``BĂIEȚII DE ZINC`` TEATRUL ``BULANDRA`` / Sala ``Toma Caragiu``

 UN REGAL PENTRU SUFLET ȘI MINTE 

Este o valoare acest spectacol pentru argumentarea de secole a menirii teatrului în lume. Shakespeare spunea simplu că ``teatru e oglinda realității``. Un exemplu recent, ``Băieții de zinc``, unde se rezumă comunicarea mesajului pe linia teatrului intimist. Șapte femei stau la o masă și comunică fiecare drama personală trăită într-o lume cumplit marcată de război. Privind în ochi publicul, îi pun în față ``oglinda`` realității de care acesta se ferește. Mărturiile acestor femei, cetățeni ai Rusiei se rezumă la războiul din Afganistan. Astăzi, în vecinătatea granițelor noastre, se petrece însă, un alt război. Ucraina e devastată de o invazie a vecinilor ei din Rusia. Televiziunile relatează zilnic la știri situația noului război, cum pot și vor fiecare, pe care noi îl ignorăm. Se pare că ne-am săturat de astfel de știri, dar ele sunt amenințătoare pentu viitor. Spectacolul transmite amprenta umană, individuală lăsată de război prin demersurile unor conducători demenți. Ei ignoră cetățenii, înșeală societatea și motivează războiul drept act patriotic.

La baza spectacolului se află romanul documentar despre războiul din Afganistan, conceput de Svetlana Aleksievici, ajunsă în fața justiției imperiale sovietice. Regizorul Yuri Kordonsky întreprinde strălucit dramatizarea și adaptarea scenică a acestui roman apreciat în lumea liberă. Fără a întrebuința nici o regulă știută în reprezentații obișnuite – scenografie, efecte de imagine, etc, riscă și pune în fața publicului doar actrițele, în spațiul restrîns ca locuri pe scena sălii ``Toma Caragiu``. Rezultatul uluiește prin interpretarea actrițelor, coordonată excelent de Yuri Kordonsky. ``Cât om a mai rămas din om?`` este o replică esențială a dramatizării, la care răspund cutremurător MARIANA MIHUȚ – Svetlana, autoarea romanului aflată în fața justiției care vine cu argumentul mărturiilor redate de DANA DOGARU – prima mamă, ANA IOANA MACARIA – a doua mamă, RODICA LAZĂR – asistenta medicală, PROFIRA SERAFIM – a treia mamă, MIRELA GOREA – a patra mamă, CAMELIA MAXIM – a cincea mamă. Fiecare personaj își destăinuie cazul său, importantă însă, rămâne mentalitatea diferită a acestor femei de a judeca dramele trăite care le-au afectat grav comportamentul prezent. Toate rămân cu întrebarea - ``de ce?`` la care nu găsesc răspuns decât printr-o degradare umană. Regizorul YURI KORDONSKY, practicând în viziunea sa o profundă analiză psihologică a situației fiecărui personaj, oferă actrițelor șansa de a fi impresionante în prezentarea personajelor atribuite. Stau în preajma publicului și lacrimile sincere din ochii lor , acoperă și ochii privitorului. Ele sunt victime ale războiului, ca și copiii lor aduși în sicrie de zinc. Au crezut în demersul patriotic al celor trimiși pe câmpul de luptă, iar rezultatul le distruge psihic. Mă întreb cât timp le trebuie actrițelor după finalul reprezentației, să își revină la firul vieții personale ? Ele lasă publicului o emoție covrâșitoare. 

Personajul Svetlana cea care prezintă judecății aceste cazuri reale, revine Marianei Mihuț. Intervențiile sale în derularea mărturiilor sunt discrete cu întrebări de ce acest val de sânge și crimă într-un război care distrug umanitatea. Rolul este în profunzime descifrat de Mariana Mihuț, la nuanța trăirii cuvântului rostit. Spectacolul devine un regal artistic prin interpretarea actrițelor. Le-am întâlnit în diverse spectacole, de dramă sau comedie, acum sunt de nerecunoscut prin modul în care discută cu publicul, direct, în fața unei mese, despre viața personajelor. Scenografa Nina Brumușilă le încadrează subtil interpretarea într-un decor simplu, dar sugestiv pentru comunicare și prin o costumație în negru, doliul fiecărui personaj personalizat în funcție de tipologie. 

``Băieții de zinc`` , cu acest ``Z`` foarte actual, dar fără pic de ostentație teatrală transmis publicului, este o bijuterie de teatru adevărat, necesar astăzi. Mergeți să vedeți acest spectacol ``oglindă`` a realității umane dramatice. Nu vă feriți de tema subiectului - războiul, interpretarea prin regizor cu o distribuție admirabilă, rămâne unică în mișcarea teatrală curentă. Este un EVENIMENT TEATRAL demonstrând că menirea unui spectacol nu e încărcarea vizuală, ci forța interpretării actorilor exploatată de un Regizor – Cetățean al prezentului, ca avertisment emoțional pentru realitatea trăită de fiecare spectator.

``AVARUL`` - TEATRUL NAȚIONAL ``MARIN SORESCU `` / Craiova

 UN SPECTACOL EXCEPȚIONAL

2022 este decretat ``Anul Moliere``, marcând patru sute de ani de la nașterea celui care a dat o notă specială, novatoare dramaturgiei. Teatrul Național ``Marin Sorescu`` se pare că este singura instituție de la noi preocupată de această aniversare internațională, suratele sale acordă atenție mai mult unor texte mediocre. ``Clasicul`` Moliere rămâne contemporanul nostru, ca și Shakespeare. Piesele lui Jean - Baptiste Poquelin (Moliere) sunt comedii de moravuri, iar moravurile nu s-au schimbat în lume, nici după patru secole. Rămâne o problemă, cum citesc astăzi scenic, regizorii piesele considerate clasice. 

Regizorul Felix Alexa oferă o lectură scenică modernă piesei ``Avarul``, în urma unui studiu atent al textului, tradus cu pricepere de Vlad Russo, în limbaj cotidian. Viziunea regizorală scoate la iveală latura duplicitară a personajelor din preajma lui Harpagon cel avar. Comedia de moravuri dezvăluie acum și substratul său dramatic pentru societate. Regizorul dovedește o profundă analiză a psihologiei fiecărui personaj. Cuplurile tinere de îndrăgostiți, Valere – Elise, Cleante – Mariane, ca și Frosine pețitoarea, au de fapt două fețe pe care le folosesc pentru atingerea scopului dorit. Chiar și egoistul Harpagon, are dorințe intime tăinuite. Conflictul construit de Moliere, dezvăluie duplicitatea caracterelor în acțiune, iar Felix Alexa o speculează rafinat în spectacol. Marele Public se amuză, aplaudă momentele comice, dar e provocat să judece fiecare personaj, caracterul viciat de duplicitate în relație cu cei din preajmă. Piesa este descifrată scenic admirabil, scoasă din epoca secolului al XVII-lea de la Versailles și prezentată valoarea ei actuală, fără artificii derizori de imagine scenică, importantă fiind interpretarea personajelor de către actori, iar lor li se alătură și ``personajul - decor``.

Scenografa Andrada Chiriac concepe inventiv un decor scos din regulile clasice, rezumat la câteva uși cu rame speciale, în parteneriat cu câteva cadre goale, aflate mereu în mișcare. Se sugerează spațiile diverse de acțiune într-o lume agitată. Mișcarea acestui ``personaj – decor`` evidențiază momentele acțiunii și încadrează starea personajelor aflate pe treptele conflictului. Un scaun cu trimitere spre opulență, completează rostul decorului. Andrada Chiriac servește conceptul regizoral, îi dă imagine sugestivă nu numai prin decor, ci și prin costume. Ele sunt atemporal desenate, dar cu particularități pentru esența personajului. Se alătură reușitei scenografice și ilustrația muzicală datorată regizorului Felix Alexa. Cortine muzicale însoțesc ritmul acțiunii, iar momentul lui Anselme cântând canțoneta ``O sole mio`` cu substrat major pentru prezența în acțiune a personajului, este savuros.

Un merit deosebit al regizorului se dovedește și exploatarea calități deținute de actorii aleși în distribuție. Toți actorii se adaptează cu firesc conceptului regizoral, trăiesc sincer interior caracterizarea personajelor. Rolul major al conflictului tematic imaginat de Moliere îl deține Harpagon, interpretat excelent de Claudiu Bleonț. Publicul nu va privi un personaj caricatură, ci un om obișnuit, dar tragic viciat, bolnav de pofta avuției. Claudiu Bleonț face o performanță în prezentarea unui Harpagon obsedat de banii ascunși, practicând și cămătăria, egoist în relație, chiar și cu copiii săi – Cleante și Elise, dar cu o față tragi-comică pentru că ascunde și intenții morale pentru viitorul lui și al familiei. Publicul va aplauda un Harpagon desprins din lumea noastră care transmite un apel dramatic pentru societate, îl poți întâlni și astăzi la tot pasul.

Duplicitatea în relații a fiecărui personaj este tratată ireproșabil de actori. Cerasela Iosifescu face din nou o demonstrație a complexității talentului. A fost cândva o impresionantă Medeea, a trecut și prin alte personaje cheie, de comedie sau dramă, iar în ``Avarul`` este Frosine cea care vrea să îi aducă văduvului Harpagon o tânără soție, pe Mariane. Minunat transmite Cerasela Iosifescu caracterul duplicitar al Frosinei în relațiile cu partenerii de acțiune, personajul fiind definit ca un Harpagon feminin. Și copiii avarului sunt duplicitari în relațiile conflictuale cu tatăl. Cleante și Elise se tem de el și încearcă să-l mintă , iar Alex Calangiu și Costinela Ungureanu, la nuanța expresiei transmit flexibilitatea unor persoane cu față dublă în relații umane. 

Excelent este Cătălin-Mihai Miculeasa în Valere, intendentul lui Harpagon, îndrăgostit de fiica acestuia. Manevrează cu abilitate dorințele lui Valere, o dată de a câștiga relația de iubire și apoi de a îl induce în eroare prin minciună pe Harpagon. O prezență palidă apare Mariane. Rolul e interpretat de o stimată actriță a teatrului, Iulia Colan, dar neadecvat distribuit personalității sale mature. Un personaj de rezonanță pentru viziunea regizorală, devine Anselme cel bogat, fugit din mafia napolitană care își regăsește la Paris copiii, pe Valere și Mariane. Anghel Rababoc sugerează perfect profilul acestui mafiot cu fețe duble. Nu se pot adresa decât cuvinte de laudă și pentru cei care interpretează roluri din planul doi al conflictului Nicolae Poghirc – Meșterul Jacques, Cătălin Vieru – La Fleche, Nicolae Vicol – Domnul Simon, Gabriela Baciu – Procurorul, Ovidiu Cârstea – La Merluche, Bogdan Oprănescu – Brindavoine.

``Avarul`` poate fi considerat un eveniment teatral și cultural, un spectacol excepțional care iese din tiparele cunoscute și ne demonstrează că Moliere rămâne contemporanul nostru. Este o comedie, dar cu gust amar când întâlnești pe Harpagon și ai săi veniți pe scenă din preajma ta. Regizorul și echipa demonstrează fără ostentație, exagerări teatrale care ar anihila demersul emoțional al textului, ce presupune în mileniul trei ``teatru nou`` respectând valoarea autorului clasic cu o temă rămasă mereu actuală cu trecerea vremii. 

P.S. O expoziție despre activitatea Naționalului craiovean, bine documentată, primește publcul. Teatrul Național ``Marin Sorescu`` are și un adevărat secretariat literar, își dovedește menirea documentară și prin programul de sală și prin revista ``SpectActor de cultură, informație și atitudine`` . Numărul 2 (47) este dedicat Festivalului Internațional Shakespeare, proiect admirabil, găzduit de mai mult timp cu succes de Naționalul craiovean.

``FETELE PELICAN`` - TEATRUL NOTTARA / Sala ``Horia Lovinescu``

 INOVAȚIE TEATRALĂ MERITORIE

Se încearcă mereu demersuri de modernitate teatrală, dar puține au coerență în gând raportată la substanța piesei alese, în special în cazul textelor clasice. ``Fetele Pelican`` pornește intenția de modernitate de la textul original care nu aparține unui dramaturg! Autor este The Wardrobe Ensemble, o companie britanică din Bristol alcătuită din actori, muzician și producător care activează cu succes din 2011, cu producții având drept țintă tematică viața personală a individului astăzi. În 2019 produce ``The Last of the Pelican Daughters`` pentru Edinburg Fringe, acum în premieră absolută la Teatrul Nottara, sub titlul ``Fetele Pelican``, în traducerea adecvată temei și spectacolului de Monica Andronescu. Tema este veșnic actuală – familia și relațiile de comunicare între membrii săi, cu rezonanță la avere, la bani. 

Textul original compus de The Wardrobe Ensemble se dezvoltă prin nouă personaje, din care șase sunt femei. Mai rar se întâlnește la dramaturgi o astfel de ofertă pentru actrițe. Acțiunea se derulează într-o zi de aniversare a nașterii mamei care însă, a decedat. Conflictul sporește prin șapte ``capitole`` indicate din reuniunea celor patru surori și a fratelui, fiecare cu viața sa personală. Importanța textului este analiza profilului personajelor dintr-o familie monoparentală în care mama era o persoană autoritară, dar iubitoare pentru copii săi și frământată de idealuri, chiar de vise intime neralizate. Personalitatea mamei se reflectă în caracterizarea fiecărui personaj din familie, pe laturi diverse. Textul este de fapt o introspecție psihologică a relațiilor dintr-o familie în care sunt prezente treptele atitudinilor existențiale din mai multe generații. Ironia, umorul punctează fiecare capitol.

Tânărul regizor Horia Suru, personalitate afirmată în alte spectacole, alege calea realistă a prezntării teatrale a textului, la amănunt. Nu apelează la de acum ``clasicele`` proiecții. Spre final acordă doar o tentă suprarealistă prin decorul manevrat să arate patul cu surorile, totul în roșu, moment ce pare exagrat. Meritoriu este în viziunea sa regizorală că în centru sunt actorii, cordonarea lor pentru a transmite aspectul major al conflictului tematic. Un sprijin de bază își află regizorul în scenografia Doinei Levintza, creatoare de excepție în domeniu și nu numai. De astă dată, scenografa nu are prilej de spectaculozitate a ilustrării vizuale, acțiunea fiind indicată pentru zilele noastre, dar Doina Levintza îi dă aspect cuceritor prin desenul subtil al decorului și costumelor. Decorul aparent minimalist se rezumă la pereți în culoarea roz aprins spre roșu, cu neostentative desene caricaturale, trimitere concretă la conflict, dar și atractivă pentru privitor. Mai intervin cu semnificație clară și momente cu grădina casei Pelicanilor la cerința acțiunii. Elemente pentru completarea decorului se rezumă la scaune în stiluri diferite specifice generațiilor din acțiune și la o masă de aniversare, comemorare a mamei. Decorul dă notă majoră atmosfrei conflictului. Cu mare grijă Doina Levintza propune costume pentru fiecare personaj spre a le marca personalitatea, începând de la apariția mamei Iasmina de la debutul reprezentației, la bunica Aurora, până la rebela fiică Maya. Personajele primesc un plus de imagine cu make-up artistic dadorat lui Alexandru Abagiu prin peruci și machiaj. Vizual reprezentația devine astfel spectaculoasă cu transmitere directă spre sensul tematic – familia. Reușită este și muzica lui Petre Ancuța, originală, dar cu accente și pentru a aminti de preferințele vârsnicilor personaje pentru trupa Betles cu John Lennon. Muzica devine și cortine pentru capitole, dar și prilej de cântec și dans – coregrafie perfect indicată de Sophie Duncan , execută excelente de actori.

Regizorul Horia Suru compune în această atmosferă un puzelle pentru a impresiona prin subtextul temei, cu umor și atenție ca demersul să fie în ton realist. Mama e ``sărbătorită`` cu o masă bogată în bucate, apoi surorile cad în beție prin consumarea vinului Proseco, bunica ajunge să se desprindă din scaunul cu rotile și să danseze, toate personajele marcând generații în manifestare. Relațiile dintre personaje sunt conduse cu pricepere de regizorul care consideră că actorul e elementul central în realizarea convingătoare a unui spectacol. Distribuția se achită ireproșabil de acest concept regizoral. Victoria Cociaș se confruntă cu rolul dificil al mamei Iasmina care deschide reprezentația și asistă apoi mai mult tăcută la ce se petrece la întâlnirea copiilor de ``aniversare``. Actrița rezolvă minunat substratul personajului și atunci când e lipsită de replică. Fiecare din fetele Iasminei au moștenit anumite laturi din caracterul său complex, iar interpretele personajelor sugerează convingător aceste aspecte. Crenguța Hariton e Letiția, dornică de a fi dominantă și față de soțul Danni – rol bine conturat de Alexandru Mike Gheorghiu. Emotivă, dornică de susținerea familiei este Indra și Isabela Neamțu îi dă această aură. Sonia ar vrea să fie artistă, iar Sorina Ștefănescu îi creionează discret tendința. Alexandra Murăruș e fiica rebelă Maya, aflată spre maturizare, gravidă în relația cu Dodo, rol conturat apreciabil de actriță. Pe Dodo, Șerban Gomoi îl prezintă pe o linie esențială, ca un tânăr căutător de relații vitale în comunicare cu cei din jur. Fratele Luca este cel despărțit de familie, nu acceptă falsul relațiilor, este și el un rebel, dar motivat interior, cum sugerează remarcabil Răzvan Bănică. 

Bunica din scaunul cu rotile, purtând un costum special epocii, dansează în amintirea tinereții, iar Anca Bejenaru e desăvârșită în acest rol. Finalul spectacolului surprinde prin text și interpretare cu apariția Avocatei care rostește un monolog, amintind de concluzia fabulelor. Mihaela Subțirică susține excelent acest monolog cu intenția de relaționare directă cu spectatorii. Actrița apare și în Lora, îngrijitoarea bunicii Aurora, atent definită în alte coordonate de expresie.

``Fetele Pelican`` este un spectacol original, modern în teatralitate, dar folosind și realismul în viziunea regizorală pentru a servi atractiv tema și mesajul textului. Întreaga echipă de realizatori dăruiește publicului un aspect al ``teatrului modern`` emoționant. 

``MAȘINĂRIA. MUSICALUL`` - Asociația CREAS în parteneriat cu TEATRUL NAȚIONAL ``I. L. CARAGIALE`` la Sala Studio

 ``ZERO`` ... SPECTACOL MUSICAL MODERN

Asociația Creas are marea ``dorință de a crea și promova noi dimensiuni în domeniul artistic din România``, cu scopul major al ``educației prin cultură``. Toate bune și frumoase în declarațiile Asociației care mai precizează că vrea ``dezvoltarea unor forme artistice mai puțin fructificate în România, precum genul nusical``. A pornit acest demers ambițios în parteneriat cu Teatrul de Operetă ``Ion Dacian``, cu musicalul ``(A)normal`` / ``next to normal`` în regia lui Victor Bucur, având drept temă a libretului ``necesitatea de a înțelege persoanele cu tulburări psihice``. Am văzut acest spectacol în urmă cu mai mult de un an și am omis comentarea sa, considerând că este un început de experiment lipsit de relevanță. Asociația Creas perseverează și acum vrea să își promoveze ideile de inovație în domeniul musicalului și la Teatrul Național ``I. L. Caragiale``. Prima scenă a țării acceptă parteneriatul cu Creas, chiar dacă până acum Asociația nu a reușit să își demonstreze valoarea creativă. ``Noile dimensiuni în domeniul artistic`` aplicate așa- zisului musical ``Mașinăria``, au drept rezultat un spectacol vetust, greu de urmărit.

``Mașinăria. Musicalul`` este ``un spectacol de Alexander Hausvater``, personalitate în domeniul regiei, dar cu trecerea timpului stilul său a devenit o manieră. Acum regizorul se confruntă cu o dramoletă muzicală. Joshua Schmidt realizează ilustrația muzicală a libretului lui Janson Loewith și ...  lui Joshua Schmidt, după piesa ``Mașina de calcul`` de Elmer Rice din 1923! Muzica e lipsită de melodicitate, acțiunea dramatică nu are consistența conflictului, iar personajele sunt schematice. Amintim pe scurt subiectul. Contabilul Domnul Zero, după 25 de ani de activitate, e chemat la director, cu speranța avansării mărturisește evenimentul soției, mariajul său fiind mereu marcat de conflicte. Dar nu e avansat, ci dat afară de șef, că firma a achiziționat o mașinărie care îl poate înlocui. Domnul Zero îl va ucide pe director, justiția îl va condamna la moarte, alături de un bărbat care și-a omorât mama, alt personaj ce intervine în acțiune. Ajunge și cu criminalul celălalt, în lumea de dincolo, unde își întâlnește și o colegă, prietenă care îl iubea, și trec cu toții spre o altă viață, o reîncarnare mai bună sau mai proastă. În jurul celor patru prsonaje centrale, activează altele din medii diferite, de la firmă, de la pușcărie care devin un fel de cor. În acest amalgam de situații, acțiunea se înțelege cu greu. Cum astăzi tehnologia a evoluat rapit, substratul tematic al piesei scrisă în urmă cu un secol, e derizoriu, chiar și penibil prin constructul dramatic al libretului.Tehnologia a evolut și are alte efecte asupra mentalității cetățenilor mileniului trei.

Spectacolul începe cu o ``inovație`` de mult apusă – publicul stă înghesuit în foaier până la ceasul începerii reprezentației. Își va găsi apoi cu greu locul în sală în acorduri muzicale și va privi pe scena ocupată circular de câteva panouri ce îngrădesc manechine goale până la brâu, specifice vitrinelor din magazine pentru a purta diverse haine de reclamă. Decorul e cenușiu, lumina e cenușie, iar manechinele goale ar vrea să fie o ... metaforă spre tema libretului – mașinăria care golește mințile omului. Decorul și costumele concepute de Adina Mabtalier se vor inventive, dar sunt fade, lipsite de sens, nu servesc prin nimic dramaticul situațiilor și definirea tipologiei personajelor. Gratiile sugerate la închisoare, scaunul electric al execuției sau apariția spre final a unui calculator cu luminițe, ca și alte elemente de decor, sunt artificii de imagine riticole. Încercarea de uniformizare a costumelor în negru ori alb, la final, nu sprijină prin accesorii personajele. Regizorul Alexander Hausvater încearcă să dea modernitate acestui așa-zis musical și aplică la rândul său o serie de efecte – proiecții derizorii, fum și o mișcare scenică în ton arhaic. Actorii prezintă evoluția personajelor în prim-planul scenei, cu fața spre public, fără a relaționa între ele.

Numeroasa distribuție alcătuită din actori apreciați ai Naționalului bucureștean, devine victima unui proiect cu pretenția de o ``nouă dimensiune în domeniul artistic``. Poți fi de acord sau nu, cu inovația teatrală și în genul musicalului. Inovația, de la libret, muzică și prezentare scenică, trebuie însă, să te șocheze emoțional, să te lase pe gânduri, chiar dacă preferi spectacole tradiționale spectaculoase ca expresie. Acum, reprezentația nu face decât să te plictisească, să te revolte prin efecte arhicunoscute din alte experimente de modernitate, expirate și sancționate apoi, de public. În cazul de față nimic nu șochează și produce emoție. Proiectul Creas de musical obligă la efort actorii și la instruire solidă pentru adaptare la un musical. Nu toți actorii dețin date pentru o adaptare. Această cerință este evidentă și în cazul distribuției. Stridența interpretării vocal muzicale asurzește și e marcă în majoritatea rolurilor și de cea a corului, cu falseturile de rigoare. Nota de a și caracteriza personajul atribuit, lipsește cu desăvârșire în marea majoritate a distribuției și datorită regiei și instruirii muzicale. Andrei Ionescu în rolul Domnului Zero încearcă să dea substanță personajului în caracterizarea esenței sale în unele momente, ca și Istvan Teglas într-un rolul secund. Păcat de efortul depus de actori care au acceptat pe scena Naționalului un astfel de așa-zis musical.

``Mașinăria. Musicalul`` face numai să întristeze publicul prin înscrierea în repertoriu a parteneriatului cu Asociația Creas, a unui proiect de amatori care ambiționează remarcare. Teatrul Național ``I. L. Caragiale`` deține forțe actoricești capabile de un musical pentru scena mare ``Ion Caramitru``, folosită însă, mai mult pentru închirierea sa. Acest spectacol nu îl recomand nimănui pentru a îl urmări, fiind o penibilă promovare a ``modernității teatrale```, curent încercat de mulți cu eșec pentru că nu găsesc miez convingător emoțional prin motivarea estetică a tratării scenice.