”MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ” - TEATRUL „BULANDRA„ / Sala ”Toma Caragiu”

 UN EXPERIMENT FĂRĂ ”MĂSURĂ” LOGICĂ

În numele inovației teatrale se oferă publicului ”Măsură pentru măsură” cu precizarea ”adaptarea Cosmin Stănilă după William Shakespeare”. Precizarea este confuză. Ce ”adaptează” Cosmin Stănilă, piesa scrisă în 1603 de Shakespeare rămas veșnic contemporanul nostru pentru a îi actualiza imaginea scenică? De ce acest ”după” pentru a preciza că realizatorii spectacolului - Cosmin Stănilă și regizoarea Diana Mititelu au colaborat să demonstreze că dânșii sunt mai presus de valoarea piesei bătrânului Will luat drept pretext pentru afiș? De ce nu au scris dânșii un text pentru a exprima teatral ca tematică imaginea prezentului ?

Spectacolul rezultat din această ambițioasă colaborare este haotic compus pornind de la text, până la vizualizarea scenică. Se vrea un experiment care însă, anulează sensurile piesei lui Shakespeare. Din piesă s-au folosit frimituri de replică, din cele 18 personajele au rămas 8 schelete, conflictul fiind hilar compus. Cosmin Stănilă, actor la bază, la Cluj Napoca, a mai exersat drumul dramaturgiei cu alte texte și ”adaptări”, iar acum atacă de-a valma în text numeroase teme de actualitate – legile strâmbe ale unui Parlament, demonstrațiile de protest ale populației, abuzul puterii, religia, justiția, relațiile sexuale , prostituția, morala, mass media. Trimiterea spre această amplititudine tematică se face apelând pueril la acțiunea și teama piesei lui Shakespeare . Credibilitatea acțiunii este total spulberată prin construcția facilă a conflictului, a personajelor și absența replicii lipsită de subtext, adeseori devenită vulgară. Textul pare o compunere de clasa primară a unui elev documentat după Google și programele tv de știri. „Dramaturgul adaptării” vrea să povestească istoria lui Vicențio, șeful unui stat, plecat, nu se știe unde, care îl lasă la cârmă pe Angelo. Acesta aplică rapid o lege de condamnare la moarte pentru tânărul Claudio care a lăsat gravidă pe iubita sa Julieta, fără a fi căsătoriți. Fără o motivare consistentă, Vicențio se transformă într-un preot care discută cu diverse personaje despre ... religie. Hotărârea lui Angelo stârnește revolta populației, comentariile presei. Intervin firește o serie de alte persoane, că personaje nu se pot numi într-un astfel de text, ca finalul acestui subiect, să fie total confuz. Una dintre persoane se sinucide, Escalus ... moderator tv. Nu figurează pic de logică în această ”adaptare de ... după ” Shakespeare precizată pe afiș. Relații între personaje prin care se consolidează conflictul – regulă de bază în dramaturgie - , nu figurează și subiectul acțiunii este de neînțeles.

”Un spectacol de Diana Mititelu” este specificat cu litere mari pe coperta programului de sală, numele tinerei regizoare care s-a afirmat cu ”Jocuri în curtea din spate” la Teatrul de Stat din Constanța și a fost răsplătită pentru calitatea acelui spectacol cu Premiul de debut de către UNITER. De astă dată, când este cooptată pentru regie la prestigiosul Teatru ”Bulandra”, Diana Mititelu dovedește o cădere în maniera inovației teatrale lipsită de o elementară logică raportată cultural la textul ales pentru conceptul său scenic. Sperăm că este un accident în evoluția sa profesională. 

Textul se vrea un scenariu teatral cu o serie de secvențe de grup la început și restrânse apoi, la două sau trei persoane. Regizoarea Diana Mititelu compune spectacolul prin mișcarea interpreților dintr-o parte în alta a scenei (mișcarea scenică – Ștefan Lupu), rezultatul fiind o agitație fără sens. Evident, regizoarea apelează și la proiecții (video – DilmanaYordanova) exagerate. Prima și ultima, de pildă, cu o imagine mare în fundal, cu gura lui Vicențio care rostește discursuri moralizatoare. Se mai proiectează pe mici monitoare laterale legea absurdă aplicată de Angelo, cu litere roșii. Completează regizoarea acest experiment și prin câteva secvențe de relaționarea interpreților cu publicul prin plasarea actorilor la marginea scenei. Acest haos teatral se derulează într-un cadru scenografic simplist. În debutul reprezentației interpreții devin elevii dintr-o clasă, așezați cu spatele la public, decorul fiind marcat de moblierul specific. Din decor mai face parte pentru alte secvențe în laterala scenei și o indicație cu ”M” - metro, transformată apoi într-o cruce. 

Mai apare și se manipulează pe scenă și o cușcă din închisoarea unde e trimis tânărul Claudio. Costumele se vor moderne ca desen, dar merg tot pe linia absurdă a viziunii regizorale. Un exemplu - Angelo cel rău poartă un elegant costum alb. O remarcabilă scenografă, Nina Brumușilă execută indicațiile viziunii regizorale pentru decor și costume. Distribuția cuprinde actori de marcă, dar și tineri la început de drum profesional. Ei se confruntă cu roluri lipsite de consistență și de îndrumarea regizorală incoerentă. Marius Chivu în Vicențio, ca și Andi Vasluianu în Angelo, încearcă în scurte secvențe rare, să dea sens unor aspecte tematice propuse de text și regie. Se luptă cu aceiași situație a absenței consistenței textului și regiei – Vlad Brumaru în interpretarea lui Lucio. 

Încearcă nuanțe de sensibilitate Maria Veronica Vârlan în interpretarea Isabellei, sora călugăriță a lui Claudio. Ea vrea salvarea fratelui și o poate obține dacă ... acceptă un act sexual cu Angelo. Actrița se confruntă cu dificultatea textului și regiei, ajunge să interpreteze personajul în ...”costumul„ Evei, dar dă și multe accente personale de credibilitate desenului Isabellei. Confuzia regiei este deplină și când distribuie pentru Escalus pe Simona Pop și Ciprian Chiricheș, jucând fiecare însă, în altă reprezentație. Claudio și Julieta rămasă gravidă, cuplul îndrăgostiților e schematic tratat teatral. Adrian Ban și Ioana Niculae reușesc abia în scena finală să creioneze convingător esența personajelor. Textul nu mai are argumente pentru acțiune prin relațiile între personaje, Mariana, la Shakespeare logodnica lui Angelo, e transformată într-o prostituată care susține monologul ... vaginului! Rolul este interpretat de Maria Moroșan. Actorii nu interpretează personaje , execută și ei docili indicații solicitate de text și regie într-un balamuc scenic.

„Măsură pentru măsură” rămâne un un experiment teatral cu pretenții de modernitate care nu reușește să transmită coerent logic un mesaj și emoție. Autorul textului și regizoarea, folosind numele lui Shakespeare, uită de valoarea culturală a unui act teatral. Propun o ”oglinda” spartă a relității, alcătuită din cioburi de știri tv care devin teme ale spectacolului cu referire la legi, politică, sex, familie și religie, comentate adeseori cu replici triviale. 

”CEI DREPȚI” - TEATRUL NAȚIONAL ”I. L. CARAGIALE” / Sala Pictură

 CUM O ADAPTARE DISTRUGE O PIESĂ

Regizorii se joacă mereu ”de-a adaptarea” unor piese de valoare, clasice sau chiar din epoca modernă. Unii înțeleg prin adaptare, trecerea autorului și a acțiunii piesei din alte timpuri, în zilele noastre, spre a demonstra că tema textului e veșnic actuală. Alții vor să fie mai presus de dramaturg și îi terfelesc scrierea, spulberând miezul tematic gândit de autor. ”Adaptările” îmbracă o serie de tendințe regizorale, dar puține reușesc înfrățirea regizor – dramaturg pentru a comunica publicului mesajul piesei valabil și în prezent. ”Cei drepți” de Albert Camus (1913 – 1960), adaptare și regie Mihai Măniuțiu, este un alt exemplu cum se distruge o piesă a cărei tematică are rezonanță percutantă astăzi – lipsa ”conștiinței umane”, ce duce și la crimă. Urmărind spectacolul a cărui premieră s-a petrecut în octombrie anul trecut, obligat a fost nevoie să recitesc piesa. 

Albert Camus a avut o biografie zbuciumată, chiar și cu implicații politice, cu retragerea din partidul comunist. Și-a exprimat trăirile în romane, dramaturgie și eseuri filosofice. În piesele sale, și în special în ”Cei drepți”, a încercat să dramatizeze eseurile filosofice. Albert Camus obține în 1957 Premiul Nobel pentru literatură cu argumentul meritului de a analiza ”conștiința umană”.

Inspirat dintr-un fapt real istoric, Albert Camus alege plasarea piesei în 1905, la Moscova, când un grup de tineri din Partidul Socialist Revoluționar, intenționează să îl asasineze pe Marele Duce pe care îl consideră dictator, cu sacrificiul vieții lor. Grupul nu are însă, un proiect concret de soluții pentru viitorul societății, pentru idealul lor, vor numai ”o Rusie frumoasă ”, cum se specifică prin replică. Substratul acțiunii deține o substanță tematică valabilă și astăzi. Personajele sunt portrete definite pe o linie generală drept piloni ai acțiunii și au legătură mai mult cu absurdul unei revolte fără sens major pentru transformarea existenței. Albert Camus a fost catalogat drept apropiat al curentului existențialist, pe care apoi l-a negat.

”Adaptarea” celor cinci acte ale piesei, comprimă acțiunea și o pustiește de replici esențiale. Mihai Măniuțiu elimină și două personaje – argument pentru conflict și mai mult, transformă pe Boris Annenkov, coordonator al grupului revoluționar, in Varia Annenkova, o femeie cu pistolul la brâu. Personajului cheie , poetul Ivan, ”adaptarea” și viziunea regizorală îi reduce din importanță. În primul demers ucigaș, Ivan eșuează pentru că în trăsură se afla doar Marea Ducesă însoțită de cei doi copii ai familiei. Albert Camus îi motivează eșecul prin mărturia lui Ivan că el a fost cândva birjar în Ucraina (!!) și a renunțat pentru a nu accidenta o trăsură cu copii. Motivul invocat de Ivan putea deveni important pentru zilele noastre când la graniță se petrece un război cumplit care ucide copii prin invadarea Ucrainei de către Rusia. Viziunea regizorală nu îl exploatează.

Adrian Damian concepe un decor fastuos , cu ferestre imense de palat pentru casa ”revoluționarilor” care sunt însă, săraci cum indică autorul. În actul cinci ”adaptarea” și conceptul regizoral schimbă aspectul coloristic al decorului inițial. Personajele simt spre final, prin replica lui Camus, ”frigul” morții, iar decorul, cu geamurile sparte, pare o casă înghețată de frigul și zăpada de afară. 

Astfel de trimiteri forțate cu iz metaforic, ca si cea a decorului din actul patru al celulei din pușcăria unde a ajuns Ivan, nu lipsesc din reprezentație, dar nu sprijină atmosfera tensionantă a conflictului și par adeseori accente pleonastice. E frig afară, e ger și în casa ”revoluționarilor”! Pleonastică este și muzica lui Mihai Dobre. Vorbesc mereu personajele despre zgomotul străzii pe care trec trăsuri, iar muzica se transformă în sunete stridente care acoperă și replicile rostite de actori. Piesa are o substanță metaforică, dar în cazul de față e folosită superficial.

Viziunea regizorală e lipsită de coerență în ilustrarea teatrală a unei teme grave despre intențiile celor ce ar vrea schimbare fără argumente solide și îi poate duce la ucidere, la război chiar. Revoluționarii lui Camus vor doar ... o ”Rusie frumoasă”. Primele trei acte sunt tratate realist, cu atenție la relații între personaje, iar actele patru și cinci par a aparține unui alt spectacol din sfera fantasticului. Distribuția cuprinde nume de vază ale teatrului, dar se simte absența îndrumării atente a actorilor de către regizorul Mihai Măniuțiu. Fiecare actor joacă în felul său de percepere a personajului, iar unii în maniera devenită metodă de interpretare a oricărui rol.

Ivan, pilon central al acțiunii îi revine lui Marius Manole. Actorul descifrează atent caracterul lui Ivan, confuzia înțelegerii rostului său de revoluționar, o face sensibil, aplică și forță în relațiile cu cei din jur. Interpretarea sa se detașează din distribuție și este mai apropiată de intențiile inițiale ale piesei. Un alt personaj important pentru tema dramaturgului este Stepan Fedorov, dar ”adaptarea” regizorală ne specificată în programul de sală, spulberă sensurile majore atribuite de Camus. Actorul Marus Bodochi compune simplist stările prin care trece Stepan cel ieșit din pușcărie unde a ispășit pedeapsa de revoluționar. ”Adaptarea” și regizorul, distribuie pe Marius Bodochi și în Skuratov, șeful poliției venit cu scop absurd să îl viziteze pe Ivan care ajunge la pușcărie. Actorul caricaturizează profilul personajului. Tot în celula lui Ivan, apare și Marea Ducesă venită să îl vadă și evocă o altă latură tematică a piesei – credința în Dumnezeu. Rolul e desenat în stil manierist de Maia Morgenstern, afectată în rostirea replicii.

Raluca Aprodu reușește să expună nuanțat profilul Dorei Dulebov cea care fabrică bombe, dar dragostea pentru Ivan o copleșește. Actrița sugerează duplicitatea Dorei în analiza situațiilor de revoltă, lipsită de argumentate pentru viitor, singura soluție fiind moartea. Sunt momente în care actrița scoate la lumină convingător tema absurdului existențial al revoltaților în proiectul lor. Transformarea șefului grupului, Boris într-o femeie, Varia, este ilogică în ”adaptare”. Mirela Oprișor încearcă să prezinte simplist noul personaj. Ciprian Nicula este și el o apariție derizorie în Aleksei. Distribuția compusă din actori de vază ai Naționalului, nu reușește evidențiere în această derizorie ”adaptare”.

Pentru că la modă devin la Naționalul bucureștean și unele proiecții, nu lipsesc cele care indică data acțiunii, folosite și de regizorul Claudiu Goga în „Casa de la țară”. 

„Cei drepți” se alătură unei suite de proiecte cu „adaptări” care nu se să impun publicului. Spectacolul prin ”adaptare” și regie nu comunică sensul major al piesei care putea fi speculat mai ales astăzi, când crima războiului, terorismul, frământă întreaga lume.

P.S. Vom continua în următoarele postări să comentăm o serie de spectacole realizate în numele așa zisei inovații și modernizării a imaginii teatrale.

”ILIADA„ - TEATRUL LOGOS (independent) / Gazdă Teatrul Mic

 UN EXEMPLU PARTICULAR REUȘIT DE ... ”ARTA ACTORULUI„

Teatrul independent nu beneficiază de o legislație, se zbate de ani buni să activeze, e ignorat de sprijinul autorităților, chiar și de ”analiștii” acestui fenomen teatral. Tinerii actori încearcă drumul afirmării în micuțe teatre independente care își află cu multă greutate un spațiu de găzduire a proiectelor pentru un repertoriu stabil. 

Teatrul Logos este un teatru independent special ca profil, iese din sfera obișnuită a programului repertorial și acordă o atenție deosebită pentru pregătirea profesională a interpreților, cizelarea talentelor. În 1998 a luat ființă Fundația Culturală – Umanitară cu Teatrul Logos unde spectacolele realizate sunt rezultat al cursurilor de arta vorbirii și actorie. Universitățile de artă numeroase nu acordă atenția cuvenită studiului artei vorbirii și este vizibilă nepregătirea tinerilor absolvenți când au șansa de a se prezenta pe scenă în diverse spectacole. Teatrul Logos construiește un spectacol în urma acestei pregătiri profesionale cu scopul major de revitalizare culturală a etapelor parcurse de teatru, pornid de la naștere în antichitate și până astăzi. Acest teatru independent nu deține o sală de spectacol stabilă, își prezintă spectacolele în diverse teatre de stat, dacă primește găzduire sau fie la sediul Teatrului Infinit, ”coleg” independent. Poate și din acest motiv Teatrul Logos nu beneficiază de popularitatea meritată. 

Sufletul acestui teatru independent rămâne Oswald Gayer, de naționalitate germană, regizor, actor, profesor, activ și în Austria, Elveția, Germania, iar experiența l-a determinad să participe și la fundamentarea Teatrului Logos. Alege să prezinte acum, Marelui Public, ”Iliada” de Homer. (Spectacolul a fost găzduit și de Teatrul Mic / Sala Atelier.) Propunerea sa originală nu este un experiment teatral, dar pare șocantă, servește însă, admirabil datele esențiale ale programului Fundației de cunoaștere culturală a valorilor prin alegerea capodoperei lui Homer. Poate să pară imposibil a aduce astăzi pe scenă epopeea poetică a lui Homer cu o acțiunea stufoasă, bogată în sensuri. Oswald Gayer o face remarcabil cu o echipă compusă din 12 actori care au trecut însă, prin studiul cursului de arta vorbirii și actorie. Conceptul regizoral are unele tangențe cu memorabilul spectacol ”Trilogia antică” din 1990, realizat de marele regizor Andrei Șerban la Teatrul Național ”I. L. Caragiale”, păstrând proporțiile de rigoare.

Publicul este primit de actorii aflați pe scenă care prin expresie indică o lume dornică de salvarea conflictelor prin rugă către cer. Spațiul de joc e marcat prin fâșii de pânză laterale sugestiv colorate tern și luminate diferit în funcție de situație, sugerând un mare cort capcană a sufletelor. Decorul simplu se completează prin marcarea marginii spațiului de joc cu chivere de fier, coifurile de protecție pentru războinici, folosite simbolic de personaje la solicitarea acțiunii. Costumele Danielei Diaconescu fac trimitere reușită la timpul acțiunii – epoca antică. 

Homer povestește războiul legendar al celor din cetatea Troiei cu aheii veniți din Grecia să lupte aparent pentru o intrigă sentimentală care implică și zeii din Olimp. Epopeea dezvoltă o temă complexă, veșnic actuală – război, crime, iubire. Replica acțiunii e compusă din hexametrii dactilici specifici epocii elenistice, mai precis în versuri albe, bine tradusă în română. Elena Lazăr este autoarea traducerii acestei povești a Elenei din Troia, rămase nouă din secolul al VIII-lea î.H. Rolul major îl deține Corul comentator al conflictelor. Din acest Cor se desprind mereu personajele pentru scurte scene de exemplificare a comentariului general – Zeii și Eroii războiului. Regizorul Oswald Gayer conduce teatral excelent derularea acestei istorii epice.

Este senzațional cum toți cei 12 actori trăiesc fiecare episod - ”cânt” din epopee și descifrează subtil, credibil, replica și substratul ei.Transformările rapide din coriști în personaje, este făptuită ireproșabil, la nuanță de actori. Un regizor care caută distribuție pentru un proiect, trebuie să vadă ”Iliada” drept „casting”, să cunoască pe acești actori. Ei nu au o biografie artistică spectaculoasă, dar demonstrează că dețin profesionalism deplin pentru evidențierea talentului personal. Cei 12 adevărați performeri sunt în ordinea distribuției : Alina Dumitrelea – Elena din Troia / Atena / Cor, Andreea Roxana Neagu – Afrodita / Andromaca / Cor, Bogdan Ilie – Agamemnon / Menelau / Zeus / Cor, Cristian Constantinescu – Ahile / Cor, Dan Bălășoiu – Zeus / Priam / Cor, Daniela Moldovan – Hera / Cor, Doina Șandru – Thetis / Casandra / Cor, Dragoș Stan – Foibos Apollon / Hector / Cor, Marius Blaj – Alexandru Paris / Patrocle / Chryses / Cor, Mioara Dima – Doica / Cor, Sidonia Ganea – Hecuba / Cor și Andrei Miron – Cor. În niciun moment al reprezentației, fie că este în Cor sau interpretează sporadic un personaj, nici un actor nu iese din starea tensionantă a acțiunii.

Ca un profesor desăvârșit, regizorul Oswald Gayer a dirijat armonios interpretarea actorilor, fără să îi stânjenească prin artificii vizuale. A compus rafinat vizual scenele de luptă cu sensuri multiple, expresiv completate emoțional de cei din preajma eroilor războinici. Tensiunea fiecărui „cânt” sporește și prin intervențiile muzicii datorate lui Alexandru Stoica, instrumente Alexandru Matei. Ilustratorii live ai intervențiilor muzicale sunt prezenți în fundalul spațiului de joc. Regizorul și-a dorit să amintească și de limba greacă a lui Homer și o face reușit prin Daniela Moldovan când rostește în unele momente, replici în greaca veche. 

„Iliada„ nu poate fi considerat un spectacol experiment derizoriu, este o „lecție” unicat despre „arta actorului” și menirea culturală a teatrului. Regizorul și profesorul Oswald Gayer prin cei 12 actori, transmit publicului emoție pură pe o operă legendară trecută în uitare astăzi.