufletul preocupat de handicapul fiului. Catrinel Dumitrescu este admirabilă în acest rol; actriță apreciată, cu experiență scenică, nuanțează în interpretare autoritatea mamei și completează cu umor implicăriile acesteia în relația lui Don cu Jill. Catrinel Dumitrescu acordă un farmec special personajului.

       

  Rolul cel mai dificil al piesei, este cel al lui Don, tânărul nevăzător, dar conștient că poate învinge acest handicap major. Alex Călin este credibil în personaj central al conflictului; nu exagerează prin expresie caracterizarea lui Don, investește sensibilitate în relația cu Jill și e discret încrâncenat în cea cu mama. Regizorul de film, Ralph este un personaj din planul secund al conflictului și rolul îi revine lui Șerban Gomoi. Actorul prezintă cu umor portretul îngâmfatului Ralph.

         “Fluturii sunt liberi” este o opțiune repertorială reușită pentru repertoriul Teatrului Excelsior, dedicat atât copiilor, cât și adolescenților. Spectacolul emoționează, dar provoacă și râsul prin situațiile multor momente marcate în cheie comică. 

                                                                                             

“ N-AI TU TREABĂ! ” – TEATRUL ACT

O MINUNATĂ OGLINDĂ A LUMII NOASTRE!

Primul teatru independent înființat la noi, Teatrul Act, a inclus în repertoriu un proiect cultural original prin care prezintă esența unor opere literare de proză – basmele lui Ion Creangă sau “Moromeții” de Marin Preda, ca o “oglindă” a substratului realității noastre. Regizorul Alexandru Dabija a animat teatral senzațional acest proiect prin “Capra cu trei iezi – un studiu gastronomic”, “Absolut” (“Ivan Turbincă”) - dramatizări după poveștile lui Ion Creangă și “Păi … despre ce vorbim aici, domnule?” după “Moromeții” de Marin Preda. (Aceste spectacolele deosebite sunt comentate pe acest blog, la data premierei.) Acum, proiectul cultural al Teatrului Act propune întâlnirea cu “Dănilă Prepeleac”, povestea lui Ion Creangă, adaptată și exploatată cu mult tâlc pentru zilele noastre, de Cătălin Ștefănescu în regia lui Alexandru Dabija sub titlul “N-ai tu teamă!”, cu Marcel Iureș, Andrei Seușan și Alexandru Voicu. Opțiunea inspirată din poveștile lui Creangă este perfect motivată pentru că scrierile sunt altfel de “basme” despre om și relațiile cu lumea, veșnic valabile, indiferent de sistemul social și timpul istoric. Ion Creangă poate fi alăturat lui Caragiale prin ironia poveștilor sale cu mult miez tematic.

Cătălin Ștefănescu, după uimitorul “rezumat” al “Moromeților” lui Marin Preda, concepe acum după “Dănilă Prepeleac” o încântătoare poveste, alegorie morală în care preia firul acțiunii lui Creangă și subtil o actualizează. Debutul spectacolului arată un Dănilă Prepeleac om modest din zile noastre prin veșmânt și doi corporatiști în costume elegante care vor să îi “investească” o parte din averea sa nemăsurată într-un … “muzeu” despre cum a reușit în viață! La intrarea în Teatrul Act, spectatorul a fost primit ciudat de expunerea spectaculoasă ca într-o frântură de “muzeu” a unor costume populare, iar prin această “primire” descoperă în spectacol că i s-a propus convenția reprezentării povestei lui Creangă. Adaptarea reușită a lui Cătălin Ștefănescu în regia lui Alexandru Dabija dezvoltă apoi povestea apelând și la proiecții cu imagini din satul de unde a pornit Dănilă, familia sa tradițională, gospodărită cu obiecte de care corporatiștii nu au auzit și nu lipsește nici refugiul din lume a eroului ca un pusnic, întâlnirea cu dracii și înfrângerea lor care îi aduce … bogăția. Parabola construită de realizatorii spectacolului redă cunoașterea unui om simplu cum este Dănilă Prepeleac, des întâlnit în societatea noastră care nu este nici prea harnic, nici prea priceput, preferă traiul comod și păcălește când poate, isteț, sistemul social vinovat de fapt, de situația sa. Corporatiștii / draci vor fi păcăliți de Dănilă. Subtil adaptarea atinge și tema naționalismului exagerat, cât și pe cea a exagerărilor culturale manifestate uneori în arta abstractă prin obiectele cumpărate pentru “muzeul” dedicat lui Dănilă Prepeleac. Ampla abordare tematică prin îmbinarea iscusită a temelor are drept rezultat o comedie neagră, spumoasă. Râzi, dar râsul provoacă și gânduri amare despre noi cei de astăzi pentru că tot ce se petrece în povestea lui Dănilă Prepeleac, oglindește de fapt, realitatea curentă.

Regizorul Alexandru Dabija amintește prin acest spectacol de o altă reușită a sa, încărcată de fine accente satirice, “Bloc Bach” de la Teatrul Odeon din urmă cu zece ani, prin ilustrarea teatrală senzațională în care proiecțiile au un rol important de argument în acțiune. De astă dată, regizorul prezintă cu ironie o altă radiografie surprinsă prin imagini din viața unui om obișnuit. Spectacolul său este ca o prețioasă bijuterie în filigran, lucrat migălos pe care din orice unghi îl privești surprinde portrete și situații actuale. Reprezentația se petrece în spațiul special al Teatrului Act, specific teatrului intimist care nu acceptă decoruri și efecte regizorale spectaculoase. Fiecare metaforă prezentată convingător cu simplitate vizuală, bine motivată prin text are sensul amplificat prin interpretarea strălucită a celor trei actori.

Pe Marcel Iureș în orice personaj îl întâlnești, îți rămâne în memorie reușita sa interpretare. În rolul lui Dănilă Prepeleac surprinde din nou, cum trăiește sincer stările confuze ale unui om simplu care percepe adeseori, anapoda realitatea, dar reușește să învingă situații diverse prin perceptele sale de care nu se desparte. Danilă a lui Iureș are și o sensibilitate aparte, manifestată de pildă, în momentul amintirii foșnetului ierbii de acasă. Interpretarea lui Marcel Iureș este ca o lecție exemplară de ce înseamnă, teatru adevărat. Dănilă Prepeleac își spune povestea cu ajutorul celor doi corporatiști / drăcușori, interpretați remarcabil de tinerii actori Andrei Seușan și Alexandru Voicu. Fiecare au de construit tipologii diferite. Andrei Seușan este “șeful” și ca “funcționar” corporatist, și ca diavol care au aceiași tipologie definită însă, de tânărul actor excelent, la nuanță pentru a o personaliza. Andrei Seușan jonglează cu diversele fațete ale “șefului” autoritar, aparent atoateștiutor, dar găunos interior. O altă tipologie de “funcționar” corporatist și diavol, revine lui Alexandru Voicu, remarcabil fiind în modul în care arată docilitatea de subordonat prostovan, dar cu pretenții de cunoscător. Admirabil susțin cei doi tineri actori relațiile cu Dănilă Prepeleac, dar și relațiile dintre ei ca persoane implicate în viața eroului. Umorul, ironia, însoțesc jocul acestor tineri actori.

“N-ai tu treabă!” poate fi considerat un spectacol eveniment cultural captivant ca satiră de excepție în “oglinda” realității noastre. Recomand vizionarea acestui spectacol de la care oricine va pleca cu bucurie în suflet, recunoscând în poveste pe mulți din cei din preajma sa! 

“KIMBERLY” – TEATRUL DE COMEDIE (Sala STUDIO)

COMEDIE NEAGRĂ RĂSPLĂTITĂ CU APLAUZE MERITATE

        

O satiră percutantă la adresa temai alese este considerată o comedie neagră care dezvoltă umorul negru. Piesa dramaturgului american David Lindsay-Abaire, scrisă în 2000, multi premiată este o comedie neagră, foarte actuală prin tematică – familia. Dramaturgul atacă starea de degringoladă a unei familii de oameni simpli care nu reușesc să își găsească echilibrul în viața curentă. Regizoarea Andreea Vulpe traduce cu atenție piesa, dând rost limbajului trivial folosit uneori și propune un spectacol, exploziv, coerent, cu tensiune, încărcat de umor negru și bogat în surprize.

         O surpriză este scenografia inspirat realizată de Cristina Milea, adaptată funcțional excelent condițiilor unei Sălii Studio. Pentru că acțiunea se dezvoltă în diverse spații de joc, Cristina Milea construiește cu fantezie drept bază a decorului … o mașină mică de transport, “mașina timpului”. 

Manevrată abil, mașinuța se transformă și indică mai multe spații de acțiune, de la camere din casa fetiței de 16 ani, Kimberly, eroina principală, până la stradă, o bibliotecă sau un mijloc de transport. Mașinuța este construită parcă de un arhitect, iar fiecare spațiu de joc descoperit e dotat realist cu obiectele necesare. Decorul “viu” devine un important personaj în scopul de a sugera drumul spre o altă viață visată și eliberată de necazuri, dorită de Kimberly. Costumele create de Cristina Milea sunt de asemea ingenios concepute pentru a servi cu țintă satirică imaginea fiecărui personaj.

       

  Cu atenție, regizoarea Andreea Vulpe tratează fiecare scenă și dezvoltarea personajelor pentru a evidenția subtextul de satiră la adresa unei familii sărmane și dezorganizate. Andreea Vulpe este printre acei destul de rari astăzi, regizori care acordă maximă importanță ACTORILOR, considerați principalul mijloc de expunere a conceptului asupra unei piese. Își alege cu pricepere distribuția și oferă prilejul fiecărui actor de a se remarca.       

Surpriza cea mare a spectacolului este interpretarea adolescentei Kimberly de către Virginia Mirea. Dacă rolul ar fi fost interpretat de o actriță la început de drum, personajul nu ar mai fi avut savoarea solicitată de dramaturg pentru că … Kimberly este de fapt, singurul om matur, conștient de situațiile în care a ajuns familia sa modestă spiritual și care a vrut și vrea o altfel viața. Virginia Mirea realizează o adevărată creație în acest personaj dificil, descifrat în amănuntul substanței sale, fiind trăite sincer situațiile neprevăzute prin care trece o femeie de fapt, matură, dar cu suflet mereu visător de adolescentă, candidă. Kimberly se arată ca o elevă, preocupată de studiu și cunoaște prima dragoste în persoana colegului Jeff, dar trăiește însă, într-o familie dezorganizată, cu membrii incapabili să își depășească situația socială; mama sa, Pattie este din nou gravidă, dar și "bolnavă" cu mâinile în ghips și apoi cu un picior în ghips, tatăl, Buddy lucrează la o benzinărie și are darul beției, iar mătușa Debra este o boschetară activă care propune "fetiței" un plan diabolic, să obțină de la o bancă o sumă mare de bani. Interpreta arată cum Kimberly dovedește înțelegere față de fiecare personaj cu care relaționează, dar sugerează sensibil și revolta personală interioară, cât și visul de a se distanța de această familie. Virginia Mirea reușește performanța de a prezenta în amănunt complexitatea acestui personaj, visător ca o adolescentă inteligentă care își dorește un alt drum în viață. Soluția propusă de mătușa inconștientă îi servește de a ieși din capcana familiei, chiar dacă nu este corectă. Când fata se travestește în bunicuță pentru a merge la o bancă, actrița este aproape de nerecunoscut. Virginia Mirea speculează candoarea lui Kimberly și punctează tratarea rolului, cu fin umor.    

Senzațională este Mihaela Teleoacă în mătușa Debra realizând o compoziție savuroasă. Mătușa se agită mereu fiind preocupată a găsi soluții de trai, absurde însă, și toată această agitație plină de umor, actrița o realizează cu măestrie fără exagerării, cu credință și mult firesc în expresie. Întâlnirea din nou în Jeff cu tânărul actor Vlad Bîrzanu, remarcat în alte spectacole și pentru calitățile sale plastice, este o mare bucurie. Ochelaristul Jeff, preocupat de studiu caută și el soluții de viață, iar actorul ține cont în caracterizarea personajului de aceste date când cizelează nuanțat uimirile personajului în fața unor situații neașteptate. În Jeff, aparent un tânăr docil, Vlad Bîrzanu este remarcabil prin modul în care sugerează mereu și gândul interior al tânărului visător și el la o altă viață.

 Părinții lui Kimberly - Pattie cea gravidă și Buddy, captivat de alcool -, sunt ireproșabil interpretați de Laura Creț și Ioan Coman. Gradat redă actrița isteriile gravidei inconștiente, indolente față de ce se petrece în jurul său. Beția lui Buddy nuanțat o motivează actorul în funcție de situații și o completează cu sensibilitate uneori pentru cei din familie. Laura Creț și Ioan Coman indică tipologiile celor dintr-o familie sărmană, în care părinții se simt comod, fiind incapabili să găsească soluții pentru a ieși din mizerie. Toate personajele se confruntă cu situații aparent absurde, dar regia și actorii le prezintă realist și se dezvoltă astfel, umorul negru al satirizării celor care refuză soluții pentru un trai decent.
          “Kimberly” este un spectacol lucrat cu migală, de la scenografie și regie până la interpretarea actorilor, la care râzi păstrând totuși, un gând amar când privești o astfel de familie. Sunt destul de rare în peisajul teatral, asemenea spectacole reușite în care nu intervin exagerările teatrale ale celor care se vor a fi mai presus de textul ales și tematica sa, fără să acorde importanța cuvenită actorilor.

“DUPĂ PLOAIE” – APOLLO 111 (Teatru independent)

EXERCIȚIU DE CREAȚIE INTERDIȘCIPLINAR

         Secțiunea proiecte teatrale este dezvoltată la APOLLO 111 după modelul occidental și a ales în prima fază să pun în practică tema interdișciplinară a cooptării regizorilor de film în teatru. Debutul a fost spectacolul “Ali: Frica mănâncă sufletul” în regia lui Radu Jude (spectacol comentat pe blog). Conform proiectului după două lunii de prezentare continuă a acestui spectacol, o altă premieră îi ia locul, “După ploaie” în regia lui Alexandru Maftei.

        

Regizor de film și producții tv, Alexandru Maftei s-a apropiat de teatru și a exersat convenția teatrală atât în teatrul independent (“6 din 49” – Teatrul de Artă), cât și în cel de stat (“Nina” – Teatrul de Comedie). Alege acum, “După ploaie”, piesa dramaturgului catalan Sergi Belbel scrisă în 1993, de mare actualitate și la noi astăzi, servită de o distribuție în majoritate remarcată în filme, dar și în teatru. Scrisă într-un stil original, piesa prezintă întâlnirile pe terasa unui bloc cu multe etaje, a opt salariați dintr-o mare corporație, unde se leagă comunicarea dintre ei sub pretextul interzicerii fumatului în clădire și oraș.

 Dramaturgul alege spinosa temă a necesității comunicării într-o lume corporatistă, pe care o susține printr-o serie de ambalaje ale contextului, cu trimiteri metaforice. De doi ani de zile nu a mai plouat în orașul unde fumatul este interzis, iar elicoptere se ciocnesc în zborul lor de înălțimea clădirilor. Un director, un șef de serviciu, secretarele și curierul, se refugiază pe terasa unde își pot exercita viciul, interzis. Toți sunt marcați de traiul într-o lume aridă care le uscă și sufletele. Pe parcursul întâlnirilor, personajele își vor descărca sufletele prinse în capcana legilor aspre ale corporației. Piesa nu dezvoltă un conflict central, se rezumă inspirat a prezenta destine prin întâlnirile numeroase dintre cei refugiați în locul unde sunt liberi să fumeze.

       

  Regizorul de film a optat pentru această piesă și pentru că este apropiată prin construct de un scenariu de film. Unele dificultăți survenite în aplicarea conceptului său regizoral provin din adaptarea la cerințele convenției teatrale și urmărirea cu atenție a interpretării actorilor. Spectacolul beneficiază de un remarcabil decor creat de Vali Ighigheanu cu experiență și în cinematografie. Terasa este un spațiu gol cu un singur construct, un postament care acoperă un loc necesar administrării clădirii, iar înălțimea blocului cu multe etaje este remarcabil sugerată în decor prin fundalul care devine punct de echilibru pentru personajele ce pot cădea în gol. Scenograful îmbracă priceput personajele și croiește fiecare costum pe linia tipologică pe care o reprezintă. Numeroasele secvențe ale întâlnirilor de pe terasă, regizorul Alexandru Maftei la departajează prin cortine de întuneric completate cu explozii sonore sau accente muzicale prea lungi însă, în raport cu ritmul solicitat de acțiune. Convenția teatrală nu este întodeauna servită de regie prin abundența efectelor sonore și vizuale care ar trimite și la coșmarurile unor personaje. Mișcarea scenică este dezlânat dirijată de Arcadie Rusu și nu servește sublinierea relațiilor ivite între personaje. Regizorul de film Alexandru Maftei demonstrează însă, prin decorul ales și alcătuirea distribuției, o bună percepere a tematicii acestei comedii tragice, dar nu și consecvență în știința aplicării convenției teatrale.

       

  Distribuția este alcătuită din Andrei Aradits, Raluca Botez, Bogdan Dumitrescu, Ioana Flora, Lucian Pavel, Andreea Mateiu, Anca Turos și Dana Voicu. Toți reușesc remarcarea în unele secvențe, dar puțini dintre ei dezvoltă atent pe parcursul reprezentației, evoluția personajului interpretat, dictată de întâlnirile de pe terasă, aceasta și din absența unei coordonări a regiei în construirea relațiilor dintre personaje. Excelentă, surprinzătoare pentru genul comic este Dana Voicu în personajul unei secretare naïve, sufletiste, dornică de comunicare și evadare din regulile aspre ale izolării impuse de corporație și societate. Actrița dezvăluie cu sensibilitate, dar și cu umor, fațete ale omului pentru care dialogul este esențial în viață. Dana Voicu urmărește atent și relațiile ivite între  secretara sa cu celelalte personaje. Andreea Mateiu interpretează o șefă autoritară și ambițioasă care își dorește să realizeze un proiect propiu cu altă echipă. Compune credibil datele generale ale personajului, dar regia nu o sprijină să accentueze și profilul ascuns al acestei femei, dornică de evadare din corporație. O altă secretară, mult mai tăcută decât colegele este prezentată de Ioana Flora, nuanțat în expresia stărilor prin care trece și ajunge a fi promovată. În final, regia însă, nu îi mai acordă atenție pentru a amplifica importanța momentului aflării unui partener în alcătuirea unei familii. În alte două secretare cu tipologii speciale, Raluca Botez și Anca Turos realizează fiecare momente deosebite în diverse monologuri, dar exagerările mișcării scenice le dezavantajează și lor interpretarea.

 Lui Andrei Aradits îi revine rolul unui șef izolat în activitate, dar fericit într-un mariaj cu o poveste tragică spre final care îi va schimba viața. Cu finețe actorul prezintă acest personaj complex în a cărui biografie întervine o dramă, dar nu își găsește sprijin în viziunea regizorală să exploateze în final, revenirea la viață prin viitoarea familie care se întrevede. Andrei Aradits este un actor de valoare care speculează întodeauna, substratul replicii rostite. Cu mult firesc, în nuanțe expresive, Lucian Pavel construiește profilul unui director nefericit în viața particulară. Bogdan Dumitrescu colorează cu umor portretul curierului. Toți cei din distribuție se achită plauzibil de oferta rolurilor, dar de multe ori intențiile lor se frâng prin intențiile mișcării scenice exagerate și nemotivate în manifestare – poziționarea culcat pe podea sau așezarea provocatoare pe acel podium de pe terasă, etc, ca și prin echilibristica din fundal pe puntea căderii în gol.

         “După ploaie” este un spectacol atractiv prin tematică și personalitatea actorilor distribuiți, dar incoerent în teatralizarea care afectează sprijinirea relațiilor între personaje prin mișcarea scenică forțată. Pentru personalitatea unui teatru independent cum este Apollo 111, spectacolul servește apreciabil tematica atragerii regizorilor de film spre teatru.

“CARINA PE DRUMUL SPRE CASĂ” – APOLLO 111 (Teatru independent)

REUȘITĂ PROPUNERE PENTRU MICII SPECTATORI

         APOLLO 111 din Palatul Universul de pe strada Brezoianu, lansat în decembrie anul trecut, se dovedește un teatru independent unicat printr-o propunere de repertoriu dezvoltată pe mai multe segmeente. Lansarea s-a petrecut cu spectacolul pentru adulți - “Ali: Frica mănâncă sufletul” (comentat pe acest blog) urmat de “După ploaie” pe care îl vom comenta în postarea următoare, dar în paralel repertoriul include spectacole de dans contemporan și spectacole pentru copii. Este singurul teatru independent, preocupat să atragă și micuții spectatori.

        

Teatrele pentru copii instituționalizate își construiesc în genere repertoriul, inspirat de povești celebre cu “a fost odată …” și mai puțin se apropie tematic de concretul mediului în care trăiesc micuții. Apollo 111 propune micilor spectatori un altfel de spectacol – “Carina pe drumul spre casă” pe scenariul original al Oanei Răsuceanu. Se prezintă copiilor, dar și celor care îi însoțesc o “poveste” actuală care le captează interesul și nu este o lecție de viață aridă. Acțiunea se poate întâmpla oricărui copil. O fetiță simpatică și veselă, Carina se rătăcește de părinți într-un moll și nu știe drumul spre casă. Ca povestea să fie atractiv ambalată pentru micuții spectatori, inspirat scenarista Oana Răsuceanu introduce o pisicuță, Margo, care o va îndruma pe fetiță spre casă printr-un joc al cunoașterii străzii foarte amuzant.

         Spectacolul propus de 111 Film & Entertainment în partereniat cu Apollo 111 este admirabil realizat de o tânără echipă. Oana Răsuceanu în calitate de regizor acum, își ilustrează scenariu cu muzică și dans, reușind ca la ieșirea de la spectacol să constați cum unii micuți fredonează cântecele lui Petre Ancuța. Reprezentația se completează și prin ansamblul ilustrației muzicale semnată de Vasile Manta. Decorul și costumele sunt inspirat concepute de Anca Lazăr. Șapte “stâlpi” din cuburi ușor manevrabile vor marca drumul Carinei în căutarea domiciliului. Drumul prin oraș e complicat și fetița obișnuită cu călătoria în mașina părinților, descoperă metroul, troleibuzul, dar și piața cu tarabe, etc. Firește că pe drum Carina va întâlni numeroase personaje, iar Anca Lazăr știe să le creioneze scenic costumele atractiv.

        

Excelenții sunt tinerii actori care au acceptat cu plăcere să joace pentru copii și să le capteze atenția la o “lecție” educativă cuceritoare. Distribuția reunește pe Adina Lucaciu (Carina) și Irina Velcescu (pisicuța Margo), alături de Andrei Barbu și Oana Răsuceanu care punctează cu finețe diversele tipologii întâlnite pe drum de fetiță. Fermecător și cu mult umor compune portretul “ghidului” Margo, o pisicuță jucăușă, Irina Velcescu. Este foarte dificil un astfel de rol, dar actrița îi dă o savuroasă culoare. Din sensibilitatea, dar și nedumeririle Carinei care cunoaște lumea străzii și relaționează cu surprindere cu cei întâlniți, Adina Lucaciu construiește portretul unei fetițe dintr-o familie modernă. Actrița, realizează prezentarea Carinei, în amănunt cu nuanțe expresive. Cântecele și dansul completează evoluțiile personajelor cheie ale reprezentației – Carina și Margo, iar interpretele sunt ireproșabile în aceste momente speciale. 

         

Andrei Barbu și Oana Răsuceanu, rezolvă cu abilitate transformări în diversele tipologii cu puține replici. Amuzant, credibil, Andrei Barbu punctează aparițiile unor călători și a unui … cățeluș. Scenarista și regizoarea Oana Răsuceanu se dovedește a fi și actriță, subliniind esența personajelor argument care apar în acțiune.

 Chiar dacă nu sunt în fața unor personaje celebre din patrimoniul dramaturgiei, tinerii actori din echipa acestui spectacol merită aprecieri pentru că demonstrează talent, iubesc teatrul și spectatorii de mâine. “Carina pe drumul spre casă” este o reușită a teatrului independent Apollo 111, preocupat de proiecte diverse cărora din păcate, nu a găsit încă, modul de a le face publicitatea necesară pentru o mai atentă remarcare în viața teatrală.