Spectator

“ CAPRA CU TREI IEZI “ – TEATRUL ACT

2012-01-23T19:58:00.011+02:00

UN SPECTACOL SURPRIZĂ , CAPTIVANT

Toată lumea cunoaște povestea “Caprei cu trei iezi” a lui Ion Creangă, din copilărie. Iată însă, că regizorul Alexandru Dabija îi descoperă noi tâlcuri specifice mentalității realității în care trăim, dovedind că și clasicul povestitor Creangă rămâne contemporanul nostru.

“Adaptarea” teatrală a poveștii întreprinsă de regizor, alege drumul unui ingenios … “studiu gastronomic”. Pentru spectatorii care au trăit timpurile de tristă amintire când “gastronomia” era de neconceput, dar și pentru tinerii de astăzi, interesați de rafinamente gastronomice, ambalajul spectacolului e cuceritor și trimite spre judecăți interioare. De când intră în sală, publicul este amețit de mirosuri și salivează inconștient. În finalul reprezentației, va primi … colivă de la praznicul caprei gospodine pentru iezii ei mâncați de lup. A pregătit bucate tradiționale pentru … spectacolul care să îl atragă pe Nașul-Lup, ce își va da obșteșcul sfârșit prin consumarea lor. Tâlcul general al viziunii regizorale este explicativ ales prin metoda teatală, aplicată parțial cândva și de curente teatrale trecute.

Laitmotivul conceptului regizoral devine scurtul prolog lansat de … iedul Costică, devenit un song mereu repetat, “Cu trei iezi cucuieți … “, parola mamei-căpriță (Emilia Dobrin) pentru a i se deschide ușa când vine acasă. “Songul” e inspirat sonor din folclorul nostru prin ritmul amintind de un bocet. Iezii, Costică (Constantin Drăgănescu) și Florică (Florin Dobrovici), victimele lupului, apar ca evocări explicative la praznicul inițiat de mamă, ca argument al prostiei lor. Nu pot gusta bucatele apetisante pentru că … prostia se plătește ! Nașul-Lup, cel care a distrus niște vieți, e invitat în capul mesei unei gospodării țărănești să servească la praznic bucatele ce fierb în spatele său sau sunt aduse din cămară. Poftele sale, dar și ale publicului, sunt stimulate prin comunicarea rețetelor după care s-au pregătit bucatele. Piftie de cocoș, borș de pui, sărmăluțe, etc ! Nașul-Lup (Andi Vasluianu) cade în plasa acestor oferte de minunății culinare … tradiționale. Manevrează pedepsirea răului personaj, înveșmântați în negru, fără ostentație, mama și iedul cel mic, salvat din ghearele lupului, Mihai (Mihai Calotă). Cu fină ironie, ca sugestie spre lumea actuală, regizorul nominalizează … iezii cu prenumele actorilor. În scena finală, când Nașul-Lup e răpus, regizorul apelează și la o punctare sonoră prin tigaia care prăjește ceva pe aragaz și sfârâie obsesiv. Lecturii teatrale a povești lui Creangă, regizorul Alexandru Dabija i-a găsit o formulă originală de excepție, iar de inventivitatea sa se poate bucura orice spectator, chiar și cel suspicios că vine la o poveste știută din copilărie.

Cei cinci actori distribuiți se pliază remarcabil proiectului regizoral. Gândesc personaje cu trimitere spre actualitate. Durerile unei mame, dar și nemulțumirile sale interioare față de comportamentul naiv al copiilor care i-au dus la pierzanie , le prezintă cu dibăcie, prin fine expresii, Emilia Dobrin. Surprindre cu zâmbet perfid pe buze personajul său, mamă îndurerată, provoctoare în scopul de îmbuibarea dușmanului care i-a distrus familia,dar nu ca o răzbunare personală. Rol cu sensuri majore înfăptuit fără reproș de Emilia Dobrin. Un individ aparent normal, pare Nașul, Lupul care își ascunde colții, pe care Andi Vasluianu îl definește cu abilitate. Falsa normalitate a acestui personaj periculos, actorul o sugerează excelent. Autoritarul … ied care va plăti pentru faptele sale , individul trist, plin de sine, și înfrânt în ambiții, este definit la amănunt de Constantin Drăgănescu . Un farmec credibil aparte dă Florin Dobrovici pentru încăpățânatul prostovan plin de ifose, în celălalt … ied mâncat de lup pentru naivitatea sa. Trist și hotărât prin acțiuni logic motivate interior, apare … iedul salvat, în interpretarea reușită a lui Mihai Calotă. Nu trebuie uitat că actorii joacă în imediata apropiere a spectatorilor, care ușor pot sesiza măsura credibilității interpretării. Actorii jonglează admirabil cu accente comice și dramatice pe muchia de cuțit a unei povești, ce ni s-a părut cândva, aparent banale. Nu concep personajele pentru un spectacol dedicat copiilor.

“Capra cu trei iezi” rămâne un spectacol-experiment reușit al intenției de inovație teatrală , de a da un aspect nou teatrului pe o scriere arhicunoscută, cu un scop precis de trimitere emoțională spre actualitatea noastră . Surprinzător, este o comedie, dar cu un gust amar. Acest spectacol original trebuie vizionat !

“ GRĂDINILE GROAZEI “ – TEATRUL ODEON (Sala Studio )

2012-01-18T23:01:00.005+02:00

O POVESTE ABSURDĂ CU NEBUNI ?

Întâlnim mereu precizarea “un spectacol de …”. În cazul de față este “un spectacol de Mariana Cămărășan & Alexandra Penciuc”, al unui cuplu se înțelege că ar fi autor al regiei, scenografiei, ilustrației muzicale, și chiar al unei posibile “adaptări”, aspecte creatoare importante care trebuiau obligatoriu să fie specificate în programul de sală.

“Grădinile groazei” aparține dramaturgului german Daniel Call care din 1992 a câștigat apreciere prin scrierile sale. Nu merge pe panta absurdului și este apropiat tendințelor expresionismului german. Pentru a înțelege sensurile comunicării spectacolului, obligatoriu trebuie să te îndrepți spre textul original cu pricepere tradus de Victor Scoradeț, a cărui “adaptare” operează însă, amputări ce îi distrug sensurile culturale.

Când intri în Sala Studio unde se petrece reprezentația, poți fi uimit, că în sfârșit, se folosesc posibilitățile de folosirea spațiului de joc, ce poate fi neconvențional. O punte traversează sala, spectatorii fiind așezați de o parte și alta a ei. Numai că atunci când se derulează acțiunea, spectatorii sunt obstrucționați pentru urmărirea jocului actorilor, mult prea sus întreprinsă pe acea punte, și constată că decorul este doar un artificiu derizoriu. Le vezi mai mult picioarele, decât expresia. Dirijarea mișcării scenice este haotică și multe scene aiurea plasate, nu pot fi receptate, dacă nu ești plasat eventual în centru sălii. Apelând la acest decor, realizatoarele au ignorat ce presupune un spațiu neconvențional. Surprinzător, multe replici nu se înțeleg, fiind rostite cu un așa zis firesc bâlbâit ori cu strigăte isterice. Peste toate mai intervin și accentele ilustrării sonore, să îi spunem “muzicale” , stridente, penibil alese și manevrate, ce acoperă adeseori replica. Ambalajul vizual al scenografiei, de la decor și chiar la costume, până la coordonarea interpretării, te poate duce cu gândul la intențiile suprarealismului, numai că piesa este realistă prin scriere. Acțiunea e simplă. Două cupluri – Sonni Esser (Ioana Flora) și Sigi (Ioan Batinaș), alătiri de fratele lui Sigi, Friedo (Marius Damian) și soția sa, Frieda (Antoaneta Zaharia), au, să le spunem case de vacanță, în imediată apropiere. Firește vor intra în conflict. Dramaturgul prezintă ireproșabil aceste personaje, mici burghezi ca poziție socială, fiecare cu preocupări diverse. Sigi este obsedat de chimie și caută combinații inventiv absurde din elemente diverse. Soția sa deține un boutique, are pretenții snoabe și e falsă în comunicare cu cei din preajmă. Friedo, un electrician simplu are o soție care studiază la o “școală populară” istoria lui Hitler pe care o comentează cu pretenții fals culturale. Cuplurile se dovedesc a fi incompatibile în a comunica între ele, temă excelent exploatată de dramaturg pentru a avertiza asupra alienării unei lumi prin imposibilitatea de a relaționa a indivizilor săi. Remarcabil construiește autorul tipologic personajele ajunse conflictual la paroxism. Adaptarea textului, regia, scenografia, ilustrația sonoră, uită de esența piesei și încearcă o relatare scenică absurdă a scrierii, împinsă spre grotesc. Alienarea propusă de dramaturg, motivată prin efectul produs prin manipularea televiziunii și incultură, e tratată teatral cu intenția simplistă de a prezenta o lume de nebuni, chiar de bolnavi psihic. Superficiala tratare a conflictului, distruge sensurile profunde ale scrierii. Personajele lui Daniel Call, devin astfel, niște nebuni dintr-un ospiciu, și nu indivizi afectați de incompabilitatea personală de a comunica, de a se exprima motivat cultural, care ajung în pragul nebuniei. Un astfel de spectacol nu poate captiva ca mesaj prin întâlnirea cu bolnavi psihic, fără a seiza judecarea argumentării cauzei care îi conduc la gesturi extreme, chiar la crimă. Acest “spectacol de Mariana Cămărășan & Alexandra Penciuc” distruge piesa aleasă și timp de două ceasuri și ceva, plictisește prin stridențele sale de a ilustra absurd un conflict uman de mare gravitate pentru starea societății actuale.

Actorii sunt dirijați pe drumul interpretării exterioare, exagerate în raport cu situațiile în care se implică personajele lor. Toți sunt actori stimați, supuși unui concept regizoral ce ignoră sensurile textului. Personajele lor nu mai au forță de convingere asupra dramelor personale care le macină existența. Sunt salvate în unele momente prin sugestia interpretării de către Antoaneta Zaharia în Frieda, care luptă a convinge prin aberațiile ei despre Hitler, și prin Ioana Flora în Sonni, femeia cu pretenții lipsite de orice consistență. Realizatoarele acestui spectacol au încercat un experiment de imagine teatrală și au distrus sensurile unei piese remarcabil concepută, dacă beneficiezi de lectura sa prealabilă. Păcat !

“ CELINE ! “ – TEATRUL DE COMEDIE

2012-01-12T19:31:00.007+02:00

“ CU O FLOARE NU SE FACE PRIMĂVARĂ “

Vorba noastră binecunoscută “Cu o floare nu se face primăvară” , se potrivește și spectacolului “Celine ! “ . “Floare” rară poate fi considerată prezența în personajul Celine a actriței Sanda Toma, o mare actriță care de multe decenii înnobilează scena noastră, începând cu celebrul spectacol “Troilus și Cresida” în regia lui David Esrig (Teatrul de Comedie) și în urmă cu câțiva ani, “Comedie roșie”, regia regretatul Alexandru Tocilescu (Teatrul Național “I.L.Caragiale”). Această Doamnă a teatrului nostru revine pe scena Teatrului de Comedie unde și-a început cariera de succes, într-o minoră comedie bulevardieră, dirijată de un regizor cu o biografie strălucită, Lucian Giurchescu. Regizorul a contribuit substanțial la ridicarea valorii Teatrului de Comedie la începuturile sale, s-a afirmat drept specialist în montarea lui Bertold Brecht ( “Svejk în al doilea război mondial” sau “Mutter Courage”) și în Eugene Ionesco (“Rinocerii”) , spectacole memorabile pentru istoria acestui teatru. De astă dată însă, prin alegerea unei banale comedii bulevardiere, fantezia sa creatoare nu s-a manifestat, iar “primăvara” reușitei unui spectacol nu s-a ivit.

“Celine !” este o comedie bulevardieră modestă ca scriitură, despre niște hoți “simpatici”, autoare fiind actrița și dramaturgul Maria Pacome, celebră mai mult prin scurtul mariaj cu Maurice Ronet. A scris acest text în anii ’70 pentru a juca rolul lui Celine, o “distinsă” și inventivă meșteră în furturi. Lucian Giurchescu este nu numai regizorul spectacolului, ci și autorul “versiunii românești”, exagerat piperate cu vulgarități specifice divertismentului tv. actual. Regizorul a conceput un spectacol lent pentru ritmul specific comediei bulevardiere, neglijent în specularea ilustrării scenice a conflictelor comice. A lăsat greul reprezentației pe umerii interpretei lui Celine, Sanda Toma, fără să mai dirijeze relațional partenerii săi, să le definească scenic tipologiile.

Spectacolul se derulează în Sala Studio, un spațiu restrâns ca posibilități de joc. Decorul conceput de Adrian Lis, e superficial încârcărcat prin efecte stridente. Casa lui Celine cu pereții desenați absurd cu linii negre și “casetele” manevrabile în care își ține propietara valorile furate, devine un spațiu de joc exagerat mobilat în raport cu linia scrierii. Remarcabile pentru susținerea atmosferei conflictului rămân doar, unele costume create de Mirela Trăistaru, în special accesoriile, purtate de Celine. Folosind un decor confuz și o simplistă speculare a distribuției, regizorul nu speculează convingător valențele comice ale conflictului prin tipologiile personajelor.

Extraordinară este Sanda Toma în Celine, și pentru dânsa merită vizionat spectacolul. Se adaptează condițiilor spațiului de joc restrâns, joacă modern, la nuanță. Din atitudine, gest și privire – ochii săi suplinesc adeseori replica, construiește savuros personalitatea unei femei inteligente care a știut să manevreze situații și să obțină profituri din … furt. Celine a sa este o fermecătoare și șmecheră hoață de valori, dar și o sensibilă mamă cu pretenții și autoritate față de fiul ei Pierre (Alexandru Conovaru) aflat în pragul mariajului cu Natașa (Delia Nartea). Sanda Toma se plasează cu măestrie pe solicitările partiturii și susține inventiv, cu măsură comicul situațiilor. Celine totuși, trăiește momentele acțiunii în compania celorlante personaje a căror interpretare este fragil îndrumată regizoral. În dezvoltarea comicului, textul aplică doi piloni pentru configurarea conflictelor, pe Anna (Aurora Leonte) – prietena lui Celine , și pe Guillaume (Marius Drogeanu) – un hoț prostovan căruia doamna îi descoperă capacitățile de a falsifica tablouri celebre. Viziunea regizorală , cât și cei distribuiți în aceste personaje , nu reușesc să dea consistența solicitată de scriere pentru implicarea cu umor a celor doi în acțiune.

În Pierre și Natașa – posibilă urmașă a lui Celine la hoție, Alexandru Conovaruși Delia Nartea dau viață verosimil rolurilor. Delia Nartea sugerează abil preocupările ascunse ale Natașei, iar partenerul său știe să caracterizeze dezinteresul fiului ce își impune să nu cunoască afacerile mamei.

Harul Sandei Toma, actriță de dramă și comedie, merita o piesă într-o regie pe măsura valorii sale. Actrița salvează “Celine !” de la un posibil eșec, dar să nu uităm totuși că … “o floare nu poate aduce primăvara” și nici o mare actriță valoarea unui spectacol. Pentru întâlnirea cu Sanda Toma spectacolul se recomandă însă, a fi vizionat ca un divertisment al timpului liber.

“ DOI PE O BANCĂ “ – TEATRUL METROPOLIS

2012-01-09T18:18:00.005+02:00

DE CE UN ASTFEL DE SPECTACOL ?

Mai întâi, este neinspirată acceptarea în repertoriul Teatrului Metropolis a piesei lui Aleksandr Ghelman, “Doi pe o bancă”, jucată în mai toate teatrele, iar în Capitală, la Teatrul “Nottara”, de aproximativ zece ani. Piesa este arhicunoscută, dar preferința pentru conflictul dintre două personaje, începând de la “Doi pe un balansoar” de William Gibson, e rulată de jumătate de secol în repertoriul teatrelor. Fenomenul poate avea motivare prin dorința unor actori de a se remarca în “piese-recital” pentru doi interpreți.

În piesa solid construită de Aleksandr Ghelman, au fost distribuite două vedete de televiziune consacrate, Adela Popescu – cunoscută din numeroasele telenovele de la “Acasă” și ProTv, Mihai Bendeac dintr-un divertisment de la Antena 1. Coordonatorii proiectului s-au gândit că audiența obținută de cei doi pe micul ecran se poate transfera și asupra unui spectacol de teatru. Când au însă, dânșii timp să joace pe o scenă?! Spectacolul este foarte rar programat. Calitativ nici nu merită programarea. Emanuel Pârvu, nume des întâlnit pe afișul acestui teatru ca regizor, a conceput un spectacol submediocru, cu toate că avea două vedete în distribuție.

Aleksandr Ghelman, dramaturg rus contemporan, propune reîntâlnirea într-un parc dintre un bărbat și o femeie, prilejul al unor destăinuiri despre destinul fiecăruia marcat de eșecuri. De la cochetărie și minciună, cei doi ajung la tristul adevăr . Scrierea se supune stilului realist. “Adaptarea” și traducerea vulgară a textului, fără a se indica în programul de sală cui aparțin, prijeluiesc regizorului Emanuel Pârvu un spectacol derizoriu, apropiat de genul revuistic ca vizualizare, încărcat de accesorii cu scop așa zis metaforic. Tragicomedia celor doi se transformă într-o comedie banală, forțat și nemotivat, ilustrată scenic. Se apelează la scenografia lui Bogdan Spătaru. Decorul, cu fundalul unor luminițe ca de Crăciun , nu oferă sprijin pentru atmosfera solicitată de confesiunile dintr-un parc, ale celor doi, iar costumele și machiajul, devin un exagerat suport pentru configurarea credibilă a personajelor. Vera își aruncă veșmintele de la o scenă la alta, într-un tomberon ! Bărbatul apare la întâlnire ca un claun machiat și se debarasează și el încet de “accesoriile” respective, spre final. Regizorul Emanuel Pârvu este la bază actor și rămâne inexplicabilă sufocarea interpreților prin artificii vizuale care le stănjenesc intenția de a da viață personajelor în raport cu solicitările textului.

Mihai Bendeac, la absolvirea UNATC, ca și în alte spectacole ce au urmat, se afirma ca un actor de teatru deosebit, capabil de comedii și chiar roluri dramatice. Convenabil financiar fiindu-i divertismentul tv, genul respectiv l-a determinat însă, să devină manierist în expresia scenică. Regizorul, în mod penibil, l-a îndrumat spre exagerare în tratarea rolului, de la machiaj și ținută, până la stridențe vocale și absența subtextului în rostirea replicii și lipsa relaționării cu partenera. În puține momente din destăinuirile bărbatului, actorul treace peste indicațiile regiei și creionează convingător portretul nefericitul personaj care întâlnește partenera unei iubiri trecute de o noapte. Și Adela Popescu se luptă cu superficialitatea conceptului regizoral, dar reușește să aprofundeze în multe scene substratul dramatic al textului. Vera sa devine femeia care după o viață chinuită, crede că și-a găsit dragostea. În fiecare moment, tânăra actriță găsește calea de a da expresie nuanțată situației și relației cu partenerul. Excelentă este actrița în scena finală, unde dezvoltă sensibilitate și fior emoțional pentru a adenționa asupra tristului destin al Verei, marcat și de conjunctura societății în care trăiește. Adela Popescu, apreciată și pentru interpretarea deosebită a personajelor diverse din seriale , demonstrează că deține har și pentru scenă.

Singurul merit al acestui spectacol rămâne descoperirea unei tinere actrițe necesară teatrului. Nu a avut șansa de a fi distribuită însă, într-o piesă neuzată reportorial și nici posibilitatea întâlnirii cu un regizor de marcă. “Doi pe o bancă” nu are mari posibilități de a atrage publicul la Palatul Național al Copiilor, cum încearcă un alt spectacol mediocru al Teatrului Metropolis, în regia lui Emanuel Pârvu. Păcat de efortul distribuției !

“ NU VORBIȚI CU ACTORII “ – TEATRUL “ NOTTARA “

2012-01-05T13:09:00.010+02:00

O CĂRUȚĂ FĂRĂ … VIZITIU

Nu este întâmplător titlul comentariului pentru că un spectacol, oricât ar fi de cunoscuți actorii și răsplătiți de spectatori cu aplauze, are nevoie de un … “vizitiu” care să îi conducă pe drumul succesului, de un regizor. La repetiții, la mânie, asta le spunea actorilor distribuiți, regizorul aflat acum în istoria teatrului nostru, Sică Alexandrescu. “Vizitiul-regizor” accepta atunci o piesă propusă de teatrul unde lucra , colabora cu “direcția” și secretariatul literar. În prezent, regizorul dictează unui teatru proiectul său, în majoritatea cazurilor. De cei din secretariatul literar numiți “dramaturgi” pe vremea clasicului Lessing , teatrele nu mai au nevoie pentru alegerea repertoriului și configurarea personalității unui teatru. Majoritatea teatrelor, astăzi, nu mai au personalitate prin repertoriul ales. Menirea regizorului s-a amplificat, el propune un proiect “după … Shakespeare” ori “un spectacol de … X” , adică de regizorul inițiator al ofertei. Un “spectacol de … “ presupune adaptarea unui text, regia, scenografia, ilustrația muzicală, etc. Și răsplata financiară de rigoare pentru fiecare prestație.

“Nu vorbiți cu actorii” este “un spectacol de Diana Lupescu”, o stimată actriță care a studiat în ultimii ani regia. În cazul de față s-a rezumat doar la regie și scenografie bănuim, pentru că numele scenografului nu este specificat în programul de sală. A ales piesa lui Tom Dudzick, actor și dramaturg american, apreciat în SUA de publicul specific de acolo. Diana Lupescu a optat pentru “traducerea și adaptarea” lui Ovidiu Niculescu, actor remarcat în filme și spoturi publicitare. Piesa ar dori să atenționeze asupra situației actorului, “un om singur și trist”, cum specifică în programul de sală regizoarea. Pe scurt, se relatează povestea pregătirii unui spectacol la New York( !! ) cu o piesă de debut, scrisă de un asistent medical polonez, Tom Prizpezniak (Lucian Ghimiși) care vine în contact alături de iubita sa, Ana Wynirski (Ioana Calotă), cu lumea unui teatru particular. Fiecare din cele șase personaje – regizorul, Bruno Polichek (Ion Grosu), regizorul tehnic, Sonya Shaw (Mihaela Subțirică/Raluca Jugănaru) și vedetele distribuite, Max Logan (Emil Hossu), Eva Starsky (Ruxandra Sireteanu/Diana Lupescu) – dezvăluie în acțiune biografii cu probleme personale. “Adaptarea” pare a fi o comedie bulevardieră cu lovituri de teatru în acțiune, simplist construite. Traducerea apelează la așa zisul limbaj “cool”, nelipsit de vulgarități, ce pot încânta un anume “target” de spectatori “cultivați” prin divertismentul jalnic al programelor tv.

Acțiunea lipsită de conflicte majore și tensiune, se petrece timp de două ceasuri și un sfert, cu pauza de rigoare, într-o presupusă sală de repetiție. Decorul Dianei Lupescu se rezumă la un spațiu banal, cu o masă în mijloc și un fundal dominat de un geam prin care se intenționează a se avertiza că ne aflăm la New York. Prin deschidere și închidere repetate, geamul ar sugera un oraș dominat de sonorul ambulanțelor ce acoperă adeseori replica actorilor. Acest accent sonor deservește interpreții. Spectacolul are însă, și o ilustrație muzicală – Dan Ardelean. Prefațează ca în teatrul unui secol trecut, fiecare act. Are și unele songuri în intenția de a preciza ca Eva ar fi jucat în musicaluri. Ilustrația muzicală folosită amatoristic, nu reușește să dea atmosferă cu sens acțiunii.

Viziunea regizorală lecturează superficial textul. Regizoarea Diana Lupescu aflată la început de drum în această profesie, pornește spectacolul într-un ritm tern, ca să ajungă în partea a doua , când “adaptarea” presupune schimbări majore de situații, la o isterie de expresii teatrale în așa zis scop comic, din care cu dificultate se mai înțelege ceva din acțiune. Multe scene sunt tratate în clișee revuistice, fără substanță relațională cu ansamblu. Schimbarea costumelor, neinspirat desenate, susține exagerări teatrale ce se vor comice. De pildă, cea în cazul personajului Sonya. Regizoarea uită că a fost actriță, și lasă actorii să abordeze personajele conform intuiției fiecăruia, fără să le îndrume evoluția în raport cu cerințele textului. “Adaptarea” propune tipologii coerent motivate în manifestări, care sunt însă, manevrate scenic simplist fără a li se specula datele esențiale de caracterizare. Tom, polonezul care vrea să debuteze ca dramaturg la New York, în interpretarea lui Lucian Ghimiși devine un personaj lipsit de personalitate, cu toate că rolul e consistent în definirea ambiției sale. În debutul reprezentației abia se înțeleg replicile rostite de actor, ca în partea a doua să le rostească țipat ca să își manifeste neconvingător intențiile de transformare a piesei în funcție de solicitările penibile ale interpreților. Ioana Calotă încearcă și reușește uneori să redea nuanțat naivitatea și curiozitatea tinerei iubite prostovane a lui Tom, care se lasă cucerită de vedeta unui serial, de Max, aflat în distribuție. Cu umor, actrița desenează convingător tipologia Anei, ce reprezintă lumea fetelor fascinate de mirajul teatrului fără să cunoască nimic despre “laboratorul” său. Ioana Calotă este actrița care participă expresiv când nu are replică, la momentele conflictuale de la repetițiile pentru piesa lui Tom, chiar dacă regia o forțează absurd pe Ana să tot croșeteze. Un personaj superficial tratat regizoral este cel al Sonyei, agitată, care vorbește mereu la telefon, dar nu se prea înțelege cu cine, și își manifestă continuu o nervozitate excesivă, fragil motivată. Mihaela Subțirică încearcă în unele scene apropierea de profilul personajului și îi impune profilul topologic. Bruno, regizorul autoritar revine lui Ion Grosu, un actor cu personalitate. Înfăptuiește în linii mari caracterizarea în esență a personajului, trecând peste tratarea forțată regizoral a multor scene ce se vor dinamice.

“Vedetele” , actorii distribuiți în piesa lui Tom, sunt Ruxandra Sireteanu și Emil Hossu, personalități ale Teatrului “Nottara”. Ruxandra Sireteanu trăiește intensiv scena destăinuirilor Evei și se adaptează songurilor interpretate convingător. Personajul său este însă, lipsit de strălucirea comică solicitată de “adaptare”. Emil Hossu rezolvă caracterizarea “actorului vedetă”, Max și prin specularea sensurile replicii. Interpretarea sa are consistență.

“Nu vorbiți cu actorii” rămâne o însăilare de intenții comice prin "adaptare" și regie, pe un text inițial mai mult cu tentă melodramatică, în care se dorește a se specula tema spinoasă a culiselor teatrului.

Spectacolul a fost singura premieră din actuala ediție a Zilelor Teatrului “Nottara”. Acest teatru încearcă, în ultimul timp, să se definească drept un teatru bulevardier, că tot se află pe un bulevard central, Magheru. În repertoriul Teatrului “Nottara”, cândva erau spectacole memorabile, e drept că atunci, criza regiei nu îi afecta repertoriul.

P.S. De astă dată, nu am vizionat și reprezentația cu a doua variantă de distribuție, cu Raluca Jugănaru în Sonya și întoarcerea regizoarei Diana Lupescu la actorie, interpretând pe Eva.

“ CABINA ARTISTELOR “ – ArCuB

2012-01-02T17:28:00.007+02:00

REUȘITĂ ÎNTÂLNIRE ÎNTRE GENERAȚII

Precizăm din nou, că ArCuB se află pe strada Batiștei nr.14, în buricul târgului și este fostul ARLUS de pe timpurile de tristă amintire, fiind acum Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului București. Sala și scena au fost renovate, programele Centrului sunt bogate și variate, o atenție deosebită fiind acordată proiectelor de teatru.

“Cabina artistelor” este un proiect ce reușește o impresionantă întâlnire între generații de creatori din teatru. La doar 25 de ani, regizorul Alexandru Mâzgăreanu s-a afirmat în viața teatrală. S-a lansat cu “Romanțioșii” în cadrul prestigioasei manifestări COMEDIA ȚINE LA TINEri, și-a confirmat apoi, capacitățile prin spectacolul de masterat “Funcționarii” de la Teatrul Metropolis (comentat pe blog) și a ajuns pe prima scenă a țării la Teatrul Național “I.L.Caragiale” cu un specatcol deosebit “Purificare” (comentat pe blog). Propune acum la ArCuB un spectacol cu o distribuție surprinzătoare ce reunește actrițe din generații diferite. Piesa aleasă aparține cehului Arnost Goldflam, actor, scenarist și dramaturg contemporan. Este o comedie amară despre viața lipsită de satisfacții a patru actrițe dintr-un teatru de provincie, o scrire generoasă în oferta partiturilor pentru interprete. Monologurile sunt baza acțiunii, conflictul dramatic este fragil construit, dar textul atrage prin dezvăluiri mai puțin cunoscute din culisele vieții teatrale. Fiecărui personaj i se definește biografia marcată de nemulțumiri personale, dar și de bucurii, biografie pe care trebuie să o lase în culise când intră în lumina reflectoarelor.

O întâlnim astfel pe Lisa, o actriță vârstnică, singură, copiii fiindu-i plecați, o persoană tristă ce își execută conștiincios profesia și uneori devine răutăcioasă cu colegele. Coca Bloos, actrița Teatrului Mic, reușește din nou în acest rol, să întreprindă o creație greu de uitat. Este senzațională în fiecare moment, și când nu are replică, prin modul cum relaționează cu partenerele. Colega Lisei de cabină, Truda va primi prin telefon vestea că soțul a părăsit-o, înainte de a intra în scenă. Este o femeie înăcrită de neajunsurile vieții de actriță, dar cu un suflet sensibil și apropiată sincer de colege. Roxana Ivanciuc, actriță activă în proiecte independente, interpretează excelent personajul Truda, definiind nuanțat stările prin care acesta trece. Klara apare ca o colegă de cabină mai secretoasă privind viața personală, și manifestă ambiție și dorință de afirmare. Alexandra Fasolă , o tânără actriță mai puțin cunoscută, reușește să contureze credibil personajul, să-i sugereze frământările interioare tăinuite dibaci. În rolul Klara, în altă reprezentație, este distribuită și Sorina Ștefănescu. Vom viziona și acel spectacol pentru că echipa reunită de tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu merită o atenție deosebită. Roxana Ivanciuc și Alexandra Fasolă au avut prilejul de a se lansa prin acest spectacol ca personalități pe care orice regizor trebuie să le solicite. De la Ofelia din “Hamlet” de la Teatrul Metropolis, trecând prin alte roluri reușite, Ioana Anastasia Anton interpretează pe Marie , o tânără actriță ingenuă care se îndrăgostește cu naivitate de un admirator, ca în final fiind gravidă și părăsită de iubit, să ajungă în pragul unui act necugetat. Teatral, finalul spectacolului, este confuz și nu și-a găsit împlinire. Ioana Anastasia Anton trăiește însă, intens, cu sensibilitate, visurile și frământările intime ale lui Marie, definiind fermecător personajul.

Interpretarea celor patru actrițe din generații diferite, fiecare cu un CV divers mai mult sau mai puțin cunoscut, a fost coordonată cu multă atenție de regizor pentru a evidenția talentul ce îl dețin. A reușit să armonizeze capacitățiile și experiența fiecăreia prin urmărirea constructului de relație dintre personaje condus de la o scenă la alta și amplificat și când acestea nu au replică. Se poate spune despre regizorul Alexandru Mâzgăreanu că deține și un har pedagogic special de a prezenta un concept regizoral în primul rând prin intermediul actorilor distribuiți, aceștia fiind baza comunicării emoției și provocării gândului interior al spectatorilor.

Viziunea sa teatrală de ansamblu asupra lecturii scenice a unui text mediocru este admirabilă. Spectacolul are o strălucire vizuală aparte, plină sensuri ușor descifrabile. Decorul aparent simplu, aparține regizorului. Patru mese de machiaj ale unei cabine sunt mereu manevrate pe scena dominată central de un dulap obișnuit de haine, cu uși colorate cu afișe de teatru. Este însă, un dulap magic. Când ușile sale se deschid, actrițele trec în lumea visurilor, a rolurilor mai mult ori mai puțin împlinite. Scena prinde o altă lumină pentru “Romeo și Julieta” sau pentru alte aspirații de vis ale artistelor din cabină. Prin aceste inserturi abil construite de creatorul decorului și regizor, se trece discret în tărâmul tainic al sufletului frământat al slujitorilor teatrului.

Decorul devine punct forte al vizualizării conceptului regizoral, și își află un sprijin subsanțial în costumele superb imaginate de Alexandra Boerescu. Foarte rar poți întâlni în rândul scenografilor pe acei creatori de costume care să sprijine esențial viziunea regizorală. Alexandra Boerescu imaginează inspirat, până în detaliu, o sumedenie de costume pentru “teatru în teatru” în care sunt implicate personajele. Prin desen și culoare fiecare costum cu haz sugerează rolurile artistelor din cabină, dar și ținuta lor particulară, personalitatea ca oameni din afara scenei. Artistele au de jucat vestale, iepurași, vulpițe, etc, iar fiecare costum, în raport cu situațiile, dă o notă de umor irezistibil momentului, dar și o undă dramatică. Numele Alexandra Boerescu trebuie reținut ca un designer vestimentar de valoare pentru teatru.

Alexandru Mâzgăreanu conduce cu fermitate povestea celor patru artiste măcinate de frustrări, nemulțumiri, sacrificii, ca orice om obișnuit, și dă spectacolului o aură emoțională, dar și fin umor. Dezvăluie de fapt, adevărul despre viața chinuită din spatele cortinei, trăită de actorul care se consumă în fiecare zi pentru a mulțumi publicul ce îl aplaudă.

“Cabina artistelor” este o nouă reușită a proiectelor ArCuB, ce propune întâlnirea cu generații de marcă ale vieții teatrale într-un spectacol care nu poate nemulțumi pe nimeni. Se încadrează în rândul evenimentelor plăcute ale teatrului.

“ ABSOLUT “ – TEATRUL ACT

2011-12-30T15:35:00.005+02:00

UN RECITAL MEMORABIL

Trebuie să vizionați “Absolut”, un recital memorabil susținut de Marcel Iureș în regia lui Alexandru Dabija. Preocupat intens de teatralizarea poveștilor, basmelor clasice, regizorul s-a oprit acum la “Ivan Turbincă”, povestea scrisă fermecător de Ion Creangă. O transferă printr-o inteligentă adaptare în lumea noastră. Nu întâmplător alege drept titlu al spectacolului “Absolut”. Ironizează cu un umor încântător, “fotogramă” cu “fotogramă” aspecte esențiale ale condiției umane.

Eroul său, care crede sincer că știe totul despre lume și a trăit mari confruntări cu personaje legendare, este un … boschetar din zilele noastre. Alexandru Dabija transpune inspirat povestea lui Ivan Turbincă în actualitate, respectând însă, la literă sensurile scrierii și colaborează excelent cu Marcel Iureș care întreprinde un magistral periplu de evocare a numeroase personaje stranii, simboluri de fapt, ale vieții. Boschetarul înțelept se transpune , sub ochii spectatorilor care îi stau în preajmă pentru că totul se petrece în spațiul neconvențional al Teatrului Act, în Dumnezeu, Sfântul Petru, Moartea, Scaraoțchi și alte nume cu sens simbolic.

Prin rostirea cu tâlc a replicii, prin ținuta expresiei și gest, trece rapid de la o tipologie la alta, sugerând cu fină ironie raportată la situația lui Ivan, miezul caracterizării personajului invocat. Realizează o performanță actoricească , cucerește publicul , cum numai Marii Actori o pot înfăptui. Spectatorii sunt uluiți asistând la o reprezentație de “Kamer spiel” – joc în camera vieții – la care se amuză copios, descoperind “fețe” tradiționale, legendare, prezentate parcă într-un desen animat de personalitatea creatoare a unui mare actor, veghiat din umbră de un regizor de marcă. Marcel Iureș trăiește intensiv, cu mult adevăr , o istorie încărcată de semnificații despre condiția umană. Îi dă o rafinată expresie și îi sugerează delicat, cu umor, morala.

Modul în care transmite efectul comic prin schimbarea “măștilor” personajelor, îl definește din nou pe Marcel Iureș ca un maestru vrăjitor, o valoare culturală a teatrului nostru. Personal recunosc că nu îl credeam capabil pe actor să abordeze dezinvolt comicul, după roluri dramatice de referință pentru biografia sa artistică. Acum, demonstrează că este un as și în această latură a teatrului.

Marcel Iureș și regizorul Alexandru Dabija au reușit un spectacol unicat prin prezentarea unei fabule despre viață. “Absolut” devine o metaforă despre existență, fantastic mânuită care încarcă de bucurie sufletul și mintea privitorului.

P.S. Sperăm că și în anul nou care bate la ușă să descoperim mai multe astfel de spectacole admirabile. La mulți ani cu bucurie !

“ LAUTREC LA BORDEL “ – TEATRUL METROPOLIS

2011-12-19T19:04:00.012+02:00

UN REMARCABIL SPECTACOL DE IMAGINE

Teatrul Metropolis și-a aniversat patru ani de existență fructuoasă de la înființare printr-un remarcabil spectacol de imagine – “Lautrec la bordel” – reunind nume prețuite pentru realizarea sa. Reamintim că este singurul teatru de proiecte instituționalizat din Capitală ce a reușit să se impună ca personalitate în peisajul teatral prin o sumedenie de spectacole apreciate de public și de “analiștii” din zona culturală.

Spectacolul readuce în atenție pe regizorul, și nu actorul de vază, Horațiu Mălăele, un căutător al inovației teatrale . Acest artist poate fi considerat astăzi un … “amiral pe vasul” greu de manevrat pe navigația din zona culturală. Este consacrat ca actor, dar și ca regizor prin “Revizorul” (Teatrul de Comedie), și mai deține și un talent special în arta plastică, de desenator, caricaturist. Cum are harul plastic și știe efectul vizual pentru ilustrarea dramaturgiei, a optat pentru conceperea unui spectacol “după” textul lui Mario Moretti. Textul este însă, mediocru, autorul nu s-a impus în dramaturgie, dar subiectul rămâne incitant ca rost cultural actual. Lautrec , celebrul plastician postimpresionist, prețuit astăzi, care populează muzee importante prin opera sa, devine doar un pretext al textului pentru o satiră la adresa unei lumi aflată în degradare la sfârșitului secolului XIX. Bordelul, cabaretul parizian sunt personajele principale. Lautrec a trăit în acest mediu care i-a fost sursă de inspirație. Provenind dintr-o familie aristocrată, suferind două accidente ce îl lasă infirm, Lautrec se refugiază ambițios în viața de plăceri a Parisului. Textul nu îl are drept erou pe Lautrec, ci imaginea unei lumi în degringolată în care doar, plăcerea momentului dictează existența . În debutul reprezentației sunt precizate datele esențiale ale propunerii textului prin invocarea pe scurt ca pretext, a biografiei lui Lautrec într-o scenă strălucit compusă teatral de regizorul Horațiu Mălăele. În prolog, Lautrec, ca o păpușă cu chipul interpretului său George Ivașcu, precizează biografic ce l-a apropiat de viața din bordel.

Cum textul este șubred în construcția dramatică, regizorul urmărește să îi exploateze posibilitatea de frescă socială a unei epoci surprinsă și în grafica, și tablourile lui Lautrec. Își găsește sprijin vizual pentru a concepe tablouri vivante ale epocii prin scenograful de marcă, Dragoș Buhagiar. Inspirându-se din litografiile lui Lautrec, scenograful și echipa sa (Vladimir Iuganu, Ioana Pascha) au construit impresionant imaginea unei lumi aflată la sfârșit de veac, pitorescul ei, dar discret prăfuit pentru privitorul mileniului trei. Decorul este senzațional și prin plasarea sugestivă a numeroase obiecte semnificative pentru a sugera starea unei lumi la un pas de dispariție. Scena este … capacul unui pian cu coadă, iar clapele sale mărginesc spațiul de joc. Capacul său se va ridica după prolog, și va deveni un tavan oglindă al bordelului a cărui intrare sugerează discret sexul femenin. Roșul va fi culoarea de bază. Costumele lucrate în amănunt, ca și machiajul, par desprinse din desenele-fotografii ale epocii. Scenografia exploatată inspirat de regizor este baza unui spectacol de imagine cuceritor prin sensurile sugerate. Dar … intervine un mare regret. Spațiul de joc ( scena Teatrului Metropolis) este lipsit de condiții, fiind mult prea mic pentru o astfel de scenogrfie amplă, și dezavantajează bunele intenții ale viziunii regizorale de vizualizare supuse astfel, înghesuirii mișcării scenice, ce deservește interpreții.

Regizorul Horațiu Mălăele a vrut și a reușit să prezinte admirabil, șocant emoțional, o radiografie cu scop satiric a decăderii unui mediu social prin personajele care au ajuns să îl populeze. Pentru fiecare personaj din planul activ al bordelului și cabaretului său a apelat la distribuirea unor personalități recunoscute în alte manifestări cu scop cultural, apereciate de marele public. A alcătuit o așa zisă “figurație” specială pentru a construi tipologii perfect conturate de fiecare interpret. Întâlnim în acest “cor” activ și reprezentativ pentru imaginea unei societăți aflate în degringoladă personalități apreciate în viața artistică, nu special din teatru. O remarcăm pe Ozana Barabancea (Madama) care deține o vocea de excepție afirmată în jazz și chiar operă, pe Raluca Vermeșan (Matroana 2) care uimește prin interpretare în “XXL” spectacolul de la Teatrul Act, pe Iulia Vântur (Adele și mama lui Henri), frumoasa și distinsa doamnă de la buletinele de știri Pro Tv și din emisiunea de succes “Dansez pentru tine”, pe Ana Covalciuc (Suzanne – remarcabil interpretată în momentul solistic ), Roxandra Maniu (Matroana 1) , Cristina Ilin (Paulette/Rosa la Rouge), Gilda Stan (Claudine), Simona Pop (Jane Avril) , alături de alți tineri actori – Augustin Pop, Orlando Petriceanu, Raluca Dinculescu, Oana Dragnea, Valentin Florea – remarcați unii, în spectacolele de absolvirea studiilor. Fiecare desenează credibil tipologia ce îi revine de interpretat. Toți contribuie în numeroase scene apropiate de un spectacol musical, prin dans (coregrafia Felicia Dalu) și cântec, la creșterea efervescentă a ritmului reprezentației. Muzica originală compusă de Răzvan Alexandru Diaconu sporește atractivitatea spectacolului. Toți cei care dau viață lumii frivole aflate la apus, merită aplauze pentru adaptarea la cerințele manifestării cu sens major a unui personaj colectiv, pentru dăruirea implicării ilustrării în fiecare moment a unui tablou unde punctul forte al acțiunii rămân, fie Aristide Bruant (Vlad Ivanov), fie Henri de Toulouse Lautrec (George Ivașcu).

În acest spectacol întâlnim un alt … Vlad Ivanov, cum de fapt ne-a și obișnuit prin interpretarea rolurilor din diverse filme și chiar din teatru. Este de nerecunoscut actorul în cinicul și activul animator al cabaretului din bordel. Cântă, dansează și expresiv definește portretul lui Aristide Bruant. Un alt rol de neuitat înfăptuiește acum, Vlad Ivanov. Durerile personale, dar și pofta de viață ale infirmului Lautrec sunt transmise cu multă finețe și măsură de George Ivașcu. Momentul dramatic al destăinuirii lui Lautrec, aflat la sfârșitul încercării de a trăi cu vivacitate, normal viața, ca și scena morții într-un imens pat așezat vertical, sunt alte scene de excepție ale spectacolului lui Horațiu Mălăele. Este însă, prea lungă și datorită textului destăinuirea finală a suferindului Lautrec și nu își găsește o împlinire credibilă în interpretare.

“Lautrec la bordel” rămâne un eveniment teatral pentru oferta de a urmăririi un spectacol deosebit, atractiv prin imagine și posibilitatea de a cunoaște câte ceva despre o valoare culturală, Henri de Toulouse Lautrec și mai ales despre epoca în care a trăit, ce are multe în comun cu unele imagini ale prezentului. Imaginea spectaculoasă a reprezentației se datorează lui Horațiu Mălăele și Dragoș Buhagiar, personalități ale teatrului nostru. Viziunea regizorală a implicat în realizarea proiectului, în roluri secundare, nume de vază din viața culturală ce merită apreciate și pentru reușita apropierii de teatru.

“ O NOAPTE FURTUNOASĂ “ - TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” din CRAIOVA

2011-12-15T11:58:00.010+02:00

CARAGIALE CONTEMPORANUL NOSTRU

“Anul Caragiale” bate la ușă și unele teatre au început să se pregătească serios pentru acest eveniment. Cum se împlinesc o sută de ani de la dispariția marelui și unicului nostru dramaturg și o sută șaizeci de ani de la nașterea sa, teatrele, în special cele “naționale”, ambiționează a înscrie în repertoriu o integrală Caragiale cu cele cinci piese ale sale.

Acest proiect preocupă Teatrul Național “I.L.Caragiale” din Capitală, dar și Naționalul “Marin Sorescu” din Craiova care are de acum în repertoriu “Năpasta”, și de curând “O noapte furtunoasă”. Desigur, și dramatizări după proza lui Caragiale ar fi indicate pentru o astfel de manifestare culturală, dar asta ar presupune mai mult efort din partea regizorilor și chiar a secretariatulul literar, dacă acesta mai funcționează în formula de implicare în repertoriul teatrelor unde lucrează acum numai ca … “piar”.

Preocuparea pentru “Anul Caragiale” este necesară, chiar dacă unora poate nu le convine ironia acidă din scrieriilor sale la adresa lumii noastre, societății mioritice, cu adresă directă, de la “simplii cetățeni” până la politiceni, perfect valabilă și astăzi. Caragiale se dovedește a fi contemporanul nostru. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, ofertele de inspirație produse de societatea actuală fiind atât de generoase, ar mai fi scris multe piese sau s-ar fi exilat pe o insulă necunoscută de mass media. Urmași în dramaturgie de valoarea sa, din păcate, nu s-au ivit.

Regizorul Mircea Cornișteanu, directorul Naționalului craiovean, a fost atras de opera lui Caragiale, încă de la debutul profesional din anii ’70. Propune acum, o nouă viziune legată de actualitate a “Nopții furtunoase” într-un spectacol fermecător, percutant ca efect comic prin transpunerea vizuală în realitate, fără să apeleza la schimbări în screierea piesei și la exagerări facile. Cu inteligență, regizorul nu forțează, nu scoate ochii spectatorilor prin o actualizare exagerată a ilustrării teatrale în ambiția de a fi mai presus de sensurile universal valabile ale scrierii. Respectă autorul, nu îl “adaptează”, îl consideră contemporanul său și al publicului zilelor noastre. Piesa îi oferă pe deplin argumentarea de a plasa acțiunea în actualitate.

Avem și astăzi, “apropitari”, “cherestegii”, “căpitani în garda civică” ca Jupân Dumitrache Titircă Inimă Rea (Ion Colan), care ajung în funcții influente, ca și “amici politici ai căpitanului”, precum Nae Ipingescu (Valentin Mihali). Evident din această societate de ieri și de astăzi, nu pot lipsi “tejghetarul, omul de încredere al căpitanului”, dornic de parvenire, Chiriac (Cătălin Băicuș) și nici “băiatul pe procopseală”, luat pe lângă casă de “cherestegiu”, Spiridon (Dragoș Măceșanu). “Arhivarul la o judecătorie de ocol, student în drept și publicist”, Rică Venturiano (George-Albert Costea) poate fi întâlnit și astăzi la tot pasul, a devenit chiar și formator de opinie pe sticla televizorului. Veta (Cerasela Iosifescu) – “consoarta lui jupân Dumitrache” și Zița (Raluca Păun) – “sora ei”, au și astăzi, numeroase reprezentante care des își manifestă public suferințele din amor. Acestor personaje, tipologii mereu actuale de-a lungul timpului, aflate în o serie de conflicte firești vieții, regizorul nu le transformă decât “ambalajul” vizual. Rămâne esențial valabilă, radiografia socității făptuită de Caragiale în 1879 când a scris piesa după un model de construct universal. Satira sa prinde viață credibil prin regie. Mircea Cornișteanu aplică spectacolului un decor de senzație devenit trambulină pentru a creea prin folosirea sa ingenioasă, numeroase scene comice precum într-un film mut, dar care pornesc din replica prin care se definesc situațiile. Decorul este prilej de ilustrare cu umor exploziv a unei lumi “furtunoase”. Ideea regizorului pentru o astfel de ilustrare teatrală prinde un contur de excepție prin decorul și costumele realizate de Lia Dogaru. Pe o casă cu etaj din centrul spațiului de joc, aflată în construcție, cu schele pe o parte, este instalată o firmă de neon cu intenția de a preciza … “Vilă”. Casa e plasată într-o curte, în care se zărește în stânga un gard prăpădit de mahala, iar partea cealaltă e dominată de un “gard” metalic modern, cu intrare pentru mașini și o ușă specială. Spațiul privat este astfel, protejat ! Cum totul este în construcție, firește că propietarul are nevoie de muncitori supraveghetori. Șeful lor ar fi Chiriac care locuiește într-o rulotă prăpădită așezată într-o parte a scenei, iar Spiridon stă opus într-un cort improvizat. Nu lipsesc din curte masa de lemn, scaunele din plastic specifice unei vile cu mulți metrii pătrați, dar și materialele de construcție acoperite cu o folie de plastic. Decorul este minuțios construit cu aluzie directă la vilele actuale ale unor mici parveniți, funcțional și devine suportul unor scene de irezistibil umor. Decorul “joacă” în spectacol, nu este un simplu ambalaj.

De la bun început, regizorul anunță convenția avertisment de a urmări o poveste contemporană. Până la ridicarea cortinei, se transmit știri de la radio despre Pepe, Zăvoranu și alte personaje mondene și dramele lor sentimentale. Regizorul prezintă original scenic apoi, acțiunea arhicunoscută a piesei, fără să impieteze prin nimic conflictul și replica. De pildă, în celebra scenă dintre Veta și Chiriac, ea se află la etaj și trebăluiește prin cameră cu aspiratorul, iar jos, lângă rulotă se agită bărbatul care a cucerit-o. Sunt… Romeo și Julieta dintr-o mahala. Veta, admirabil interpretată de Cerasela Iosifescu, devine o fâșneață de femeie, ce se manifestă când ca o mâță pricepută în a se pisici provocator, când ca o muiere cu temperament exploziv care știe ce vrea în fiecare moment, în funcție de conflict.

Chiriac, convingător interpretat de Cătălin Băicuș, poartă o “bandană” pe cap în loc de “legătura șic” invocată în final de autor, iubește pasional, dar se pare că și țintește să cultive relația, ca suport în parvenirea sa. Cu măsură este prezentată scenic relația erotică dintre cei doi, în termini actuali. Zița devine o muierușcă grăsuță, prostuță și nefericită, dar insistentă să își afle un partener după divorț. Deține toate datele Raluca Păun să creioneze astfel personajul conform cerințelor regiei. Zița, venită în actul doi într-o pijama des purtată astăzi, stârnește exploziile de râs ale publicului. O noutate în conceptual regizoral este a sugera că Rică Venturiano a fost cucerit la “Iunion” de Veta, și nu de Zița. Intenția nu afectează textul. În final, când se lămurește conflictul, Rică se arată a fi deziluzionat de posibilul mariaj cu Zița. Remarcabil compune, la nuanță, acest rol tânărul actor George-Albert Costea, absolvent în 2008 al UNATC. Regia și actorul, nu omit că Rică este și “publicist”, iar când acesta e afectat de panica derulării conflictului, “profesionistul” nu uită să imprime ca document o relatarea referitoare la situația disperată în care se află. Prin plastica mișcării și specularea rostului cuvântului rostit, actorul propune o altă față surprinzătoare a bine cunoscutului personaj, ca și Cerasela Iosifescu în Veta. Regizorul își dorește a prezenta și un altfel de Spiridon, și Dragoș Măceșanu încearcă să îl definească. Nu sesizează nebunia din jur pentru că… “bea la tutun”, numai că acesta sunt etnobotanicile de astăzi. Când iese din micul său cort, e amețit, scena se umple de fum.

Debutul spectacolului aparține discuției dintre Dumitrache și Nae, cu multe semnificații în definirea acțiunii. Ion Colan, servește prin înfățișare distribuirea sa în jupân Dumitrache, iar Valentin Mihali reușește a citi cu haz, într-o altă gamă de expresie articolul din “Vocea Patriotului Naționale” și să sugereze uneori, că Nae “milițianul” șmecher, știe de fapt, tot ce se întâmplă în casa lui Titircă. Aplauzele finale, regizorul le prezintă original, ca ultimă copertă a viziunii sale.

“O noapte furtunoasă” poate fi considerat un prim eveniment teatral al “Anului Caragiale”. Abilitatea regizorului Mircea Cornișteanu de a demonstra că este contemporanul nostru Caragiale, merită aplauzele acordate de public. Distribuția nu oferă însă, mari surprize de interpretare. Deosebită ar fi doar, evaluarea Vetei în termini noi, cu multă aplicație față de baza replicii, de către Cerasela Iosifescu. De la Medeea – o creație inexplicabil trecută cu vederea de “analiștii” fenomenului teatral, trecerea la Veta, uimește prin abordarea cu substanță comică expresivă a personajului. Pentru un teatru național, considerat îndobște tradițional, o surpriză este și promovarea unui tânăr actor, George-Albert Costea în Rică, rol ce a beneficiat de interpretări însemnate de-a lungul vremii. Interpretul trece cu succes acest examen dificil. Este greu să joci într-o piesă arhicunoscută de Caragiale, având anterior interpretări memorabile. Cerasela Iosifescu și George-Albert Costea s-au detașat de acest trecut marcant, dovedind că fără stridențe, în numele contemporanizării, poți da un alt aspect comic personajelor, dacă asimilezi cu credință un concept regizoral novator, motivat prin exploatarea conflictului și replicii. Așteptăm cu interes și alte propuneri de spectacole Caragiale. Au fost, până acum, dar nu au stârnit entuziasmul marelui public. Au rămas pe linia experimentului neconvingător de contemporaneizare.

O SUTĂ DE ANI, SALA TEATRULUI “ COMOEDIA “ – “ODEON “

2011-12-14T19:16:00.005+02:00

UN MEMORABIL EVENIMENT CULTURAL

Unul dintre puținii manageri – directori de teatru pe care îi avem, Dorina Lazăr, a reușit să sărbătorească, în ciuda crizei financiare și culturale , cei o sută de ani a celei mai elegante săli de teatru din Capitală care găzduiește acum, Teatrul Odeon. Cu prețuire pentru istoria lăcașului respectiv, cea care beneficiază de acest edificiu a conceput evenimentul pe coordonate culturale demne de toată stima. A propus contemporanilor spectatori o evocare admirabilă a istoriei uitate pe nedrept.

În 25 decembrie 1911 lua ființă în București, sala actuală a Teatrului Odeon, pentru Teatrul “Comoedia”, un teatru de comedie. Aniversarea s-a petrecut ca în urmă cu un veac. S-a cântat ca atunci, Uvertura la opera “Tannhauser” de Richard Wagner cu Orchestra Universității Naționale de Muzică din București, dirijor Alexandru Ganea, interpretată cu știință muzicală. S-a lecturat, tot ca în urmă cu un secol, “Rapsozii” de Victor Eftimiu, text închint evenimentului cu învocarea lui Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu, redat de stimata echipă a Teatrului Odeon. Aceasta a fost pe scurt “serbarea” care lansa însă, o carte memorabilă – “Teatrul Comoedia – Odeon. Un secol de istorie.”, un document necesar oricui iubește și stimează teatrul. Maria – Magdalena Ioniță și colectivul său, au editat la Editura Oscar Print, într-o grafică de excepție cu ilustrații inedite, un adevărat “roman” despre viața de un secol a teatrului nostru. Rar putem descoperi o astfel de istorie a teatrului relatată captivant. Mereu se publică tot felul de volume despre oamenii din teatru, oneste, didactice și fără de o documentare solidă. Acest volum se definește însă, ca un document de valoare, o carte de referință. Se parcurge istoria unei săli de teatru ce a trecut prin multiple destinații teatrale, astăzi fiind în custodia Teatrului Odeon căruia, firește, îi este dedicat un capitol aparte. Biografia sălii înseamnă evocarea numelor de referință care au marcat cu personalitatea lor istoria teatrului românesc.

Dorina Lazăr a reușit prin această manifestare și cartea la editarea căreia a contribuit substanțial, să demonstreze că teatrul nu este o artă efemeră, ci un fenomen cultural activ căruia trebuie să îi acordăm respectul cuvenit pentru contribuția la evoluția societății noastre. Cei prezenți la sărbătoare au avut șansa deosebită, de a urmări în deceniul bezmetic al acestui mileniu trei, o aniversare concepută cu sufletul și respect față de istorie, nu să asiste la un spectacol de duzină din seria manifestărilor cu minor scop publicitar.

“ VIZITA BĂTRÂNEI DOAMNE “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “

2011-12-09T14:03:00.004+02:00

O SUPERPRODUCȚIE DE SUCCES, DAR … DISCUTABILĂ PRIN CONȚINUT

Piesa scrisă în 1956 de Friedrich Durrenmatt beneficiază de un ambalaj vizual superb, dar de o lectură teatrală simplistă. Spectacolul va înregistra un mare succes pentru că publicul e dornic să vadă și o poveste frumos ambalată, ca într-o telenovelă cu un scenariu pornit de la o acțiune de interes, avânt în centru iubire și răzbunare. Tragicomedia lui Durrenmatt cu sensuri profunde, prin “adaptarea” nespecifivată în program pentru respectul față de autor, se transformă într-o comedie simplă, până în final, când conflictului dintre “bătrâna doamnă” Klara Zachanassian (Maia Morgenstern) și iubitul din tinerețe Alfred Ill (Mircea Rusu), se sfârșește tragic.

“Vizita bătrânei doamne” este recunoscută a fi cea mai importantă piesă a dramaturgului elvețian Durrenmatt, cu o tematică provocatoare, și astăzi actuală, despre raportul individ-societate și responsabilitatea acestuia , cât și despre morală și rolul justiției. Piesa s-a montat pe multe scene ale lumii. S-au realizat și multe filme, de notorietate fiind cel cu Ingrid Bergman și Anthony Quinn doar, prin prezența acestor mari actori. Filmul era mediocru. Povestea “bătrânei doamne” aparent pare simplă ca într-o telenovelă. Dar nu întâmplător titlul piesei precizează “bătrâna doamnă”, o femeie care după 45 de ani se întoarce bogată în orășelul natal Gullen, măcinat de sărăcie și promite o sumă fabuloasă dacă i se va face dreptate. S-a iubit în adolescență cu Alfred, a avut un copil care a murit și a fost alungată din oraș în urma unui proces mincinos. Vrea să își ceară dreptate, cumpărând-o cu bani grei. “Adaptarea” întrebuințată de regizorul bulgar Alexander Morfov indică o vizită după numai 30 de ani a “doamnei” care devine o divă fermecătoare, cinică însă, și răzbunătoare. De asemenea, sunt excluse sau comprimate unele scene esențiale pentru motivarea revenirii în provincialul orășel Gullen, a femeii ajunsă bogată prin compromisuri, având un fizic mutilat de ani și întâmplări dramatice. Viziunea regizorală urmărește numai ilustrarea stilului epic al scrierii fără să îi exploateze subtextul relațiilor dintre personaje, psihologia motivării atitudinilor. “Adaptarea” și regia mai încearcă și o actualizare forțată prin apropierea crizei din anii ’50, când a fost scrisă piesa și invocată de dramaturg, cu cea din zilele noastre de la noi.

Observațiile critice de mai sus pot fi neconcludente pentru cei care nu cunosc valoarea piesei și vor fi cuceriți doar de amploarea vizuală a spectacolului și povestea răzbunării unei iubiri trădate. Reprezentația va da senzație publicului că se află la Operă , urmărind cu interes corul, dansatorii și soliștii, într-o desfășurare de forțe remarcabilă, cu peste 50 de participanți la acțiune.

Folosind inspirat posibilitățile tehnice multiple ale scenei mari a Teatrului Național “I.L.Caragiale”, Nikola Toromanov realizează un decor spectaculos prin care prezintă pe o scenă, un oraș. Decorul care se ridică sau coboară sub privirea spectatorilor, fără ostentație, armonios, devine “personajul” numit Gullen, animat de apariția doamnei cândva plecată din orașul căruia îi promite acum, prosperitate, dacă îl va condamna pe “cetățeanul” care i-a înșelat iubirea în tinerețe. Rar se poate întâlni într-un spectacol un astfel de decor realist conceput cu atenție la fiecare amănunt pentru a construi o gară, un local, o catedrală, etc. Decorul devine astfel, personajul principal al spectacolului. Oferta generoasă a decorului ce poate fi considerat “filmic” rămâne doar parțial exploatată teatral de către regizor. Filmul beneficiază de montajul prin care jocul planurilor motivează sensurile esențiale ale acțiunii. În acest spectacol însă, când în prim-plan se petrece o scenă importantă, adeseori în planurile secundare au loc alte manifestări și privirea spectatorului se împrăștie, în dezavantajul interpreților. Spectatorul va fi uluit să vadă un film despre ce se întâmplă în orașul Gullen, dar un film lipsit de montajul necesar să-l atenționeze și asupra replicilor rostite de interpreți , ce de multe ori abia se pot recepta. “Figurația” cu replici puține sau fără de replică - repetăm peste 50 de persoane ! – actori ori studenți la actorie, mobilează ireproșabil decorul lui Nikola Toromanov. Dansează (coregrafia Galina Bobeicu), cântă ca la Operă, formează un ansamblu admirabil. În cazul rolurilor secundare nu se simte totuși, intenția regizorală de a personaliza și relaționa convingător personajele. Rămâne însă, un efort imens organizatoric cooptarea într-un astfel de spectacol a unei distribuții atât de numeroase. Sub acest aspect, spectacolul este un eveniment dorit de marele public și necesar pentru prima scenă a țării.

Regizorul bulgar Alexander Morfov, o personalitate recunoscută și peste hotarele țării sale, a entuziasmat și spectatorii noștri prin “Exilații” de la Teatrul Național din Sofia prin turneul din 2010, efectuat în Capitală tot pe scena mare a Naționalului. Montarea era spectaculoasă, cum este și cea a “Vizitei bătrânei doamne”. Din păcate, regizorul, de astă dată, a neglijat lucrul cu actorii, specularea capacităților lor de a construi la nuanță semnificativă personajele în care i-a distribuit. Poate și dificultățiile înțelegerii rostirii replicii în limba română , străine lui, nu i-au permis o atentă îndrumare a interpretării. Fiecare actor dă senzația că joacă în stilul său, intuitiv, respectând linia generală a viziunii regizorale. Când regia dorește ca “bătrâna doamnă”, Klara Zachanassian, să fie o divă, firește Maia Morgenstern, actriță de marcă, recunoscută pentru harul său, se supune. Și este o divă, o femeie energică și frumoasă. E drept, costumele (Andrada Chiriac) sunt uneori banale, ca și în cazul altor personaje. Maia Morgenstern dezvoltă personajul coerent în intenția de a arăta dorința de a se face dreptate pentru suferința ce a marcat evoluția Klarei. Simplu, fără nuanțe, relaționează cu personajele, și în special cu Alfred. Rolul devine prin regie schematic , dar “vizita unei distinse doamne” cucerește aplauzele publicului. Alfred Ill, un rol pilon al conflictului, personajul pe care întâlnirea cu iubita din tinerețe îl răscolește, intră în panică atunci când constată că promisiunile Klarei au efect chiar și asupra familiei sale,și este singurul care acceptă recunoașterea greșelii morale făptuită în trecut, revine lui Mircea Rusu. Partitură foarte dificilă, solid construită de dramaturg. Situațiile prin care trece Alfred sunt uneori absurde și regia insistă pe această latură,și pe comicul relațiilor, dezavantajând interpretul. Situația limită în care se află Alfred după 45 de ani sau 30, cum specifică “adaptarea” , nu se evidențiază. În distribuirea, în personaje-argument, dar cu replici consistente, unii actori încearcă, și reușesc să suplinească lipsa coordonării regizorale. Se detașează Mircea Albulescu în bătrânul profesor sau Mihai Călin în pictorul supus comenzilor sociale. Cei doi actori, izbutesc în unele momente, când replica le permite , să intre sensibil în relație cu partenerii. Agitația permanentă din scenă, anihilează mereu buna intenție a definirii unor personaje secundare, de către alți actori deosebiți ai Naționalului, precum Marius Manole, Victoria Dicu, Mihai Calotă sau Costel Constantin.

“Vizita bătrânei doamne”, cu dans, cor, muzică și un decor fabulos, de senzație, devine un spectacol de succes pentru marele public, o superproducție impresionantă. Chiar dacă piesa sugera provocarea la judecarea unei teme grave și actuale privind criza morală a unei societăți afectate de sărăcie și degringoladă financiară, iar “adaptarea” și regia o transformă într-o telenovelă, publicul va viziona cu plăcere acest spectacol unicat ca vizualizare scenică, și va aplauda efortul actorilor.

“ REQUIEM. Nu știi nimic despre mine “ - TEATRUL ODEON

2011-11-29T15:23:00.003+02:00

UN IMPRESIONANT SPECTACOL ORIGINAL DE DANS CONTEMPORAN

Teatrul Odeon nu se dezminte și găzduiește un alt proiect de excepție, “Requiem. Nu știi nimic despre mine”, spectacol umanitar dedicat strângerii de fonduri pentru victimele cutremului din martie, din Japonia. Proiectul este produs de Fundația PerfoRM cu sprijinul Japan Tobacco International (JTI) și reunește doi ași ai dansului contemporan, pe Răzvan Mazilu și Motoko Hirayama.

Originalitatea acestui spectacol impresionant se manifestă pe mai multe coordonate. Mai întâi, cei doi artiști au repetat apelând la … tehnica modernă, mail-ul și înregistrări video ! Se simte efectul acestei metode originale pentru că fiecare artist va susține o serie de momente solistice, iar comunicarea dintre ei se va petrece abia în final printr-un scurt dans relațional în cuplu. Coregrafia aparține japonezei Motoko Hirayama, pe de-o parte, și lui Răzvan Mazilu și Vlad Merariu, pe de altă parte, fiind unită prin tema centrală, căutarea individuală a unui drum în viață. Scenariul are și el o amprentă de originalitate. Răzvan Mazilu nu se poate desprinde de curentul impus cu succes la Teatrul Odeon, de “teatru-dans”. Ca un actor desăvârșit va susține și o serie de monologuri referitoare la biografia sa, dar și la marile sacrificii ce presupun abordarea profesiei de dansator. Aceste momente remarcabil decupate și interpretate de Răzvan Mazilu, aduc un accent personal, aparte, reprezentației, dar uneori sunt prea lungi (text – Lorena Lupu), în raport cu tema principală. Scenariul își dorește să puncteze clipele de cumpănă existențială prin care poate trece orice individ. Pornește de la apariția unui tânăr nonconformist și se dezvoltă prin două personaje, un bărbat și o femeie, fiecare fiind marcat de căutări, singurătate și profunde frământări interioare, ca în final, prin întâlnirea celor doi, să se sugereze necesitatea vitală a comunicării dintre oameni.

Muzica aleasă în scopul principal al spectacolului de a comemora victimele din Japonia, este “Requiem”, o compoziție din 2005 a muzicianului galez, Karl Jenkins, personalitate distinsă cu multe premii. Interpretarea rafinată a compoziției dedicată sufletelor dispărute, susține scopul proiectului și prin accentele unor poeme japoneze haiku. Scenografia simplă, cu un decor marcat de două bare ușor manipulabile pentru schimbarea poziției, câștigă în imagine prin luminarea spațiului de joc, inspirat creată de Lucian Moga. Reușește să creeze un personaj din lumină.

Desigur că “sufletul” reprezentației rămân cei doi interpreți, Motoko Hirayama și Răzvan Mazilu. Demonstrând o plastică a expresiei corporale ieșită din comun, dansatoarea japoneză construiește un personaj care trece interior prin o serie de stări exteriorizate cu trăire intensivă. Înlocuiește cuvântul prin gestul armonios și amănunțit compus cu trupul său, în funcție de stare. Moto Hirayama pare a fi din … plastilină în comunicarea frământărilor personajului său.

Cuvintele sunt prea sărace în a descrie cum concep cei doi artiști dansul contemporan, transformând tehnica asimilată prin studii și a dansului clasic. Răzvan Mazilu în orice proiect de teatru-dans este admirabil. De astă dată se conentrează pe linia expunerii tumultosului conflict interior ce macină personajul. Singurătatea, necesitatea de a își exterioriza revoltele, de a căuta soluții existențiale, devin motivele cheie ale scenelor de dans solistic. Corpurile celor doi “vorbesc” despre tensiunile existenței în scene ce lasă adeseori, publicul cu respirația tăiată. Tăcerile musicale sunt de asemenea, ilustrate cu finețe gestuală.

Întâlnirea originală dintre acești doi artiști aparținând unor culturi diferite, dar uniți prin harul lor creator, are drept rezultat un spectacol ce nu se poate uita ușor, pentru performanța afilierii dansului contemporan la valorile cu miez cultural al artei scenice.

P.S. Spectacolul întreprinde un turneu în țară.

“ MEȘTEȘUGUL VIEȚII “ – TEATRUL “ BULANDRA “

2011-11-28T22:23:00.002+02:00

DOI PE UN … PAT

Trăim într-o lume în care comunicarea devine de la o zi la alta, o mare problemă. Fenomenul e în degringoladă din diverse motive, în comunicarea între mai marii puterii cu simpli lor concetățeni, în mass media cu aceia aleși drept scop al adresării, până la comunicarea de bază, intimă, necesară existențial unui cuplu.

Pe acest motiv al comunicării, William Gibson a scris “Doi pe un balansoar”, o piesă ce a înregistrat un mare succes. Aleksandr Ghelman – “Doi pe o bancă”, un alt succes. Dramaturgul israelian Hanoch Levin atacă același motiv, dar alege un cuplu vârstnic care după treizeci de ani de căsnicie, suferă din lipsa comunicării. Alt aspect, cu o altă tentă stilistică a scrierii, dar aceiași temă spinoasă și actuală cu șanse de succes teatral.

Hanoch Levin are la activ peste cinzeci de piese jucate și apreciate pentru scriitura lor specială prin care atacă grave și diverse probleme ale lumii contemporane. “Meșteșugul vieții” este un text sensibil poetic, o comedie neagră despre condiția umană. (Deosebit este programul de sală ce conține o bogată documentare și o grafică aparte prin care sugerează prin plasarea comentariilor, linia poetică a scrierii.) Acțiunea se construiește în jurul lui Iona (Răzvan Vasilescu) și soția sa, Leviva (Dana Dogaru), oameni cu carduri cum specifică replica, ajunși după trei decenii de mariaj în conflict. Fiecare are regretele și nemulțumirile proprii. Iona vrea să renunțe la relația conjugală. Dialogul nemulțumirilor se va sfârși o dată cu viața lui Iona și apoi a partenerii sale. Aceste precizări sunt necesare pentru a argumenta aspectul teatral neconvingător, adeseori, al viziunii regizorale. Dramaturgul induce cu subtilitate o tentă poetică în conflictul dintre cei doi pe care vârsta îi îndepărtează de posibilitatea de a fi împreună.. Strecoară în acest conflict și personajul Gunkel (Dan Aștilean), un vecin suferind de singurătate, apropiat sufletește de cei doi, în special de Leviva. Piesa oferă generoase partituri pentru actori.

Spectacolul este însă, discutabil chiar dacă reunește nume prețuite ale teatrului. Punctul nevralgic rămâne conceptul regizoral datorat lui Felix Alexa, regizor cu un palmares apreciat. A vrut să fie peste sensibilitatea poetică a piesei, să îi dea un alt ambalaj teatral apropiat de absurd în dezacord cu linia realistă a scrierii. Mai întâi, optează pentru un decor tern, cenușiu apăsător, cu trimitere spre o închisoare a vieții cuplului de oameni pe care scrierea specifică totuși, a fi realizați financiar. Decorul, ce aparține apreciatei scenografe Nina Brumușilă, devine un prim avertisment al intenției viziunii regizorale de a instaura o convenție teatrală fals absurdă și prin întrebuințarea obiectelor din casă. Camera cu paturile celor doi, cu un gol în acoperiș, duce spre trimiteri metaforice forțat propuse în raport cu textul. Cei doi vor ieși din viață în final pentru că sunt obosiți și incapabili fiecare să mai continuie relația lor de durată, chiar dacă invocă ironic amintirile, conflictul dintre ei degajă în piesă un comic amar, bine motivat, aspect ignorat de viziunea regizorală. În debutul reprezentației, Felix Alexa propune un consistent prolog ca imagine convențională, lipsit de replică. Leviva doarme și în somn toarce ca o pisică, iar soțul se revoltă nervos și o răstoarnă din pat. Începutul atenționării realist convingătoare asupra a ce va urma este uitat însă, pe parcursul dezvoltării și îngropării în absurd, fătă rost, a relației.

Actorii reușesc totuși, să treacă în multe scene peste conceptul rigid al regiei împins în absurd prin efecte teatrale, și dau forță emoțională degringoladei în care se află cuplul. Le revine interpreților și sarcina grea de a dubla situațiile și stările personajelor prin songuri, recitative, neconvingător asimilate de viziunea regizorală și manierist, de astă dată, compuse de stimata Ada Milea. Cântecele, la fel cum este și momentul excelent al dansului celor doi (coregrafia Dan Măndiță și Amalia Iscu) sunt un plauzibil pretext al invocării trecutului ce a unit acest cuplu. Muzica nu susține intenția. În ciuda dificultăților vizualizării teatrale, Dana Dogaru reușește să dea credibilitate emoțională personajului Leviva. Actrița dovedește din nou, știința și finețea pătrunderii în profunzimea rolului atribuit. Dorința de viață normală, dar și tristețea vârstei, amintirea momentelor de bucurie ce au unit căsnicia , totul este sugerat admirabil, la nuanță de actriță. Ochii, privirea lor, vorbesc adeseori, mai mult decât replica și contextul vizual, susțin sensibilitatea și nota poetică aparte a naivității personajului. Dana Dogaru creează un alt rol de referință pentru biografia sa de actriță de frunte a teatrului nostru. Și Răzvan Vasilescu, o personalitate valorică, încearcă să treacă peste barierele absurde ale regiei și să impună profilul lui Iona cel pragmatic și revoltat pe relație, dar confuz în argumentare, cum indică textul. Cu atenție actorul arată difuza argumentare a revoltei lui Iona. Dacă în unele scene este îndrumat spre stridențe de expresie, Răzvan Vasilescu reușește să echilibreze pe parcurs definirea verosimilă a personajului prin harul și intuiția sa incontestabile. Dan Aștilean scoate în evidență un rol secundar, chiar dacă regia îi atribuie doar menirea de argument banal al conflictului. Actorul atenționează asupra singurătății dramatice a lui Gunkel care caută disperat comunicarea cu cei din preajmă .

“Meșteșugul vieții” este un spectacol ce prilejuiește întâlnirea cu actori confirmați ca valori, pe care regia i-a îndepărtat prin accente absurde de datele esențiale ale piesei , de poezia scrierii.

“ MISTERUL SEBASTIAN “ – TEATRUL ODEON (SALA STUDIO)

2011-11-22T10:37:00.005+02:00

EVOCARE DE EXCEPȚIE A UNUI MOMENT ISTORIC

Teatrul Odeon este printre puținele instituții teatrale preocupate să prezinte proiecte originale în afara premierelor obișnuite, de la spectacole – lectură, la reprezentații invitate de peste hotare, până la “spectacole – document”. “Misterul Sebastian” lansează proiectul “spectacole – document”.

O televiziune controversată a difuzat spre miezul nopții, inspiratul serial documentar “București. Strict secret”, realizat de scriitorul Stelian Tănase. De aici a pornit și intenția sa de a se apropia de teatru și a conceput scenariul pentru “Misterul Sebastian”. Intenția lui Stelian Tănase este de a transfera în teatru, serialul tv. despre puncte fierbinți din istoria Bucureștului , cu referiri la cum a fost afectat acesta de situațiile tragice din triste vremuri trecute. S-a alăturat acestui proiect, regizorul Felix Alexa și rezultatul este un spectacol original, de excepție, despre premiera din martie 1944 a piesei “Steaua fără nume”. Expunerea teatrală a acestui moment a beneficiat de prezența lui Radu Beligan care a trăit acele timpuri dramatice, meșterul de astăzi fiind interpretul personajului Miroiu la lansarea piesei în regia lui Soare Z. Soare. Maestrului i s-au alăturat pentru această evocare, Marius Manole și Rodica Mandache.

Scenariul, dibaci alcătuit , ne relatează cum în perioada când armatele sovietice se apropiau de Capitală, când regimul Antonescu manifesta antisemintismul său prin deportări și “decrete”, Mihail Sebastian scria ultima piesă, iar numele său nu putea figura pe afiș pentru că era evreu. Drmaturgul a decedat în mai,1945, în urma unui suspect accident de mașină. Acest tragic episod din trecut relatat cu lacrimi în ochi și de cineva care a trăit atunci, de maestrul Radu Beligan , a însemnat pentru spectatori o CLIPĂ UNICĂ de contact direct cu istoria.

Cu atenție la transmiterea încărcată de dramatism a episodului, regizorul Felix Alexa a îmbinat proiecțiile cu imagini din arhiva vremii, bine selectate, cu îndrumarea distribuției. Cu distincție și finețe, Marius Manole a definit portetul lui Mihail Sebastian, iar Rodica Mandache a dat firesc actriței evocate. Desigur însă, că miezul reprezentației a fost Radu Beligan, marele actor fiind legat sentimental de Mihail Sebastian.

Acest spectacol trebuie vizionat, fiind o emoționantă evocare a trecutului și anilor săi negri pe care nu trebuie să îi uităm, având drept pion, o personalitate care a trăit atunci tragicul eveniment prezentat. Va rămâne în arhiva paginilor despre teatru ca o filă unicat. Una este când citești despre istorie și alta când o vezi, o simți prezentată de cineva care a trăit-o. Merită toată stima, Teatrul Odeon și Fundația Orient Expres pentru producția acestui spectacol – document.

“ VOCEA UMANĂ “ – TEATRUL METROPOLIS

2011-11-21T13:50:00.004+02:00

UN SPECTACOL, LECȚIE DE ACTORIE LA NIVEL ÎNALT

Orice actor care ambiționează remarcarea printr-un recital sau “one man show”, riscă enorm, dacă nu are în umbra sa un regizor cu har pedagogic pentru a îl îndruma. Dorința de recitaluri e mare. Și în Festivalul Național de Teatru, recent încheiat, au apărut astfel de recitaluri, unele dezavantajând interpretul. De curând, și ArCuB a prezentat “My Life with Men … and Other Animals”, un “one woman show” invitat din Italia al directoarei artistice de la Teatro del Sale din Florența, Maria Cassi. Era un exercițiu de virtuozitate tehnică, regizorul Peter Schneider speculând posibilitățile actriței de a cânta, dansa și susține o relație interactivă cu spectatorii.

La Teatrul Metropolis, “Vocea umană”, recitalul Oanei Pellea, poate fi considerat însă, rezultatul unei lecții de actorie la nivel înalt, fiind un spectacol aparte, emoționant. După mai mult de 25 de ani, Oana Pellea și-a dorit din nou, să fie “studenta” profesoarei sale, Sanda Manu, unul din puținii pedagogi de înaltă clasă pe care îi mai are învățământul nostru artistic. S-a ales un text cu mari dificultăți în precizarea situației conflictuale, un monolog de Jean Cocteau, scris de acesta în 1930 pentru actrița Berthe Bovy de la Comedie Francaise. O femeie care încearcă să își recâștige iubitul, poartă cu acesta un dialog prin telefon, el fiind în pragul căsătoriei cu altcineva.

Regizoarea spectacolului Sanda Manu își pune în valoare măestrie de pedagog în modelarea interpretei pentru a da claritate sensurilor uneori, confuze ale scrierii. A lucrat pentru evidențierea subtextului fiecărei replici rostite, și demersul său pedagogic a dat un strălucit rezultat pentru că a avut alături o actriță de excepție, pe Oana Pellea. Într-o scenografie minimalist concepută cu rost funcțional, ca sprijin pentru atmosfera solicitată de monolog, creată de Iuliana Vîlsan, actrița dezvoltă credibil, de la o replică la alta, stările prin care trece personajul său. Oana Pellea este de nerecunoscut în rolul unei femei îndrăgostite a cărei relație de dragoste a eșuat. Imprimă o frumusețe aparte, atât interioară cât și exterioară, personajului. De la ținută, la glas și intonații, de la râs amar la lacrimă, Oana Pellea pare o altă personalitate artistică. Colaborarea celor două creatoare - actriță și regizoare – are un rezultat surprinzător, “apariția” … celui de al treilea personaj, bărbatul de la telefon. Evident, el nu există pe scenă, nu are replică, dar modul în care Oana Pellea poartă cu el dialogul femeii părăsite de acest bărbat , prin răspunsurile ei sugerează convingător , cele rostite de interlocutorul din umbră. Acest dialog fără partener, actrița îl poartă la început, cu feminitate impusă exploziv ca să masheze drama interioară a celei părăsite, ca spre final, cu sensibilitate redă durerea celei înfrânte în dragoste. Este admirabilă Oana Pellea în acest rol, dovedind complexitatea talentului său. Trăiește interior stările provocate de un dialog cu un personaj absent și comunică sensurile replicilor neauzite chiar prin expresiile tăcerii celei ce le ascultă la telefon. Istoria unei iubiri destrămate, e descifrată printr-o analiză psihologică a femeii ce se confruntă cu această situație disperată , redată inteligent prin nuanțele interpretării actriței de valoare care este Oana Pellea.

“Vocea umană” rămâne o demonstrație de arta actorului, când acesta are în preajmă un regizor – pedagog, un spectacol emoționant, ascultat cu respirația tăiată de către public.

FNT, O RADIOGRAFIE PROFESIONALĂ A STAGIUNII 2010 – 2011

2011-11-18T15:49:00.003+02:00

CONCLUZIILE UNUI SPECTATOR

În ediția XXI, Festivalul Național de Teatru a câștigat echilibru și coerență prin propunerea selecției. Trupele străine au fost invitate, nu pentru a demonstra concurențial ce au realizat în teatru cei de peste hotare, ci cu intenția firească de a servi titulatura de “național” a festivalului, fiind invitate spectacole care arătau ce înfăptuiesc creatorii noștri și pe alte meleaguri. “Premiera festivalului”, ilogic programată în edițiile anterioare, a dispărut. Slecționerul unic, Alice Georgescu a vizionat peste o sută de spectacole și a ales 32 pe care le-a considerat cele mai importante pentru stagiune, esențiale și necesare tematicii proiectului unui festival național. Le-a repartizat în cinci secțiuni cu sens alcătuite : “Focus – Andrei Șerban – cehovizare”, având drept argument că 2010 a fost Anul Cehov (150 de ani de la naștere), iar regizorul s-a manifestat preocupat mereu de opera sa, “Spectacole tematice – selecția centrală” – cu premiere remarcate în stagiune, “Dans în teatru” cu intențiile de a reuni cele două arte, “Teatrul de mâine”, argument pentru încercările de a revitaliza convenția teatrală obișnuită și “În prim-plan actorul”, secțiune ce ar trebui dezvoltată pentru că actorii rămân sufletul oricărei reprezentații. Echipa care a dat viață proiectului merită felicitări. Programarea spectacolelor pe mai multe zile fără a se suprapune reprezentațiile de mare interes prin personalitățile de pe afiș, a fost cu atenție îndrumată, chiar dacă la unele, publicul a rămas nemulțumit că sala avea un număr restrâns de locuri și nu permitea mai mulți spectatori. (Un exemplu aparte rămâne “D’ale carnavalului”).

După vizionarea a 25 de spectacole comentate pe acest blog, se poate trage, din nou, concluzia că teatrul nostru are valori incontestabile. Marii regizori, cu vastă experiență, au dominat și aceast festival. De la Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Laszlo Bocsardi, Alexandru Darie, Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Tompa Gabor , până la Alexandru Dabija și Yuri Kordonski, toți au avut un cuvânt de spus prin spectacole ce pot provoca multiple comentarii. Toate cu intenția de ținută culturală, mai mult sau mai puțin reușită. Din păcate, regia tânără nu a venit cu propuneri convingătoare. Singurul regizor tânăr din festival , ce a atenționat asupra personalității sale, a rămas Alexandru Mâzgăreanu prin “Purificare”, spectacolul Naționalului bucureștean. Alte nume noi de regizori, nu s-au impus. Au participat la secțiunea “Teatrul de mâine”, e drept, numai patru spectacole.

Din nou, actorii au demonstrat că sunt motorul unui spectacol , dacă au și un regizor ce are pricepere în a îi evidenția. De la cei de la Teatrul “Bulandra” – “vedeta” festivalului prin cele trei spectacole : “Îngropați-mă pe după plintă”, “Însemnările unui necunoscut” și “Ivanov” - , până la echipa lui Laszlo Bocsardi de la Teatrul “Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe sau cea a lui Andrei Șerban de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, actorii au uimit prin interpretarea personajelor în care au fost distribuiți. La Teatrul independent Arca, doi actori – Lari Giorgescu și Silvian Vâlcu, alături de scenograful Vladimir Turturică – au dovedit însă, că pot realiza un spectacol, “Emigranții”, remarcabil, și fără sprijinul unui regizor. Actorii rămân forța vitală a teatrului nostru, dar de multe ori simt lipsa unor regizori, criza regiei fiind evidentă în viața curentă a teatrelor.

Chiar dacă unele spectacole au putut deziluziona pe cei care așteptau realizări memorabile din parte unor regizori de marcă, linia generală impusă de festival a fost calitatea și originalitatea viziunilor regizorale. Puteam fi de acord sau nu, cu un concept regizoral, dar în majoritatea spectacolelor existau momente impresionante, gândite profund pentru a releva teatral consistența piesei.

În prim planul festivalului s-au plasat, după opinia multora, spectacolele Teatrului “Bulandra”, alături de “Strigăte și șoapte” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), “Neguțătorul din Veneția” (Teatrul "Tomasi Aron" din Sfântu Gheorghe), “Nevestele vesele din Windsor” (Teatrul Metropolis), “Furtuna” (Centrul Cultural pentru UNESCO "Nicolae Bălcescu"), “Cântăreața cheală & Lecția” (Teatrul de Comedie) și "Purificare" (Teatru Național "I.L.Caragiale").

Cu profesionalism, înfrângând subiectivismul firesc oricărei persoane, selecționerul a prezentat în FNT spectacole de valoare ale mișcării noastre teatrale, care definesc o stagiune reușită. Pentru această ediție , a lucrat zi și noapte, o echipă devotată teatrului, reunită de cei de la UNITER. Ediția XXI s-a sfârșit, meritele sale au fost arătate, în mass media destul de puțin pentru că un eveniment cultural se consideră că nu interesează. “Cafeneaua critică” de la Club A, un proiect cultural unicat susținut de Bogdan Lefter, a marcat evenimentul. S -a lansat de acum, pregătirea următoarei ediții. Va fi “Anul Caragiale” și toate teatrele pregătesc spectacole pentru această aniversare. Selecția devine foarte difivilă. Totuși, poate că ar trebui instituționalizat acest festival , ajutată structurarea realizării sale, cum se întâmplă în alte țări europene, “colege” de UE. Dar grav rămâne că la noi, cultura e tratată ca o Cenușăreasă.

În festival, compartimente speciale au fost “Divanele” – dezbateri cu mari creatori de interes pentru viitorii artiști, cât și numeroase și importante lansări de carte. Teatrul radiofonic, de asemenea, a rămas o prezență activă în fiecare zi, dovedind preocuparea pentru cultură a postului public. Nu același lucru se poate spune despre televiziunea publică, absentă cu premiere de teatru tv. considerate drept un compartiment ce nu aduce audiența pe care mizează prin o mulțime de dezbateri pe așa zise teme “arzătoare la ordinea zilei”. Nici măcar elementare informații zilnice referitoare la programul festivalului, nu și-au găsit locul meritat în jurnalele informative. Nici Festivalul Internațional “George Enescu”, nu și-a găsit locul meritat în buletinele de știri ale numeroaselor noastre televiziuni preocupate de pălăvrăgeli politice, așa că nu trebuie să ne mai mire nimic. Publicul însă, a dat năvală la festival în fiecare zi, demonstrând interesul pentru o manifestare culturală inspirat concepută.

“ DESPRE IUBIRE LA OM “ – TEATRUL “ SICĂ ALEXANDRESCU “ din BRAȘOV

2011-11-16T16:49:00.007+02:00

6 NOIEMBRIE – FNT (Ediția XXI )

Aparținând secțiunii “SPECTACOLE TEMATICE – selecția centrală”, spectacolul “Despre iubire la om” ar putea fi considerat ca o radiografie satirică a unui posibil triunghiului conjugal. Scenariul conceput de Niculae Urs, exersat pe scrierile lui Cehov după “Măscăriciul”, un spectacol remarcabil de la Teatrul “Bulandra”, are la bază povestirea scriitorului rus, “Marfă vie”, împănată cu inserturi din alte texte ale autorului, și din păcate, și cu alte replici din limbajul … “cool”. “Marfa vie” este o femeie, Liza Ivanovna (Iulia Popescu), apropiată prin visuri și comportament de doamna Bobvary a lui Flobert. Plictisită de viață, indecisă, superficială, Liza trece de la soț, Ivan Petrovici (Marius Cordoș) , la amant, doctorul Grigori (Demis Muraru), apoi din nou la soț, dar având alături amantul.

Scenografia lui Cosmin Ardeleanu servește admirabil intențiile sugerate de Cehov. Într-o pădure uscată de mesteceni, la capetele unei punți ondulate, sunt indicate două “case”, aproape la fel mobilate cu balansoar și multe perne în jur. Decorul inspirat se completează prin costumele personajelor. De o parte, ar fi locul lui Grgori cel îndrăgostit de Liza, iar dragostea se manifestă tumultuous pe puntea dintre “domiciliile” lor, de cealaltă parte se află Ivan, un burghez, ursuz, interesat de bani, ce își va vinde soția doctorului, vecinul său. Decorul susține intenție de satiră la adresa unui posibil triunghi conjugal.

Viziunea regizorală aplicată de Alexandru Dabija merge pe linia sublinierii ridicolului pasiunilor celor trei, ridicol pe care îl împinge însă, excesiv în grotesc. Prin machiajul purtat de personaje, acestea devin niște jalnici măscărici. Nu trebuie uitat că spațiul de joc este neconvențional, cu spectatorii sunt așezați pe gradene în jurul său, în imediata apropiere de interpreți. Jocul actorilor e îndrumat însă, de regie spre accente stridente. Relațiile sunt neglijate. De pildă, ironia că Liza se vrea actriță, are un copil, e trecută în plan secundar. Regia acceptă incredibil și replici penibile. La un moment dat, doctorul rostește : “Ce vină avem noi, că ne iubim, ce p…a mea” ! Sau Liza : “Tâmpitule, labagiule” ! Este prea mult, să cobori o adaptare după Cehov, la un asemenea limbaj al divertismentului tv, când spectatorii vin la teatru tocmai să scape de el.

Forțarea interpretării de către regie, duce actorii la degradarea conceperii personajelor, la inutile exagerări de expresie și gest. Efortul lor de caracterizare a personajelor rămâne totuși, apreciabil. Bovarismul Lizei, femeie nemulțumită de viața conjugală, dar cu o preferință pentru teatru pe scenă, aplicată naiv și în viața curentă, Iulia Popovici îl susține cu dibăcie în multe momente. Pasională și năzuroasă, Liza este interior atent descifrată de actriță. Nemulțumit de viață, din alte cauze, este și Ivan. Încrâncenările sale, dorința de bogăție sunt credibil sugerate de Marius Cordoș. Un doctor doar nebun din dragoste pare Grigori prin interpretarea lineară a lui Demis Muraru.

“Despre iubire la om” rămâne un produs obișnuit al unei regii ce insistă să se remarce prin efecte exagerate lipsite de motivare în text. Alexandru Dabija este însă, un regizor al profunzimilor, dar de astă dată, a căzut în plasa suprasolicitării temei, împinsă într-un grotesc inuti, ce face ca spectacolul să fie mediocru, să nu transmită credibil nici umor, nici emoție.

P.S. Ultima zi a FNT a mai cuprins "Yerma", "Îngropați-mă pe după plintă", "Furtuna", "Ivanov" - spectacole comentate pe blog, și "Platonov" (Teatrul Național din Târgu Mureș).

“ YERMA “ – TEATRUL TINERETULUI din PIATRA NEAMȚ

2011-11-15T18:51:00.006+02:00

5 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Secțiunea “DANS ÎN TEATRU” a reunit “Nevestele vesele din Windsor”, regia Alexandru Tocilescu – spectacol comentat pe blog, “Crazy stories in the city”, un spectacol de Arcadie Rusu (Teatrul Mic), “Othello și prea iubita lui Desdemona” în regia lui Mihai Măniuțiu (Teatrul de Mișcare Studio M. din Sfântu Gheorghe) și “Yerma”. Este singurul criteriu al selecției, confuz. Coregrafia intervine tot mai des în teatru să îi sporească atractivitatea, e un aspect cunoscut, dar singura tendință reușită de a îmbina cele două arte, teatrul cu dansul, rămâne , la noi, proiectul original inițiat de Răzvan Mazilu la Teatrul Odeon, “Teatru – Dans”.

“Yerma” este un proiect prin care echipa de realizatori a distrus “teatrul” propus de piesa lui Federico Garcia Lorca, pentru a demonstra că și actorii noștri știu să danseze … în pași de flamenco. Poet, prozator și dramaturg, Federico Garcia Lorca rămâne o valoare a literaturii spaniole. “Casa Bernardei Alba”, “Nunta însângerată” sau “Yerma” sunt piese de referință în dramaturgie. Și în “Yerma”, o piesă cu pregnantă tentă poetică, se află în centru femeia, drama sa fiind acum, neputința de a avea un copil cu soțul Juan. “Adaptarea” compusă simplist de Ungvari – Zrinyi Ildiko condensează la maxim piesa, o ciopârțește, de nu mai rămâne mai nimic din ea, decât tematica. Substanța dramatică este spulberată, replicile sunt reduse la mici explicații sporadic plasate, nota lor poetică e anulată, constructul personajelor e distrus. Sunt înghesuite de-a valma “prima cumnată, a doua cumnată și sătenii” care devin o figurație , un fel de cor uniform ce se exprimă în pași de flamenco. Afișul spectacolului, ca și programul său, aveau obligația culturală să specifice “un spectacol după o idee de Federico Garcia Lorca” pentru că din piesă erau numai mici resturi.

Regizorul Laszlo Beres acceptă “adaptarea”, considerând că dansul poate suplini consistența textului. Plasează ce a mai rămas din acțiune și conflict într-un spațiu confuz. Decorul se rezumă la un pat așezat în centrul scenei în jurul lui fiind înghesuite 15 personaje care trebuie să danseze continuu. Intenția ar fi sugerarea că săteni și cumnate, se uită pe gaura cheii, interesați fiind de patul conjugal al Yermei și Juan. Costumele sunt concepute uniform, în negru, cu mici excepții în cazul Yermei sau al lui Dolores. Scenografia este realizată de apreciata Judit Dobre Kothay care de astă dată nu a mai avut sprijin în regie. Viziunea regizorală plasează și numeroase efecte fără rost, de pildă venirea lui Juan cu o mască, un fel de cap de taur, imagini colorate de viață redate din când în când, într-o formă ovală, plasată deasupra spațiului de joc, etc. Baza viziunii regizorale rămâne pentru Laszlo Beres, coregrafia lui Lorant Andras. Coregraful apelează la flamenco, dans popular spaniol, pasional, despre bucuriile și tristețiile vieții, exprimate în ritm alert. Flamenco are însă, mai multe stiluri și ritmuri, de la alegrio, la buleria, solea, până la tangos. Coregraful simplifică posibilitățile celebrului dans spaniol, firește și pentru că a lucrat cu actori , nu cu dansatori profesioniști. A vrut doar să valorifice expresia lor corporală. Actorii fac efortul demn de stimă de a asimila datele elementare ale dansului flamenco. Bat ritmul remarcabil, au ținuta corporală solicitată de dans, cât și gestica adecvată. Merită felicitări acești actori – dansatori pentru dăruirea lor în acest exercițiu de flamenco. Coregrafia și regia complică dansul prin intervenția lui Victor, un personaj infirm care pare că o iubește pr Yerma. Acesta va “dansa” cu Yerma într-un moment fără semnificație dramatică. O altă scenă de … tăvăleală se va petrece între Yerma și Juan, fiind lipsită de fior relațional.

Întâlnim în distribuție personalități ale Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, actori capabili să interpreteze mari roluri. Este excelent Cezar Antal în Victor, sugerând prin gest și priviri, stările interioare ale acestui trist personaj. Isabela Neamțu în Yerma se luptă să suplinească prin expresie lipsa replicii. Este ireproșabilă în caracterizarea dorinței unei femei nefericite și blamate de cei din preajmă că nu are un copil, trăiește intensiv frământările Yermei. Actrița subliniază și senzualitatea personajului, în dans și mișcare fiind explozivă temperamental. Celelalte personaje prin regie și coregrafie sunt transformate în scheme uniforme .Actorii sunt executanți remarcabili în scenele de dans și recită timid fiecare, cele câteva replici atribuite. Lucreției Mandric îi revine personajul Dolores, conceput regizoral a fi malefic, iar descântecul său e recitat fără vlagă. Horia Surdu dansează cu nerv în Juan, dar personajul nu are contur dramatic , datorită “adaptării”.

Păcat de efortul actorilor de a bate ritmul de flamenco timp de o oră și patruzeci și cinci de minute, fără să reușească a transmite poezia și dramatismul scrierii acestei piese de Federico Garcia Lorca, luată numai drept pretext pentru un spectacol lipsit de fior emoțional. Spectacolul nu este nici dans în teatru, nici teatru – dans, ci doar un exercițiu primar de flamenco.

“ NEGUȚĂTORUL DIN VENEȚIA “ – TEATRUL “ TAMASI ARON “ din SFÂNTU GHEORGHE

2011-11-14T16:30:00.011+02:00

5 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Shakespeare a fost mai mult prezent în actuala ediție a FNT, decât în cele precedente prin spectacole culturale de marcă, precum “Macbeth (Un studiu)” în regia lui Radu Penciulescu, “Furtuna” în regia lui Victor Ioan Frunză (Centrul Cultural UNESCO : “Nicolae Bălcescu”), “Nevestele vesele din Windsor” în regia lui Alexandru Tocilescu (Teatrul Metropolis) – comentate pe blog la data premierei, cărora li s-au alăturat “Othello și prea iubita lui Desdemona” în regia lui Mihai Măniuțiu (Teatrul de Mișcare Studio M. din Sfântu Gheorghe) și “Neguțătorul din Veneția” în regia lui Laszlo Bocsardi (Teatrul “Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe). Mai tinerii regizori, cât și teatrele, îl ocolesc pe Shakespeare pentru dificultatea scrierilor sale care pune la grea încercare, atât pe regizori, cât și pe actori.

Printre puținii regizori inventivi, dar reținut în a folosi “inovații” teatrale, fără o motivare credibilă în piesa aleasă, este Laszlo Bocsardi. Pune în scenă clasici ai dramaturgiei (Moliere, Shakespeare) cu intenția de a demonstra că valoarea lor constă în actualitatea conflictelor și personajelor, fără să aplice trimiteri forțate spre realitate și zonele sale sociale, chiar politice. “Traduce” scenic și “Neguțătorul din Veneția” de Shakespeare, mergând pe linia subtilă de a atenționa că problemele personajelor sunt aceleași , indiferent de timpul scrierii. Spre a nu isca posibile confuzii în cazul acestei piese , introduce un scurt prolog din afara textului pentru a preciza că antisemitismul ca tentativă de percepere prin prezența importantului personaj Shylock, cămătarul evreu, nu își găsește loc în viziunea sa regizorală și nici în scriere. Cuvântul introductiv, didactic, își poate avea rost pentru extremiștii cu mai puțini neuroni care însă, nu calcă în sălile de teatru. Laszlo Bocsardi își centrează conceptul regizoral pe două teme veșnic actuale, goana după bani și ce presupune cu adevărat sentimentul iubirii. Etica, morala sunt puncte centrale ale piesei și pentru ilustrația teatrală a regizorului.

Laszlo Bocsardi reunește în jurul său o echipă excelentă , de la scenografi, la actori. Propune vizualizarea în spații neconvenționale, în costume atemporale. În prima parte a reprezentației, spectatorii așezați pe gradene, vor urmări lansarea acțiunii într-un decor aparent simplu, funcțional. O schelă indică spațiul de joc, cu diverse posibilități. Personajele urcă și coboară scări, cum urcă și coboară evoluția lor pe scara valorilor morale. În partea a doua , dominată de scena procesului în care Shylock își revendică plata pentru banii dați neguțătorului venețian, Antonio, se mută spațiul de joc de pe scenă în sală. Publicul este pe scenă cu fața spre sală, cortina roșie, suport al scenelor ce au drept punct al acțiunii - dragostea, se ridică apoi, ca importantul proces să se petreacă în centrul sălii, cu personaje răspândite și la etaj, cu “avocatul” Portia la marginea scenei, în fața spectatorilor, reprezentându-i parcă la judecată. Perfect motivată este această schimbare de decor ce subliniază rolul actului justițiar plasat adeseori între milă și interes. Admirabil sunt manevrate spațiile acțiunii prin decorul creat de Jozsef Bartha. Costumele sugerează discret caracterele personajelor. Antonio, cel singuratic și egoist, care stârnește conflictul este îmbrăcat în veșminte moderne, în negru. Ducele Veneției rămâne singurul care poartă un costum de epocă în amintirea că autoritatea statală era atunci, un mediator și nu o persoană implicată în actul justițiar. Costumele aparținând lui Judit Dobre Kothay desenează inspirat și prin accesorii, tipologia fiecărui personaj. “Ilustrația muzicală” este o surpriză, fiind condusă original de Katalin G. Incze, prin sunete live, intervențiile unui flautist sau, în final , prin o arie dintr-o celebră operă, ca o “cortină” ce cade moralizator peste conflicte.

Mulți cercetători ai operei lui Shakespeare au considerat această piesă scrisă prin 1596, drept o comedie. Regizorul Laszlo Bocsardi urmărește consecvent firul dramatic al scrierii, iar rezultatul este o tragicomedie, amară. Conceptul său are la bază trei stâlpi ai acțiunii. Primul este Shylock care își câștigă existența dând bani cu camătă. Shakespeare și nici regia, nu îl tratează ca un avar veros. Shylock îi dă bani lui Antonio, un armator bogat, aflat în criză financiară, pentru ca acesta să își ajute prietenul îndrăgostit, Bassanio, de o femeie la rândul ei, bogată, Portia. Clauza împrumutului fără camătă , dacă acesta nu va fi restituit la timp, e să se taie “un fund de carne” din trupul lui Antonio, care o ia drept o glumă. Pentru Shylock este însă , o garanție sigură, după ce statutul său a fost de multe ori batjocorit. Acest personaj complex al piesei este excelent interpretat de Laszlo Szakacs. Trăiește tensionat dramele interioare ale celui marginalizat căria societatea nu îi poate accepta religia, fapt ce îl înrăiește, ca și durerea părăsirii de către fiica sa, Jessica. Actorul la nuanță definește pe Shylock, ca un om chinuit, trist, cu un destin dramatic, care își caută un drum în viață încălcând uneori inconștient chiar, și reguli morale. Un alt stâlp al reprezentației devine Antonio, ca opozant al cămătarului. În interpretarea reușită a lui Laszlo Matray, Antonio își permite a fi adeseori cinic, fiind sigur pe avutul său ca armator, dar suferă un eșec ce îl duce la un pas de moarte prin aplicarea clauzei lui Shylock. Interpretul sugerează și mândria lui Antonio că este un om avut, în relațiile sale cu tinerii prieteni din jur, ce devine rigid, distant cu alții și cu reprezentanții justiției, înțelegând greșeala acceptării clauzei propusă de evreu. Al treilea stâlp al încercărilor la care sunt supuse personajele, încercări ca niște teste de moralitate, devine Portia. Testul inelului dăruit iubitului Bassanio, definește sentimental dragostei, rostul cuvântului dat. În Portia, nobila bogată la poarta căreia vin mulți pretendenți la mâna ei, Gizella Kicsid realizează remarcabil personajul. În scena memorabilă a procesului, când Portia se travestește în avocatul lui Antonio, actrița oferă o fină bijuterie de interpretare a fiecărei replici în raport cu pledoaria sa pentru stabilirea adevărului.

“Neguțătorul din Veneția” este un spectacol captivant, provocator prin sugestii referitoare la regulile elementar morale ale vieții. Este singurul spectacol din cele jucate în limba maghiară în festival, cu o piesă cunoscută în prealabil, care nu solicita urmărirea atentă a traducerii, pentru că relațiile dintre personaje, situațiile, prin interpretarea credibilă a actorilor, comunicau sensurile, transmiteau emoție sau stârneau râsul, în cazul momentelor comice. Jozsef Kolcsar (Bassanio), Alfred Nagy (Lorenzo), Gabor Erdei (Lancelot), Zsuzsa Gajzago (Nerissa) și toți cei distribuiți în roluri de plan secund erau ireproșabili, jucau cu dăruire și implicare în situații.

“Neguțătorul din Veneția” a oferit publicului un spectacol original, în spații neconvenționale atribuite de regizor drept argument pentru susținerea impresionantă a sensurilor majore și actuale ale piesei – rostul moralei în viața curentă și al adevărului în justiție.

P.S. Vineri 4 noiembrie s-au prezentat în FNT : “Macbeth” (Teatrul Național “I.L.Caragiale”), “Blifat” (Teatrul Odeon), “Cântăreața cheală & Lecția” (Teatrul de Comedie) – comentate pe blog și “Othello și preaiubita lui Desdemona” (Teatrul de Mișcare Studio M. din Sfântu Gheorghe), “Mai întâi te naști” (Teatrul “Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe), iar sâmbătă 5 noiembrie : “Ivanov” (Teatrul “Bulandra”) – spectacol comentat pe blog, “Galaxia Svejk (Teatrul Țăndărică), “Yerma” (Teatrul Tineretului din Piatra Neamț), “Mansardă la Paris” (Papiertheatre din Franța), “Platonov” (Teatrul Național din Târgu Mureș), “Despre iubire la om” (Teatrul “Sică Alexandrescu” din Brașov).

“ D’ALE CARNAVALULUI “ – TEATRUL NAȚIONAL “ RADU STANCA “ din SIBIU

2011-11-10T23:31:00.006+02:00

3 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Sala Operei Române din Capitală a fost luată cu asalt de public, mai ales de spectatori tineri, dornici să vizioneze “D’ale carnavalului” de la Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu, în special pentru că regia aparținea lui Silviu Purcărete. Era o mare bucurie să vezi că și teatrul poate câștiga o astfel de popularitate, nu numai “vedetele” rock , pop. Desigur, Silviu Purcărete a obișnuit publicul cu spectacolele sale memorabile din scrierile clasicilor, și amintim numai, “Faust”. Așa că era firesc marele interes al bucureștenilor pentru a urmări propunerea sa cu piesa lui Caragiale.

Cu fantezie creatoare, respectând însă, pios scrierea lui Caragiale, Silviu Purcărete propune un “carnaval” al sentimentelor, al “traducerilor în amor” dintr-o lume mizeră a mahalalei, în scenografia spectaculoasă al lui Dragoș Buhagiar. Scena goală, doar cu câteva cărămizi pe podea și un tomberon, întâmpină spectatorii. Reprezentația începe prin pătrunderea pe o laterală a scenei a unui tir venit cu spatele, din care se descarcă elementele de decor, mobilierul frizeriei lui Nae Girimea. Se dezvelește apoi, un perete lateral alcătuit dintr-o imensă oglindă ce va avea un rost semnificativ în spectacol. Decorul este conceput ingenios de Dragoș Buhagiar ca un spațiu flexibil, căruia regizorul îi atribuie importanța de personaj prin folosirea permanentă a amănuntelor sale. În vreme ce în frizerie începe acțiunea, în planul fundalului încep pregătirile pentru “carnaval”. Mahalaua se agită, se descarcă navete cu băutură din tir, se pregătește grătarul. Cu fină ironie, scenograful desenează linia costumelor pentru fiecare personaj, în special cele de “carnaval”. Pampon e îmbrăcat în urs, Crăcănel în iepuraș, ținutele lor sporesc hazul disputelor dintre ei. În seara “carnavalului” va ploua , vor apela la umbrele personajele, noroiul mahalalei îi stânjenește, vor încerca să se protejeze călcând pe cărămizile zărite de spectatori la început. Revenirea în frizerie în actul trei se dorește a fi plină de mister, se petrece în semiîntuneric. Lumina slabă dezavantajează totuși, adeseori expresia actorilor. Va interveni și poliția, însoțită de un câine lup bănuim, pentru că din cauza luminii slabe abia i se zărea conturul. Imaginea generală a spectacolului prin scenografie și întrebuințarea elementelor ei, servesc originalitatea viziunii regizorale.

În afara scenografiei devenită partener activ al regiei, Silviu Purcărete apelează, ca element important al conceptului său, și la muzică, firește, luând drept colaborator, ca întodeauna, pe Vasile Șirli. Pentru a da fiecărei scene un contrapunct sonor cu sevă comică, Vasile Șirli manevrează cu măestrie ilustrația muzicală. De exemplu, venirea lui Nae Girimea cu un casetofon la care ascultă celebra arie “Casta Diva” din “Norma” de Belllini, rămâne un moment comic de excepție. Nae este un fante de Obor, cu pretenții snoabe, care prin replica lui Caragiale, motivează prezența ariei : “Curat, ca la Norma !“. Nicu Mihoc îl caracterizează cu reținere pe Nae, “frizer și subchirurg”, ca un Don Juan de mahala. Lângă arii din opere își găsesc perfect locul în colajul muzical al lui Vasile Șirli, și refrene populare, cum ar fi și cântecul lui Iordache din prima scenă. Marius Turdeanu este admirabil cum sugerează profilul de șmecher al lui Iordche care încearcă să protejeze ițele complicate ale amorurilor lui Nae. Firește “carnavalul” își are muzica sa, ireproșabil susținută de grupul D’ale Band, care, activ, completează numărul de figuranți ce animă atmosfera reprezentației. Universul sonor este bogat și în efecte, ca de pildă iscarea unei furtuni pe măsură ce în scenă tensiunile amoroase cresc. Muzica lui Vasile Șirli este un compartiment reușit al spectacolului.

Viziunea regizorală urmărește să respecte personajele, nu să le condamne satiric pentru faptele lor amoroase. Silviu Purcărete a forțat însă, nota de a demonstra că de fapt, comicul ascunde dramele personale ale fiecărui personaj. Ridicolul situațiilor prin care trec nu mai degajă adeseori umorul specific momentului. Actorii se adaptează cerinței regiei, unii cu mai multă credibilitate în interpretare, alții mai stângaci. Cuplul Pampon – Crăcănel, se detașează din distribuție. Pampon e un tip corpolent, iar Crăcănel un individ înalt și slăbuț, amintind de Stan și Bran. Senzațional îl definește la nuanță prin priviri, gestică și ținută, Constantin Chiriac pe Iancu Pampon, “particolerul” cu pretenții, tempamental în atitudini și prostovan în înțelegerea situațiilor. La rândul său, Adrian Matioc este excelent în Mache Răzăchescu, ce-i mai zice și Crăcănel. Actorul îi dă o aură de individ sensibil, deziluzionat în amor și mereu mirat de ce se petrece în jurul său. Constantin Chiriac, Adrian Matioc și Marius Turdeanu, transmit prin firescul jocului, de multe ori, comicul situațiilor și replicii. Din păcate, acest comic transpare destul de greu în ansamblul spectacolului. În Mița Baston, Ofelia Popii, cu temperament exploziv, trăiește exagerat isteric “traducerile amoroase”. Personajul este linear construit. În scene savuroase precum, cea dintre Mița și Nae, cu “sticluța cu vitrion englezesc” sau păruiala din actul trei dintre Mița și Didina, interpreții nu reușesc să convingă de penibilul dramei personajelor și să provoace efectul comic, râsul spectatorilor, manifestările lor fiind doar scheme de mișcare și expresie. În cazul ultimei scene dată ca exemplu, mai funcționează și rezultatul unei idei regizorale inexplicabile și greu de motivat prin piesa pe care Silviu Purcărete a respectat-o, ca Didina să fie … trei Didine (Cristina Ragos, Raluca Iani și Serenela Mureșn) ! De ce ? Un posibil răspunsuri ar fi că Nae ar avea mult mai multe amante, toate îmbrăcate la fel, uniform, ca și Mița ?! Că euforia “carnavalului” îl determină să o vadă triplu pe Didina, asemănătoare cu înfățișarea Miței ?! Se pot găsi multe răspunsuri greu de acceptat la această “găselniță” regizorală inutilă, care contribuie la scăderea miezului comic al piesei. Fără farmec este interpretat și Catindatul, de Liviu Panciu care trece superficial peste numeroasele ipostaze atribuite cu sens de dramaturg.

“D’ale carnavalului” este un spectacol cu pretenția de a avea o mare amploare prin scenografie și ilustrația muzicală, gândite provocator, dar fără mare rezultat pentru efectul vizualizării scenice a comediei lui Caragiale. Spectacolul lui Silviu Purcărete transmite parțial provocarea lui Caragiale, ironia cu care a privit lumea obișnuită a mahalalei, a celor cu pretenții de “particolari” și “patroni” dintr-o clasă mijlocie a societății, și nu dintr-o mahala sordidă de astăzi. Caragiale rămâne contemporanul nostru prin conflicte și personaje, solid construite, des întâlnite și în prezent, ce merită pe deplin ironia dramaturgului dacă sunt descifrate de interpreți, de regizor, minuțios, și nu numai din dorința de originalitate cu orice preț.

P.S. Joi, 3 noiembrie , cei ce prețuiesc teatrul au mai avut de ales următoarele spectacole : “Macbeth” ( Teatrul Național “I.L.Caragiale ), “Metoda” (Teatrul “Nottara”), “Blifat” (Teatrul Odeon) – spectacole comentate pe blog la data lansării, și “Mai întâi te naști” (Teatrul “Andrei Mureșan” din Sfântu Gheorghe), “Othello și preaiubita lui Desdemona” (Teatrul de Mișcare Studio M din Sfântu Gheorghe).

“ FELII “ – TEATRUL NAȚIONAL “ RADU STANCA ‘ din SIBIU

2011-11-09T23:19:00.005+02:00

2 NOIEMBRIE – FNT (Ediția XXI )

“ÎN PRIM – PLAN ACTORUL” este secțiunea dedicată celui mai important element dintr-un spectacol, INTERPRETUL, și a reunit cinci spectacole – recitaluri, probe de foc pentru talent. Evident că pentru un recital sau “on man show”, actorul trebuie să aibă și un text care să-i evidențieze harul.

Ofelia Popii, prețuită actriță a Naționalului din Sibiu, a optat pentru “Felii” de Lia Bugnar și a dobândit premiul UNITER în 2010 pentru cea mai bună actriță în rol principal. Și autoarea textului este actriță, dar în urmă cu câțiva ani a debutat și ca dramaturg, reușind în timp să se afirme prin scrieriile sale jucate în teatrul independent și chiar pe scena Naționalului bucureștean. Scrierile sale arătau un dramaturg cu replică bine scrisă, definitorie pentru personaj și bogată în sensuri. Constructul conflictelor era însă, uneori fragil, dar a câștigat în alcătuire de la un text la altul. “Felii”, care amintește de un film cu un bărbat care moare și opt femei caută să descopere cauza decesului, este însă, un text forțat încropit pentru a servi recitatul unei actrițe. În jurul lui Marcel care a decedat , fost senator și chiar președinte, se învârt șase femei – servitoarea amantă, nevasta alcoolică, fiica dependentă de droguri, bunica ramolită, o manichiuristă și mai intervine și amica din Nigeria a fetei ! Toate aceste personaje se luptă să le interpreteze Ofelia Popii. Monologurile sunt fragmentate, “feliate”, și replica nu reușește să dea un desen credibil personajelor, să le definească tipologiile în profunzime. Se încearcă trimiteri ironic forțate spre actualitatea socială sau politică, se povestesc “felii” din posibilele conflicte din familia lui Marcel, “scenariul” fiind sfărâmat în mai multe direcții prin minimonologurile rostite de cele șase personaje. Acest text lipsit de soliditate dramatică, improvizat ca sensuri, a beneficiat de cooptarea unor personalități pentru realizarea sa ca spectacol.

Una din valorile scenografiei noastre, Dragoș Buhagiar construiește un decor multifuncțional și atractiv. Pereții unei case cu multe uși, ce dau posibilitatea trimiterii prin deschidere spre alte spații, cu înscrieri “feliate” din replici desenate pe pereți, contribuie esențial la trecerile rapide ale interpretei dintr-un personaj în altul, ca și posibilitatea schimbării liniei costumului prin accesorii. S-a alăturat echipei și Valeriu Golcea, un tânăr compozitor remarcabil, care compune pentru spectacol o muzică originală cu intenția de a sugera atmosfera necesară fiecărui moment. Este integrat echipei de realizatori și experimentatul coregraf Florin Fieroiu. “Dansul” servitoarei cu ... mortul căruia îi croșetează ciorapi este însă, hilar, ca și cel al “umbrei” din Nigeria. S-ar putea însă, ca regia să fi solicitat linia acestei coregrafii. Având credința că este cea mai bună cunoscătoare a sensurilor scrierii, dramaturgul Lia Bugnar și-a asumat și regia spectacolului. Aici, lucrurile se complică mai mult. “Fâșiile” rupte abrupt dramaturgic din viața personajelor, ce par “felii” dintr-o telenovelă banală, sunt tratate regizoral exagerat în tendința definirii lor. Dansul, mișcarea, devin falsuri. Strident sunt îndrumate spre caracterizare personajele, în intenția de a spori tensiunile momentului. Nu lipsesc țipetele, agitația, exagerat accentuate.

O adevărată performanță reușește Ofelia Popii în schimbările rapide ale ținutei și expresiei personajelor ce îi revin în acest examen demonstrativ . Tehnica actriței este desăvârșită, dar personajele sunt numai scheme exterioare fără de conținut interior. Textul nu îi permite mai mult. Sugerează că poate fi și o servitoare prostuță, și o soție egoistă de înalt demnitar, și o puștoaică isterică pe care consumul de droguri se pare că o duc în spital, și o bunicuță decrepită într-un baston, și o manichiuristă mândră că profesia i-a prilejuit contactul cu oameni sus puși, dar și o fată din Africa, bună dansatoare. Ca într-un examen de improvizație din primul an de studiu la actorie, actrița concepe posibile schițe generale de personaje. Putea să sugereze, dacă textul îi solicita, și “vedete” de carton ale muzicii ușoare, și o profesoară austeră de matematică, și o japoneză rătăcită pe plaiurile mioritice, și o țigănușă cerșetoare la Paris, orice tipologie, că actrița are o mobilitate a expresiei, remarcabilă, posibilă a fi folosită în teatrul de revistă. Dar … Ofelia Popii deține și talentul de a pătrunde în interiorul personajului, de a îi da viață prin conflict și relație, când are șansa de a îl întâlni într-o piesă de teatru prin care poate comunica o idee provocatoare, înveșmântată emoțional. De astă dată, nu a avut acest prilej prin text , arătând mecanic că este capabilă de performanțe.

P.S. Seara de miercuri, 2 noiembrie, a mai propus spre vizionare în FNT, "Strigăte și șoapte", "Caligula", "Însemnările unui necunoscut", "Purificare" și "Metoda", spectacole comentate pe blog.

“ STRIGĂTE ȘI ȘOAPTE “ TEATRUL MAGHIAR DE STAT din CLUJ

2011-11-08T18:07:00.023+02:00

1 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Spectacolul aparține secțiunii “FOCUS : Andrei Șerban – cehoviziuni “ și are drept pretext transpunerea scenică a filmul de referință “Strigăte și șoapte” de Ingmar Bergman.

O explicație a afilierii acestui titlu secțiunii, ar putea fi motivul comun al filmului cu piesa “Trei surori” de Cehov. Filmul și piesa lui Cehov, au drept personaje centrale trei surori, cu aspirații însă, diferite.

Andrei Șerban se manifestă mereu ca un căutător de noi formule teatrale. “Strigăte și șoapte”, un alt spectacol multipremiat de UNITER în 2010 – pentru cel mai bun spectacol, cea mai bună regie, cel mai bun actor în rol principal : Zsolt Bogdan – , îl apropie însă, în esență pe Andrei Șerban de “realismul magic”, specific stil al regretatului Liviu Ciulei. Regizorul își stăpânește intențiile de a inova viziuni teatrale cu orice preț și se îndreaptă ca noutate doar spre creația unui celebru regizor de film, Ingmar Bergman. Propune alături de Daniela Dima, o adaptare originală după scenariul filmului cu intenția de a arăta cum Bergman a pregătit și trecut pe peliculă povestea a trei surori, Agnes aflată pe patul de moarte , Karin și Maria care îi veghează sfârșitul alături de servitoarea Anna. Subiect aparent al unui scenariu pentru o telenovelă. Rezultatul este un spectacol cu o “viziune magică”, atent dezvoltată pentru a da coerența necesară convingerii și cuceririi publicului cultivat prin “teatrul adevărat”, tradițional realist. Nu este însă, un spectacol obișnuit al stilului respectiv, ci surprinzător prin ambalajul formelor de expresie, prin tratarea teatrală a scenariului unui film. Poate fi considerată o inovație apropierea de Ingmar Bergman, cu toate că spectatorul care nu a auzit de regizorul suedez, rămâne impresionant numai prin vizualizarea teatrală a destinului dramatic al celor patru personaje feminine. Montajul paralel al adaptării, arată pe de o parte, febra creației pregătirii filmului de către personajul Ingmar Bergman, căruia i se mai atribuie și rolul de actor în alte personaje - argument al situațiilor din scenariul, iar pe de altă parte, ilustrează teatral secvențe din film.

Spectatorii, puțini la număr pentru că spațiul neconvențional nu permite mai multe locuri, sunt poftiți într-un “antreu” , unde un podium e domint de scaunul regizorului Bergman, care îi și primește pentru a le preciza la ce vor asista , distribuind actrițele în cele patru personaje. Sunt conduși, și obligați să își protejeze încălțările cu pungi de plastic ca la un muzeu, și pătrund într-o sală roșie, simplă , publicul fiind așezat în paralel cu spațiul de joc. Decorul lui Carmencita Brojboiu le va captiva atenția. În roșul pasiunilor ce vor urma a fi relatate, este mobilat spațiul cu divrse obiecte, de la ceasuri la scaune, un pat, etc, și inteligent transformat, cu delicatețe, în diferite locuri ale posibilei case în care se află Agnes și vin surorile sale.

Costumele sunt rafinat elegante pe linia jocului dintre alb și negru. Din nou, Carmencita Brojboiu se dovedește o scenografă de valoare pentru orice proiect regizoral. Fără artificii de imagine , regizorul derulează ritmat acțiune pe diversele planuri solicitate de adaptare. În scenă se petrec fapte reale de viață, realist , cu fine accente metaforice , ce sprijină dramatismul situațiilor. Multe momente din acest “film teatral” taie respirația publicului ce lasă tăcere absolută interpretării “magice” a actorilor. De pildă, moartea lui Agnes după o lungă suferință, este concepută realist în amănunt semnificativ, cu o sensibilitate șocantă pentru stilul lui Andrei Șerban.

Evident că o astfel de viziune regizorală nu se putea înfăptui fără excelenta contribuție a actorilor. Fiind la o distanță minimă față de spectatori, interpreții dovedesc știința dozării și interiorizării “strigătelor și șoaptelor” disperării intime din diverse motive, ale fiecărui personaj. Suferința lui Agnes, rol dificil, Aniko Petho, o trăiește și o exprimă prin toate fibrele expresiei cu o deosebită sensibilitate. Se pliază admirabil pe solicitarea regiei, pe nuditatea cerută în momentul dramatic al pregătirii lui Agnes pentru înmormântare. Sora sa, Karin , aparent o persoană distantă, este interpretată de Emoke Kato cu măsură la nuanță și în momentele de reținere față de situația suferinței lui Agnes,dar și în cele de cădere în nefericirile personale care revoltă personajul. Frivolă și senzuală este Maria, dar și ea nefericită în viață, cu ingeniozitate prezentată de Imola Kezdi, care jonglează cu stările impuse de situațiile în care este implicat personajul. Excelentă este și Csilla Varga în Anna, slujnica atașată de Agnes, o femeie simplă, marcată și de moartea copilului său. O lecție de actorie desăvârșită oferă Zsolt Bogdan prin adaptarea rolului lui Bergman la personajele doctorului, preotului, soțului uneia și celelaltei surori. Trece surprinzător de la o mască de expresie la alta, și compune doar în apariții scurte, credibil , profilul personajelor. Actorii practică o interpretare filmică, reținută, dar trăită cu tensiune interioră, respectând solicitările impuse de spațiul neconvențional. S-au adaptat spațiului Zsolt Bogdan, Aniko Petho, Emoke Kato, Imola Kezdi, Csilla Varga, după ce au experimentat colaborarea cu Andrei Șerban și în “Unchiul Vania”.

“Strigăte și șoapte” rămâne pentru ambiția lui Andrei Șerban de a descoperi noi forme teatrale, un spectacol de referință al harului său incontestabil. Este un spectacol coerent, sincer și direct în comunicarea emoției, cu migală construit, chiar dacă mai apelează la unele momente forțat plasate, ca proiecția din final, cu scene din filmul suedez pentru a sublinia apropierea de Bergman.

P.S. Spectacolele programate de FNT, din aceiași zi, sunt specificate în comentariul de mai jos.

“ CALIGULA “ – TEATRUL NAȚIONAL “ MARIN SORESCU” din CRAIOVA

2011-11-07T17:05:00.005+02:00

1 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Surprinzătoare poate fi această “traducere” scenică a piesei lui Albert Camus cu propunerea de a medita și răspunde la întrebările lansate pentru a îl privi altfel pe Caligula. Elementara informație din istorie pe care o are oricine despre Caligula se rezumă la dictatorul roman considerat un paranoic, Caius Iulius Germanicus de la începutul primului mileniu al erei noastre. Albert Camius, stâlpul existențialismului francez, afirmat și prin scrierea sa din tinerețe, “Caligula”, și-a ales drept “erou” pe împăratul roman. Alegerea servea crezului său filosofic de a lansa un concept tragic asupra existenței, utopic considerând că dobândirea libertății individuale presupune distanțarea de contextul social concret. Autorul a scris mai multe variante ale piesei, și în funcție de conceptul regizoral, Alice Georgescu a tradus subtil replica, a îmbinat variantele scrierii pentru a oferi un text mulat pe intențiile regizorului Laszlo Bocsardi, fără să maltrateze conținutul inițial de idei. Spectatorului i se prezintă astfel, un altfel de Caligula, mai profund în analiză, în care tema existențialismului prinde o altă față prin încercări de apropiere de contextul social.

Conceptul lui Laszlo Bocsardi iese din tiparele obișnuitilui – cel clasic sau al experimentelor șocante -, și propune un spectacol “rece”, fără transmiteri emoționale, ce lansează întrebări provocatoare, având drept sprijin în interpretarea lui Caligula, un actor cu imense posibilități de expresie, Sorin Leoveanu. Spectatorul poate rămâne chiar nedumerit în căutarea descoperirii răspunsurilor la întrebări, dacă este Caligula numai un scelerat sau o persoană cu inteligență diabolică, revoltată pe o lume meschină și profitoare, dacă este Caligula un sensibil căutător al sensurilor profunde ale existenței sau un nebun de geniu ?!

Regizorul scoate spectacolul din orice posibilă aluzie la perioada contemporană, și prezintă un om cu o personalitate specială, aflat la limita dintre demență și descoperirea adevărului existenței. Propunerea sa este pe muchie de cuțit , dificilă și riscantă în raport cu simplitatea textului. Reușește însă, ca spectacolul să fie instigator, să determine spectatorii de a îl urmării cu atenție pentru a găsi răspunsuri la manifestările lui Caligula.

Laszlo Bocsardi îmbracă viziunea sa regizorală într-o scenografie care îi servește excelent intențiile. Decorul creat de Jozsef Bartha pare să integreze și spectatorii așezați pe gradene într-un “spațiu de gheață”, marcat de panouri semitransparente, abil transformate tehnic apoi. în oglinzi, în care se reflectă spre final, Caligula și chiar cei din preajmă. Totul pare a se petrece într-un spațiu de gheață care a conservat jocul vieții și al morții susținut de un personaj ciudat. Admirabil este decorul, ca și costumele imaginate de Judith Dobre Kothay, atemporale, servind “jocul” dintre alb și negru, dintre extreme. Intervine culoarea doar în scena poeților. Urmând firul scrierii, regia subliniază evoluția lui Caligula. Intervine totuși, o dificultate în perceperea scopului regiei, fragila relaționare a personajului central cu celelalte personaje, participante la acțiunile lui Caligula. Pe umerii lui Sorin Leoveanu cade tot greul conceptului regizoral. Susține, de fapt, un recital însemnat. Actorul sugerează coerent cum Caligula își gândește fiecare manifestare și poartă tristețea interioară nu numai a celui care a pierdut dragostea prin moartea Drusillei, sora cu care avusese o iubire incestuoasă, ci și din cauza constatării meschinăriei profitorilor din preajmă. Visează poetic la “lună” ca simbol existențial ideal, iar crima o tratează cu firească normalitate pentru a atenționa că este o necesară acțiune de pedepsire. Actorul manipulează stările expresiei în funcție de situație și replică. Nebunia lui Caligula pare o manifestare firească, un joc dibaci lansat. Excelent se achită actorul de acest rol-capcană. Regizorul îl îndrumă în rostirea nuanțată a replicii, însoțită însă, de mult prea multe momente de pauză, la care ar fi fost de așteptat răspunsul prin gest, expresie al celor din jur. Tăcerile, pauzele duc la un ritm trenant al reprezentației. Uniform, fără o minimă intenție de personalizare sunt tratate celelalte personaje în interpretarea unora fiind distribuiți actori prețuiți ai Naționalului craiovean. Astfel, relațiile dintre personaje devin lineare. De pildă, speciala relație a lui Caligula cu tânărul Scipio căruia i-a ucis tatăl, dar între ei funcționează și o stranie relație de iubire, se spulberă, Vlad Popescu nu reșește să o susțină prin interpretarea sa palidă. Aceiași situație relațională între Caligula și iubita credincioasă, abandonată, Caesonia nu își găsește suport credibil în interpretarea Gabrielei Baciu. Opozantul filosof al lui Caligula, Cherea devine o palidă prezență chiar daca rolul este atribuit stimatului Ilie Gheorghe. N-au răspuns actorii convingător cerințelor regiei sau regizorul nu a reușit să deseneze scenic importanța personajelor ca argument pentru Caligula ?

O piesă cu tradiție în reprezentare , Laszlo Bocsardi o expune în esență, îi descoperă noi valențe printr-o tratare originală, provocatoare. Spectacolul suferă însă, de interpretări schematice în cazul unor personaje de referință pentru conflict.

P. S. Marți 1 noiembrie s-au mai prezentat în programul FNT “Purificare” (Teatrul Național “I.L.Caragiale”) și “Nevestele vesele din Windsor” (Teatrul Metropolis), spectacole comentate pe blog la data premierii, “9 grade la Paris” (Teatrul Act) și “Felii” (Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu), “Strigăte și șoapte” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), asupra cărora vom reveni cu însemnările acestui jurnal de festival.

“ TV FOR DUMMIES – un spectacol pentru 100 de comenzi “ – TEATRUL NAȚIONAL “ VASILE ALECSANDRI “ din IAȘI

2011-11-03T17:10:00.004+02:00

31 octombrie – FNT ( Ediția XXI )

Este unul din cele patru spectacole selectate în cadrul secțiunii “TEATRUL DE

MÂINE”. Tematica de actualitate propusă putea fi de mare interes, dar textul realizat de Mona Bozdog și Mihaela Michailov părea un reportaj școlărește conceput, cu o minimă documentare. Spectacolul se derula pe trei tronsoane, care mai de care mai stângaci construit dramatic și teatral.Regia : Ioana Păun. Primul ar fi fost cel concret al prezentării în trei spații de joc ( într'o scenografia școlărește desenată de Maria Pitea), în care locuiau vecinii dintr-un bloc. În centru, era o mamă (Haruna Condurache), o femeie activă, bănuim om de afaceri și fiica ei minoră, isteață (Karina Pop) care fuge de acasă și iscă un așa zis conflict. Vine o reporteriță (Ioana Lefter) , fușneață, de la o televiziune să se informeze despre caz de la vecini și firește, de la mamă. O vecină (Petronela Grigorescu) este o cață obsedată să fie luată în seamă și să apară pe micile ecrane, iar vecinul, un tânăr ciudat (Florin Caracala) vrea să speculeze situația și să își facă reclamă la “producțiile” sale de pe online.Reporterița încearcă să îi instige pentru a distorsiona informațiile, a le da nota de senzațional mult preferată de televiziuni. Cel de al doilea tronson poate fi considerat cel al televizoarelor, unul la vecină și altele ajunse monitoare prin transformarea, de pildă a ușii de la cuptorul aragazului, în casa mamei ; vecinul folosea laptopul, ca și mama, însă. Ultimul tronson încerca o relaționare și implicare a spectatorilor, fiecare fiind înzestrat la intrare cu … o telecomandă. Simplist expusă dramatic povestea vroia să arate cât de periculoasă este manipularea practicată de televiziune. Scenele cu reporterița ce transforma știrile erau penibile, cea de la început dintre mamă și fiică nu reușea să trateze convingător relația dintre cele două. Finalul cu reporterița supusă “pedepsirii” de către publicul ce răspundea prin telecomandă unui test cu conotații de violență, era ridicol. După o elementară verificare a așa zisei telecomenzi, se putea ușor constata de oricine că aceasta era un element de recuzită, o păcăleală în numele relației interactive cu spectatorii, taman într-un spectacol ce ambiționa să condamne manipularea și violența. Această “manipulare” în numele originalității teatrale, era jalnică. Regia nu s-a dovedit inspirată nici în selectarea cu semnificație a proiecțiilor video de pe monitoare pentru a le lua drept argumemt al tematicii. Actorii pot fi considerați victime ale unui astfel de text și ai regiei.

Acest spectacol nu se poate numi nici măcar un experiment, era o încropeală cu ambiții de a se apropia de o temă fierbinte a actualității. În aceeiași zonă tematică și a secțiunii “Teatrul de mâine” figura în FNT “Purificare” de la Teatrul Național “I.L.Caragiale” (un admirabil spectacol comentat pe blog), care ar putea fi o școală pentru realizatoarele cu pretenții ale reprezentației de la Iași.

Dacă “teatru de mâine” va arăta ca acest spectacol, are mari șanse să dispară !!

P.S. Luni 31 octombrie în FNT s-au mai prezentat “Unchiul Vania”(Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) , “Îngropați-mă pe după plintă” (Teatrul “Bulandra”), “Nevestele vesele din Windsor” (Teatrul Metropolis) și “Furtuna” (Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu”), spectacole memorabile comentate pe blog majoritatea la data premierei.

“ UNCHIUL VANIA “ – TEATRUL MAGHIAR DE STAT DIN CLUJ

2011-11-01T15:06:00.009+02:00

30 OCTOMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Integrat secțiunii “FOCUS – Andrei Șerban Cehoviziuni”, spectacolul “Unchiul Vania” este multipremiat în 2007 la Gala UNITER (Premii pentru cel mai bun spectacol, pentru cea mai bună regie, pentru cel mai bun actor – Andras Hathazi, cât și Premiul criticilor de teatru din Ungaria penntru cel mai bun spectacol al stagiunii 2007 – 2008). După cum se vede este un spectacol care a rezistat mai multe stagiuni, stârnind interesul publicului. De ce, pare simplu de răspuns, pentru că regizorul Andrei Șerban, având alături o echipă de înaltă clasă de creatori - actori și scenograf -, a vrut să spargă convenția “clasică” de spectacol, să surprindă publicul și să apropie teatrul de film, fără să apeleze la moda mult uzitată a proiecțiilor. Viziunea regizorală propune urmărirea acțiunii din diverse spații de joc ca într-un posibil film, iar spectatorii se deplasează în mai multe locuri unde sunt așezate gradene. Desigur, prezentarea pe scena Teatrului Odeon nu oferea condițiile de la sediu, unde a fost conceput spectacolul. Căderea unui candelabru, folosirea noroiului într-o scenă și alte efecte spectaculoase inițiale despre care discutau cei care au vizionat spectacolul la Cluj, nu au mai fost posibile. S-a păstrat însă, cel al ploii din câteva momente. Andrei Șerban a amplificat în “Unchiul Vania”, prin mai multe efecte, metoda aplicată în memorabilul spectacol “Trilogia antică”, de a muta sediul acțiunii, schimbând unghiul de vizualizare al publicului. Numai că la antici, personajele erau arhietipuri și aveau un sprijin în personajul colectiv al corului, iar la Cehov profilul lor psihologic minuțios definit este adeseori incomodat prin aplicara acestei metode de punere în pagină scenică. Astfel tratată scenic piesa lui Cehov pierde din atmosfera – argument a conflictelor. Izolate fiind în diverse locuri, duc doar, la o lectură simplă a acțiunii, lipsită de subtilitatea contextului. Spectatorul e atras de nivelul primar al scrierii, de poveste și nu de bogăția sensurilor ei veșnic actuale.

Decorul este imaginat cu fantezie de Carmencita Brojboiu pentru a defini spațiile solicitate de diverse situații. Ca o cheie a înțelegerii convenției, publicul este întâmpinat la intrarea spre gradene de o măsuță cu un ceainic, semn că ar putea pătrunde în lumea uni conac tradițional. Costumele create de scenografă pe linie contemporană, susțin prin culoare și accesorii, tipologia personajelor. Meritele scenografiei se fac pe deplin simțite ca sprijin al conceptului regizoral. Nu aceleași aprecieri se pot spune despre ilustrația muzicală cu refrene italiene, forțat plasate în diverse momente.

Pentru primul act al reprezentației, regizorul propune o răsturnare a convenției obișnuite – publicul este așezat pe scenă , iar în sală, de la parter până la etaje, sunt repartizate personajele. Ideea este remarcabilă și lasă posibilitatea de a sugera că tot ceea se va petrece, cât și personajele, pot fi oricânt actuale, specifice oricărui spectator ce se așeza în sală la vizionarea altor spectacole. Drama lui Vania și Soniei, sclavi ai muncii, lipsiți de orice satisfacție și împliniri, cea a doctorului Astrov, marcat de eșecuri profesionale și nu numai, întâlnirea cu profesorul impostor Serebreakov și frumoasa lui soție, Elena, ce îi rămâne alături din interes, prezența lui Maman cea pretențioasă și aridă, sunt de fapt,toți, oameni cu probleme eterne, ca și spectatorul de astăzi. Personajele vor relaționa și se vor prezenta în diverse scene, unele memorabile, altele forțat aduse prin regie în preajma personajului. Pentru demersul conflictului și prezentarea personajelor, regizorul imaginează inspirat momentul tangoului susținut de Astrov cu Elena, care se recomandă de la început ca o femeie provocatoare, senzuală, cu Sonia, inhibată și îndrăgostită de doctor, cu Maman cea rigidă, cu dădaca, plină de viață. Viziunea regizorală dezvoltă pe Astrov ca personaj central, semnificativ, iar Zsolt Bogdan este excelent în acest rol. La nuanță descifrează stările personajului și execută fără a abandona starea momentului, riscante manifestări propuse de regie, apropiate de acrobație. În cazul său și al altor personaje, regia forțează exagerat mișcarea în dorința notei de spectaculozitate, inutilă în raport cu replica. Zsolt Bogdan prin interpretare, susține tristețea interioară permanentă a singuraticului personaj, vital însă, și îi dă o aură aparte. Excelent sunt definite în esență și personajele feminine, cărora nu le putem nominaliza interpretele, distribuția fiind dublă pentru orice rol și nu se specifica în 30 octombrie, cine joacă în acea seară. Ireproșabil este și Jozsef Biro în profesorul Serebreakov, “bolnavul închipuit”, omul încrezut în pretențiile sale de intelectual. Revenind la primul act de prezentarea personajelor, regia mai imaginează și o scenă pentru o posibilă caracterizare a lui Vania. Se sugerează exagerat și fără bază în scriere, că beția îl marchează, și Vania cade printre scaunele din sală, cu picioarele în sus. În Vania, Andras Hathazi realizează o adevărată creație, prin subtilitatea explicării destinului acestui om blând și sensibil, singuratic și muncitor, cu amărăciunea ascunsă în suflet de înfrângerile vieții. Menține cu atenție coerența caracterizării lui Vania, chiar și când se dă pauză și spectatorii părăsesc gradenele, iar personajul său stă trist, într-un unghi, e drept, mai puțin vizibil. Toți actorii din distribuție merită prețuire pentru interpretarea personajelor într-o formulă regizorală dificilă, pe care au asimilat-o cu credință și i-au sporit calitățile.

În următoarele acte, regia mută locurile acțiunii și firește și pe cele ale spectatorilor. Amplifică, dinamizează mișcarea prin numeroase efecte, majoritatea forțat aduse în ilustrarea teatrală. Atenția spectatorului se concentrează uneori, ca actorul să nu se accidenteze prin expunerea periculoasă a personajului și mai puțin e atras de situație și sensurile ei. Exagerat compune scenic regia și ilustrarea teatrală a pasiunilor, reduse la poftă erotică. Mai sunt plasate de regie, exagerat, și accente de limbaj. De exemplu cel cu replici în engleză în cazul Elenei, poate că în intenția de a actualiza personajul, engleza fiind o limbă la modă. Nici Maman nu este scutită de franțuzisme sau replici în germană, dar plasarea lor este apropiată de profilul personajului și epoca scrierii. Nu lipsesc nici sugestiile cu rost metaforic. Amintim doar de porumbeii din cuștile de pe perete din finalul reprezentației. Finalul spectacolului este simplu desenat scenic și cu tentă didactic moralizatoare. Subliniază tristețea existenței lui Vania și Sonia, afectați de neîmpliniri, peste care se lasă vălul negru al unei cortine pe ultimile replici ale celor rămași să muncească.

“Unchiul Vania” uimește publicul printr-o altfel de formulă de reprezentare ce rupe canoanele obișnuitului și prin interpretarea actorilor. Dar … spectacolul nu îi dă prilejul cunoașterii profunde a lui Cehov, ce pare doar autorul unui scenariu de telenovelă reușită, și nu îl provoacă la judecarea personală a faptelor și personajelor, cu mult miez interior expuse de dramaturg. Drumul regizoral, original și inventiv, simplifică din consistența, dramatismul și ironia scriiturii.

P.S. În această zi, duminică 30 octombrie, s-au mai prezentat în FNT “Cântăreața cheală & Lecția” de la Teatrul de Comedie, un spectacol remarcabil, comentat pe blog, din nou “Absolut”, “Emigranții” și “Povești călătoare – Capul Verde”, și a intrat în program, “Crazy stories in the city” de la Teatrul Mic.

“ TREI SURORI “ – TEATRUL NAȚIONAL din BUDAPESTA

2011-10-31T13:39:00.004+02:00

29 OCTOMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Spectacolul aparține secțiunii “Invitați din străinătate”, dar completează și pe cea denumită “FOCUS : Andrei Șerban – Cehoviziuni” , ce include “Unchiul Vania” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) și “Ivanov” (Teatrul “Bulandra”). Și “Trei surori” intră în căutările de originalitate ale regizorului Andrei Șerban prin încercarea de a descoperi și expune scenic noi posibile sensuri conținute în piesele alese.

După prima parte a reprezentației ce s-a petrecut în sala mare a Teatrului Național “I.L.Caragiale”, au rămas multe locuri goale. Unii spectatori au taxat conceptul regizoral și au pierdut partea a doua a spectacolului, unde Andrei Șerban, cel puțin în actul final, își schimba viziunea. Cum Cehov anunța că “Trei surori” ar fi o comedie, regizorul a încercat în prima parte, să se supună rigid acestei specificări. Sarcastic, a amplificat ridicolul idealului celor trei surori de a ajunge la Moscova unde speră că își vor împlini viața, ca și nimicnicia celor din preajmă, în special cea a colonelului Verșinin. Prin versiunea scenică (Andrei Șerban și Kinga Keszthelyi), prezența în prim plan a lui Verșinin vroia să anime în scop satiric, povestea familiei Prozorov – Olga, Mașa și Irina, fratele Andrey, soția sa Natașa. Versiunea scenică a rezumat simplist piesa, trădând constructul psihologic solid al lui Cehov, personajele devenind schematice, caricatural mișcate scenic. Un exemplu erau, de pildă și exercițiile de gimnastă ale Irinei ! Regizorul a mai încercat și o interacțiune a personajelor cu publicul. Rezumatul piesei a inclus și o serie de monologuri fade pe care personajele le rosteau către spectatorii luați drept parteneri. Se interpreta în special în prima parte, la “față de cortină”, cum se spune. Relațiile dintre personaje erau ignorate , tratate scenic neconvingător. Satira dorită de regizor folosea un decor simplist (Robert Menczel) ce se baza pe posibilitățile tehnice ale scenei și departaja mai multe planuri pentru acțiune, de la fosă până în profunzimea spațiului de joc. În prima parte se marca spațiul și printr-o miniscenă centrală. În partea a doua, tehnica scenei era folosită mai inspirat pentru a oferi un spectaculos cadru acțiunii. Costumele (Sandor Daroczi) indicau o lume contemporană.

Începutul spectacolului era incitant. Cele trei surori străpungeau cu chipurile lor o cortină roșie, provocatoare. Metoda se banaliza însă, pe parcurs, când era aplicată și altor personaje. În prima parte, după ridicarea cortinei, tratarea scenică lăsa senzația că personajele trăiesc la mahalaua unei provincii din care copilărește vor să evadeze. Viziunea regizorală detașează în acțiune și doi tineri cu comportament de clauni, în intenția de a spori satira șubredă logic. Nu sunt absente din concept nici accentele cu pretenții de sens metaforic. De pildă, jucăria oferită Irinei de ziua ei ori păpușile cuplului Micky Mause purtate triumfător de Natașa în numele copiilor pe care îi are cu Andrey Prozorov.

În partea a doua a spectacolului, viziunea regizorală trece de la satira forțată la tragicomedie și schimbă registrul expresiei teatrale. Plecarea garnizoanei lui Verșinin se petrece pe laturile ce îngrădesc ca într-un pătrat un spațiu imens, lăsând un gol, o groapă în centru, cu baloane de rămas bun. Toți se agită pe laturile respective în afara Natașei și amantului ei – o altă caricatură, care se plimbă printre baloane. Imaginile acestei părți din spectacol sunt impresionante, au consistență emoțională, personajele relaționează între ele, se uită comicul forțat de la început. Olga, Mașa și Irina devin alte tipologii caracteriale. Chiar și Verșinin își schimpă personalitatea. Actul final părea desprins din alt spectacol, nu prin sensul motivat de text al despărțirii, ci ca stil de expresie teatrală, coerent și convingător. Dramaticul se îmbina subtil cu comicul.

Actorii Teatrului Național din Budapesta s-au pliat pe cerințele regiei și s-au achitat conștiincios de solicitările viziunii lui Andrei Șerban. Fiecare realiza admirabil unele momente, în ciuda exagerărilor teatrale ale constructului situațiilor. Un exemplu era Dorottya Udvaros în Olga.

“Trei surori” rămâne un experiment practicat de Andrei Șerban în care în ultima parte a reprezentației, folosește scrierea ca argument pentru o “traducere” teatrală remarcabilă prin sens și comunicare emoțională. Punctul de vedere regizoral de a aplica demonstrativ satira în vizualizarea primei părți, fără suport în scriere, a dezavantajat spectacolul.

P.S. Sâmbătă , 29 octombrie s-au mai prezentat , din nou "Leonce și Lena", alături de "Însemnările unui necunoscut" (Teatrul "Bulandra"), un remarcabil spectacol comentat pe blog, "Povești călătoare - Capul Verde" (Teatro Meridional din Lisabona) , "Absolut" (Teatrul Act) și "Emigranții" (Teatrul Arca), un spectacol impresionant, regizat de actori și scenograf, comentat pe blog la data lansării.

“ LEONCE ȘI LENA “ – TEATRUL MAGHIAR DE STAT din CLUJ

2011-10-29T23:58:00.006+03:00

28 OCTOMBRIE – FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU ( FNT )

Înaintea începerii reprezentației a fost citită o impresionantă scrisoare venită din America, unde este profesor, din partea regizorului Gabor Tompa , “In memoriam Liviu Ciulei”. Marele creator , arhitectul modernizării teatrului nostru prin stilul “realismului magic”, Liviu Ciulei de curând dispărut. În urmă cu 40 de ani, pe aceiași scenă a Teatrului “Bulandra”, ce a găzduiat reprezentația colegilor de la Cluj, regiza piesa lui Georg Buchner și oferea un memorabil spectacol , jucat vreme de zece ani.

“Leonce și Lena”, considerată o comedie romantică, rămâne opera de referință a lui Georg Buchner, stins din viață la doar 24 de ani , în 1837, și a înregistrat mai multe puneri în scenă, în diverse concepte regizorale. Regizorul Gabor Tompa a optat pentru o tratare vizuală de excepție, într-un ritm însă, egal, chiar tern , al acțiunii căutării iubirii de către cei doi tineri, Leonce și Lena, dintr-o lume a păpușilor cu pretenții nobiliare, în care doar prietenul Valerio pare un înțelept ce își permite să îi ironizeze rigiditatea. Comicul este purtat doar de amicul lui Leonce, care îl transformă discret în accente satirice. Excelent interpretează Gabor Viola acest personaj pentru care i s-a atribuit și premiul pentru cel mai bun rol secundar la Gala UNITER 2010. Speculează credibil intențiile regiei de a satiriza rigiditatea ce domină o lume fantastică a păpușilor din jur ușor manipulabile.

Uimește și cucerește admirabila scenografie datorată lui Carmencita Brojboiu ( nominalizată la premiile UNITER ) ce servește esența conceptului regizoral și Gabor Tompa o speculează spectaculos. Decorul pare o cameră părăsită, cu geamuri sparte. Fiecare însă, posibil spațiu al decorului este animat de regizor pentru o minuțioasă vizualizare argument al diferitelor momente ale piesei. Costumele prin introducerea unor peruci sofisticate, sugerează un trecut istoric din perioada modei lansată de Ludovic “Soare”. Toate personajele cu excepția lui Valerio și a regelui Peter din regatul Popo (Lorand Vata), par păpuși din acele vremuri trecute. Actorii s-au adaptat regiei și definesc constructul personajelor ca păpuși mecanice dintr-un muzeu al trecutului. Pot fi apreciați pentru această “adaptare” – Balazs Bodolai (Leonce), Eniko Gyorgy Jakab (Lena), Emoke Kato (Rosetta) și colegii lor cărora le revin partituri de plan secund (Csilla Varga, Jozsef Biro, Attila Orban, Sandor Keresztes, Ferenc Sinko, Ervin Szucs, Lehel Salat, Robert Laczko Vass, Szabolcs Ball, Alpar Fogarasi, Melinda Kantor), majoritatea alcătuind un “cor” al păpușirilor curții celor două regate de Popo și de Pipi.

Atmosfera acelei epoci istorice, dar cu trimiteri spre concretul prezentului se completează prin muzica fermecătoare a lui Vasile Șirli cu songuri rafinat integrate conceptului regizoral, dar și prin momente coregrafice delicat desenate de Florin Fieroiu. Plastic acest spectacol este captivant prin fantezia regizorului și a scenogragului Carmencita Brojboiu care au creat imagini incitante pentru a servi ideea că istoria unei iubirii reprezentată de Leonce și Lena, aparține unei alte lumi, apuse. Este un punct de vedere asupra acestei comedii romantice în care poezia sensibilă și universal valbilă a scriiturii, trece în planul doi, iar dragostea, motiv al acțiunii e ușor parodiată. Totul dă aparența în acest spectacol a unei poveși cu “A fost o dată ca niciodată …” o lume fantastică, sufocată de percepte ce rezumau dragostea numai la erotism, sugerat cu prudență prin unele efecte de imagine.

“Leonce și Lena” aparține secțiunii din festival “Spectacole tematice”.

P.S. Deschiderea oficială a FNT s-a petrecut cu “Trei surori” de Cehov, spectacol invitat de peste hotare de la Teatrul Național din Budapesta, în regia lui Andrei Șerban. La secțiunea “Spectacole tematice” s-au mai prezentat “Mountainbikerii” de Volker Schmidt în regia lui Radu Alexandru Nica (Teatrul German de Stat – Timișoara) și la “Dans în teatru” – “Crazy stories in the city” un spectacol de Arcadie Rusu, ne vizionate din motive obiective. Prima zi a festivalului s-a completat cu lansări de carte și alte manifestări.

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU (FNT) – EDIȚIA XXI

2011-10-27T23:13:00.010+03:00

UN EVENIMENT PENTRU VALORILE TEATRULUI NOSTRU

Debutează astăzi, Festivalul Național de Teatru (FNT) - 28 octombrie-6 noiembrie - , ajuns prin inițiativa UNITER și la insistența sa, la cea de a XXI-a ediție. Lansarea a fost prefațată de un “prolog” ce a animat Capitala - “La porțile teatrului”, commedie dell’Arte, susținut de activa trupă a Teatrului Masca, o instituție personalizată prin proiectele dezvoltate de Mihai Mălaimare. FNT este un eveniment care impune atenției bucureștenilor cele mai apreciate spectacole ale stagiunii 2010-2011. Și nu numai.

Fiecare ediție are prin regulament un selecționer unic care alege spectacolele, le distribuie pe secțiuni și alcătuiește astfel, programul FNT. Firește și selecționerul poate fi subiectiv ca orice om. La actuala ediție, selecționer este o personalitate din zona criticii de teatru, Alice Georgescu. După cum a structurat programul, dovedește o reținere a subiectivismului personal. A gândit un program echilibrat, inteligent conceput pe secțiuni, ferindu-se de excese în numele noutății estetice mult discutate și mai greu validate de public. A selectat din țară și Capitală aproximativ 30 de spectacole, cărora le-a atașat și pe cele invitate de peste hotare, în număr restrâns, în funcție de cerințele secțiunilor FNT și, firește, de condițiile financiare actuale. FNT rămâne totuși, un festival național, un rezumat al valorilor unei stagiuni și nu un prilej de comparație cu realizări de pe alte meridiane.

“Omul acest animal ciudat”, replica lui Cehov, a fost aleasă inspirat de selecționer drept motto al festivalului. Nu întâmplătoare este alegerea, deoarece selecția cuprinde și spectacole din 2010, “Anul Cehov”, când s-au aniversat 150 de ani de la nașterea sa. Selecționerul și-a concentrat atenția pe spectacolele unui regizor, personalitate internațională, Andrei Șerban, preocupat de opera lui Cehov. Astfel, a conceput secțiunea "FOCUS" cu spectacolele realizate de regizor la noi și peste hotare cu piesele dramaturgului universal, incluzând în selecție însă, și un alt spectacol apreciat care nu are legătură cu Cehov, ci doar cu personalitea regizorului. (Titlurile se pot afla din programul online al festivalului.)

O secțune bogată în propuneri este "SPECTACOLE TEMATICE", în care se reunesc, conform selecționerului, reprezentațiile considerate că au marcat cursul stagiunii. Cum teatrul caută mereu căi de inovație, de adaptare la receptorul mileniului trei, "DANS ÎN TEATRU" este o altă secțiune căreia îi urmează și "TEATRUL DE MÂINE", în care se intenționează stimularea tinerilor dornici de experimente teatrale în numele revitalizării expresiei scenice.

Ultima secțiune a programului – "ÎN PRIM-PLAN, ACTORUL" este o noutate binevenită pentru un festival, actorul fiind sufletul oricărui spectacol. Poate acestă secțiune la următoarele ediții, va deveni o permanență și se va dezvolta.

Programul mai cuprinde și alte manifestări, lansări de carte și dezbateri, precum "DIVANELE FNT" - întâlniri tematice cu regizori, scenografi și alți creatori. Sunt dezbateri care merită atenția iubitorilor scenei.

Actuala ediție a FNT vrea să dea un răspuns la “întrebările ce îl preocupă pe omul universal dintodeauna”. Să sperăm că va da prin spectacolele alese răspunsuri, și marele public, stăpânul absolut, va aprecia propunerile programului. Intențiile selecționerului sunt de a reuni reușitele și valorile stagiunii 2010-2011.

Propunem pe blog un jurnal parțial al acestui important festival, unele spectacole fiind comentate aici, la data lansării.

P.S. Programul FNT mai are și calitatea organizării, pentru ca același spectacol să poată fi urmărit în diferite zile, fără să se suprapună cu altele, atractive prin afiș.

Realizatorii FNT sunt selecționerul, alături de Uniunea Teatrală din România (UNITER) - cu o restrânsă, dar dibace echipă, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Primăria Municipiului București prin ArCuB și director executiv Aura Corbeanu , vicepreședinte UNITER.

“ LOVE STORIES “ – TEATRUL METROPOLIS

2011-10-25T16:13:00.007+03:00

AVEM ACTORI MINUNAȚI …

În sfârșit apare în repertoriul unui teatru și o piesă a unui dramaturg român contemporan. Teatrul Metropolis amintim că este un teatru de proiecte și rămâne demnă de stimă opțiunea sa pentru o piesă actuală, de-a noastră. “Love stories”, mai pe românește spus “Povești de dragoste” aparține lui Radu F. Alexandru și a fost distinsă cu Premiul UNITER drept “Cea mai bună piesă a anului 2010”. Titlul în engleză al piesei, s-ar putea să inducă unor spectatori confuzie prin amintirea celebrului film “Love Story”, o dramă romantică din anii ’70. Tot despre dragoste povestește și Radu F. Alexandru, dar … pe un alt drum al acțiunii, prin conflicte confuze. Până la un punct textul său promitea un conflict credibil între generații, având drept bază iubirea cuplurilor. Pe parcurs, motivările degradării acestui sentiment sunt însă, în text, forțat aduse.

Dan (Alexandru Pavel) este hotărât să se însoare cu iubita sa Giulia (Diana Cavallioti) care este gravidă. Părinții săi, Cristian (Mircea Rusu) – profesor de filosofie și Dana (Maia Morgenstern) – cu o ocupație neprecizată ca sprijin al definirii personajului, rămân surprinși la aflarea veștii. Mama se opune categoric. Inspirat dramaturgul sugerează, că mariajul părinților ar fi în impas. Replica este directă și sugestivă. Până aici toate bune, cu promisiuni pentru dezvoltarea conflictului. Dramaturgul nu îi mai găsește apoi, o linie cât de cât logică de dezvoltare. După zece luni de la nașterea copilului și cuplul tânăr e în prag de destrămare pentru că relația sa erotică nu mi există … Giulia destăinuind că este lesbiană. Finalul surprindre mai mult prin moartea tatălui într-un accident de mașină, ce este de fapt, un act sinucigaș. Relatarea pe scurt a acțiunii este un argument pentru fragilitatea scrierii. Conflictele nu au o bază solidă, personajele încearcă să se explice prin numeroase confesiuni-monolog și nu prin relații.

Regizorul Claudiu Goga și-a ales o distribuție remarcabilă, prin harul lor actorii reușind să configureze în spectacol unele momente emoționante, trecând peste hibele textului. Cu atenție, regizorul i-a îndrumat și a speculat calitățile lor. Dar tot regizorul pentru amplificarea vizualizării teatrale, apelează la moda de acum expirată în lume, a proiecțiilor. Decorul simplist imaginat de Lia Dogaru este dominat de două rame imense de tablou în care se vor proiecta insistent multiple fotografii cu personaje ce constituie subiectul discuțiilor conflictuale dintre fiu și părinți, dintre părinți, etc. Proiecțiile devin efecte derizorii, pleonastic atribuite vizualizării teatrale. De pildă, când Giulia anunță că este gravidă, se proiectează imaginea unui făt de la o ecografie. O proiecție centrală aduce în acțiune rolul … povestitorului, un scriitor care s-ar inspira din viața cuplurilor, un personaj fără sens pentru rostul acțiunii. Cunoscutului comentator politic de pe micile ecrane, Emil Hurezeanu îi este atrubuit acest personaj inutil ! Proiecțiile distorționează percepția elementară a scrierii și afectează interpretarea actorilor.

Descoperim în distribuție un tânăr talent care promite prin calitățile personale o evoluție viitoare deosebită ; Alexandru Pavel în rolul lui Dan sugerează că acesta este marcat de conflictul dintre părinți și surprizele confesiunilor iubitei. Trece peste dificultățiile falsului unor situații și dă veridicitate stărilor interioare ale personajului. În personajul confesiunilor, Giulia, are o partitură mult mai dificilă pe care Diana Cavallioti o salvează de la eșec, dându-i o aură de mister. Incoerent desenată psihologic, Giulia devine prin interpretarea actriței, o femeie dezorientată datorită experiențele de viață trecute, ce ascunde o tristețe interioară. La nuanță prin expresie și gest, actrița trăiește stările personajului. Un cuplu artistic au devenit în urma unor spectacole apreciate de la Teatrul Evreiesc de Stat, Maia Morgenstern și Mircea Rusu.

În Dana, soție și mamă, actrița brodează caracterizarea pe îmbinarea celor două planuri – nefericirile mariajului și nemulțumirea vestei însurătorii fiului. Cu marea sa experiență, actrița aduce discret lacrimi ce inundă uneori privirile Danei, care manifestă o tăinuită sensibilitate, dar subliniază și autoritatea unei femei frustrate de neîmpliniri personale. Sugerează cu finețe nemulțumirile intime ale lui Cristian, păstrând însă, coerent aparența de cinic, ironic filosof, Mircea Rusu. Actorii se dovedesc a fi minunați în interpretarea unor personaje firav construite, reușind prin jocul lor să le estompeze lipsa de logică elementară în evoluție.

“Love stories” rămâne un proiect onorabil de a sprijini dramaturgia noastră, un spectacol ce pare mult prea lung în ciuda duratei sale de o oră și patruzeci de minute, cu actori admirabili, pe un text plăpând, cu ambiții de a fi reprezentativ pentru realitatea ce o trăim.

“ VISUL UNEI NOPȚI DE VARĂ “ - TEATRUL MIC

2011-10-19T23:01:00.010+03:00

SHAKESPEARE ȘI … “ VACANȚA MARE “

Programul de sală specifică , “Visul unei nopți de vară” după William Shakespeare,versiunea scenică Gelu Colceag, regia Gelu Colceag, urmând următoarele precizări : “compilația” mai multor traduceri și “pasaje adăugate” din “Shakespeare Sonete”, “Hamlet”, “Îmblânzirea Scorpiei”, “Mult zgomot pentru nimic”, “Cântarea Cântărilor” și “Balada lui Robin cel nebun”. Acest amalgam de fragmente și replici din diverse piese ale bătrânului Will și alte scrieri, pare a avea motivația că “Visul unei nopți de vară” este un text lamentabil și regizorul a vrut să îl dreagă. Scenariul rezultat spulberă însă, sensurile “Visului …”. Toți cercetătorii internaționali de marcă au remarcat în studiile lor, că această piesă a genialului Shakespeare, are drept temă fundamentală dragostea cu multiplele ei fațete – spirituală, fizică, pasională sau naivă. Shakespeare a plasat analiza acestui sentiment major existențial pe mai multe planuri pentru a îi argumenta manifestările diverse.

Piesa alege cu sens un plan al “visului” într-o lume fantastică, mitologică, în care cuplul Titania (Simona Mihăescu) și Oberon (Ștefan Lupu) domină zânele și elfii din pădurea care o stăpânesc autoritar. Un alt plan real propune prin lumea celor din Atena, fațete esențiale ale sentimentului iubirii. Într-un spectacol de astăzi, planurile pot fi imaginate teatral cu apropiere de lumea actuală, pentru că sentimental e veșnic și opera dramaturgului universală. Mai trebuie precizat că în planul real, clasicul autor introduce nuanța psihologică în analiza tematicii alese. Thezeu, ducele Atenei (Alexandru Gâtstrâmb) și Hypolita (Mihaela Rădescu), regina amazoanelor, aflați în conflict sentimental, sunt oameni maturi, de vază ai cetății, dar alături de ei, tinerii din cetate se confruntă cu alte conflicte, expuse de Will cu ironie la adresa naivității vârstei lor. Tinerii lui Shakespeare sunt Hermia (Irina Rădulescu), Helena (Ilinca Manolache), Lysander (Conrad Mericoffer) și Demetrius (Radu Iacoban). Shakespeare nu se oprește aici, și atacă și planul major al societății, cel al oamenilor simpli, meșteșugarii din cetate care se vor a fi remarcați de “șefi” la nunta lui Thezeu și Hypolitei, ca actori amatori. Prin textul atribuit a fi jucat de meșteșugarii actori amatori, Shakespeare strecoară și o parodie a temei prin tragedia iubirii dintre Pyram și Thisbe.

Regizorul a optat însă, pentru un scenariu original care distruge logica imbatabilă a planurilor acestei comedi. S-a inspirat, evident, doar din considerațiile lui Ion Marin Sadoveanu asupra piesei. Plasează în planul principal al conceptului său, grupul meșteșugarilor, în scopul de a spori comicul piesei. Îi amplifică prezența în acțiune și îl tratează teatral apropiindu-l de umorul grupului “Vacanța mare”, ce făcea cândva audiențe la un post tv. Parodia pe tema dragostei este aproape uitată, iar meștșugarii sunt preocupați să dea o lecție, să-i zicem satirică, despre … teatru, “semnele teatrale”, dar și pregătirea tehnicii vocale, a dicției actorilor. Tot ce întreprind prin scenariu și îndrumare regizorală meșteșugarii, actori amatori, are la bază simple exerciții de studiu ale studențiilor la actorie din institutul de profil, unde regizorul este rector. Numai că “exercițiile” în spectacol sunt stridente, vulgare, scoase din contextul piesei și distrug scopul pentru care Shakespeare a introdus în acțiune meșteșugarii. Titania rostește la un moment dat replica : “N-am văzut în viața mea o porcărie mai mare ca asta” și replica prinde sens pentru aspectul general al spectacolului! Intenția regizorală de a satiriza aspecte din viața teatrului, regizorul Alexandru Dabija a practicat-o rafinat, în spectacolul de succes de la Teatrul Odeon, “Pyramus & Thisbe 4 You”, inspirat de aceiași piesă. În spectacolul Teatrului Mic, interpretarea actorilor sub îndrumarea regizorului, face din meșteșugarii, denumiți simplist în traducerea pentru care s-a optat fără a li se specifica și meseria – Culea Fundulea (Ovidiu Niculescu), Petre Gutuie (Cristian Iacob), Francisc Flaut (Bogdan Talașman), Dudă Subțirelu (Vitalie Bantaș), Gogu Botișor (Cuzin Toma), Lică Ciubărică (Radu Zetu) -, posibili membrii ai “Vacanței mari”. Nu întâmplătoare este specificat de către Shakespeare că, de pildă, Subțirelul este croitor, Botișor - căldărar, Flaut – cârpaci de foale etc. Ocupația îi caracterizează în piesă, dar nu în spectacol. În echipa meșteșugarilor se regăsesc și personalități ale Teatrului Mic care încearcă să se ferească de tratarea vulgară a rolurilor. Cristian Iacob, de exemplu, este atent în definirea cu umor a tipologiei lui Gutuie. Dar, Bogdan Talașman în Francisc, căruia îi revine și rolul Thisbe, cerșește aplauze prin exagerări comice vulgare, de la fanii răposatei emisiuni tv. “Vacanța mare”.

Viziunea regizorală este incoerentă, întrebuințează linii de expresie teatrală opozante pentru departajarea planurilor propuse de Shakespeare. Alege ca argument de bază jocul dintre alb și negru, scenele cu meșteșugarii fiind colorate, ca singur accent al vieții reale. Reală este însă, și viața celorlanți din cetate care sunt implicați în conflicte amoroase, dar personajele devin prin imaginea regiei, păpuși fără de personalitate.

Tinerele cupluri de îndrăgostiți sunt un exemplu concludent, fiind tratate uniform. Liliana Cenean și Ștefan Caragiu adaptează scenografia la cerințele regiei. Creează imagini admirabile în sine însă, ne susținute de scriere, prin configirarea decorului etajat și găzduirea efectelor jocului umbrelor. Albul și negru domină scenografia. Planul fantastic al lui Oberon, Titania și Puck cel zis și Robin-Băiat-Bun, al zânelor și spiridușior, e marcat prin negru, ca fiind o lume malefică. În debutul reprezentației apar strident aceste personaje în costume negre purtând ochelari negrii, de parcă ar fi niște mafioți diabolici. Puck, spiridușul abil, devine un domn în negru, oboist de viață, prin care regia vrea să “filosofeze” asupra întâmplările din preajmă. În rolul lui Puck, Claudiu Istodor se remarcă totuși, fiind unul din puținii actori din distribuție care gândește sensul replicilor rostite cu fină ironie. Cu o ținută autoritară, misterioasă, apare Oberon interpretat de Ștefan Lupu. Timidă în exploatarea situațiilor prin care trece Titania este Simona Mihăescu. Regele și regina zânelor lui Shakespeare, sunt desemnate de regie doar ca personaje bizare, cu o detașare ilogică față de lumea fantastică de care sunt responsabili. Dansează și cântă – pentru că din spectacol nu lipsesc momentele de musical – Mirela Jlenescu, Simona Deaconescu, Alexandra Apetrei, Alexandru Iacob, Zory David, Șerban Gomol, Conrad Mericoffer, Andrei Seușan -, înveșmântați în costume negre, unele fetele amintind prin ținută de dansatoarele la bară, vor să fie “elfi”, spiritele pădurii. Cei din “regatul” lui Oberon, par a trăi în afara miezului conflictului care este sentimentul iubirii. Animă unele scene din spectacol, muzica lui Călin Grigoriu. Banală rămâne coregrafia concepută de Arcadie Rusu. Lumea “neagră” a lui Oberon și Titania, obligatoriu prin cerințele scrierii “colorată” de intervenția miraculoasă a meșteșugarului transformat în măgăruș, devine un plan al acțiunii rupt de sensul “Visului …”. Din vizualizarea scenică a acestui scenariu după piesa lui Shakespeare, nu lipsesc nici momente cu jocul umbrelor, excelent realizate tehnic, dar dintr-un alt domeniu de expresie teatrală, care nu pot contribui la coerența viziunii regizorale. De asemenea jocul luminilor, bine manevrat de Iulian Bălțătescu, devine adeseori, un fals efect vizual. Când crește intensitatea luminii din scenă, când scade, fără argumentare în situații.

Planul real al celor din Atena, este de asemenea, confuz imaginat scenic. Manipulatorii Atenei și celor din jurul cuplului pregătit de nuntă, sunt ducele Theseu și partenera sa Hypolita, regina amazoanelor. Importante pentru conflict fiind și cele două cupluri tinere. Albul domină culoarea acestei zone, în care absentează orice cizelare a relațiilor dintre cei care o reprezintă. Mihaela Rădescu reușește totuși, să susțină convingător caracterizarea Hypolitei, chiar dacă regia o pune în ipostaze neinspirate de “luptătoare”, ca într-un film de duzină. Actrița se remarcă prin rostirea nuanțată, cu frazare adecvată a fiecărei replici. Înțeleptul Theseu își pierde din rostul său pentru conflict prin interpretarea exterioară, minoră a actorului Alexandru Gâtstrâmb. Rostirea confuză, șoptită a textului se constată și în cazul multor tineri din distribuție. Sunt trecute ca personaje minore în conceptul regizoral, cuplurile tinerilor îndrăgostiți, uniformizate ca aspect general.

Se detașează și prin scenariu, doar Helena cea îndrăgostită de Demetrius, transformată de regie într-o … “femeie îndărădnică”, dar excelent interpretată de Ilinca Manolache. Prin gest, atitudine și impunerea în amănunt, semnificativ a cuvântului rostit, actrița construiește unul din puținele personaje al cărui rost convinge, și se reține ca actriță. Regia o transformă pe Hermia într-o ochelaristă dezorientată, cu farmec interpretată de Irina Rădulescu. Intențiile regiei de a transforma tinerii în niște palide păpuși se remarcă, mai ales în cazul actorilor Radu Iacoban (Demetrius) și Conrad Mericoffer (Lysander). Personajele lor nu au personalitate, devin figuranți într-un ansamblu. Sunt tineri actori apreciați în alte spectacole, dar acum, regia nu a știut să îi evidențieze.

S-ar putea ca spectatorii străini de cunoașterea limbii în care este jucată piesa, să fie cuceriți de imaginea generală a spectacolului. S-ar putea să îi atragă și pe cei care nu au auzit de Shakespeare, dar au fost fani ai decedatei emisiuni tv. “Vacanța mare”, și se pot amuza de giumbușcurile vulgare ale meșteșugarilor. “Visul unei nopți de vară” este însă, o piesă a unicului Shakespeare, o valoare a dramaturgiei, și devine pe scenă o poveste stupidă, o comedie grosieră, ce reduce sensurile scrierii de a analiza veșnicul sentiment al iubirii , rezumat în spectacol, doar la un erotism primitiv.

“ PURIFICARE “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “

2011-10-17T22:36:00.006+03:00

DESPE O LUME NEBUNĂ, NEBUNĂ … UN SPECTACOL EVENIMENT

Acest spectacol poate isca multe discuții, controverse. Este o tragicomedie. Dramaturgul Petr Zelenka pune degetul pe o rană gravă a societății actuale, satirizează o lume dezaxată în care principiile morale s-au spulberat, valorile nu mai prezintă interes, ci doar senzaționalul particular al existenței. Apelează la un pretext, la un fapt dramatic abominabil, violul unui copil.

Titlul “Purificare” poate provoca o posibilă confuzie cu piesa lui Sarah Kane, care poartă același nume. Dramaturgul englez avea în vizor însă, o cu totul altă tematică. Petr Zelenka, regizor și scenarist ceh, premiat pentru mai multe filme, în calitate de dramaturg a scris “Purificare” la solicitarea unui teatru din Cracovia (Polonia). În 2010, scrierea este distinsă cu importantul premiu “Alfred Radok” pentru cea mai bună piesă. Tematica sa se mulează perfect pe situația actuală a țărilor scăpate de dominația sistemului comunist, aflate în faza diverselor tranziții, dar și în cazul altora, unde mai sunt multe de învățat despre noțiunea de “libertatea” expresiei și comunicării. Confuzia perceperii acestui termen duce la o alarmantă criză, în primul rând morală, avertizează Petr Zelenka. Poate șoca pretextul din “Purificare”, violarea unui copil de către un scriitor mediocru, dar acesta este produsul unei lumi care a luat-o razna, iar televiziunea induce toxic și nonșalant prin manipulare, în numele “ratingului”, intoxicarea cu un microb al nebuniei sociale.

Scrisă cu o replică directă, vie, dirijînd acțiunea în stil cinematografic pe o tematică spinoasă, piesa poate fi o piatră de încercare pentru orice regizor, ca și pentru actorii obișnuiți cu dramaturgia tradițională. Teatrul Național “I.L.Caragiale” a optat pentru tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu, remarcat pentru spectacolele de absolvire de la UNATC, dar și prin altele, comentate pe blog. Regizorul realizează un spectacol marcant, original, filmic, montează alert scenele din diversele zone ale acțiunii și evidențiază emoționant intențiile tematicii dramaturgului. Alexandru Mâzgăreanu și-a asociat drept colaboratori, tineri din generația sa, formând o echipă excepțională : Andrada Chiriac – scenografie, Alexandru Suciu – muzică originală și ilustrație muzicală, Andrei Dăscălescu – multimedia. Dramaturgul arată o lume “devastată moral” pe diverse planuri. În specacolul care se petrece la Sala Atelier se folosesc posibilitățile transformării spațiului de joc, și spectatorii sunt găzduiți, de o parte și de alta a locului derulării acțiunii. Scenografa departajează creativ pentru a susține atmosfera spectacolului, un decor necesar configurării sugestive a trei spații de joc, cu posibilitatea funcțională a întrepătrunderii rostului lor. Costumele sugerează tipologia fiecărui personaj, îi motivează expresia, de la cel banal, modest al antieroului, scriitorul Jacek, până la cele din final ale participanțiilor la emisiunea tv unde desenul accesorial cu Micky Mause, trimite semnificativ spre sensurile degradării zonei pe care vor să o reprezinte. Un pian cu coadă scurtă așezat la intrarea în sală, la care cântă în debutul reprezentației, copilul Mikulas, ca apoi în final, clapele să se miște singure, sugerează rămășițele unei lumi sensibile, aparent normale. Centrul spațiului de joc, colorat în roșu aprins prin covor și mobilier, e spațiul real al lui Jacek, populat de familii dezbinate, cu persoane care vor calca în picioare orice regulă a bunului simț moral. În fundal se desenează un alt spațiu de joc, marcat de șase monitoare mari pe perete, cu gradene laterale pentru “aplaudacii” unei emisiuni tv. Se precizează astfel, constructul unui platou de televiziune unde la început funcționează emisiunea “Purificare” cu scopul unor dezvăluiri grave de atitudine personală a invitațiilor, care va fi înlocuită pe parcurs, pe motiv de audiență, de … “Bureții uzi”, o inovație în numele senzaționalului facil. Excelent sunt întrebuințate ofertele scenografiei de către regizor care plasează cu sens și accentele proiecțiilor dibaci selectate și punctează cu efecte sonore și muzicale, situațiile. Tânărul regizor își dezvoltă conceptul prin analiza profundă a intențiilor scrierii, fără să apeleze la efecte vizuale ieftine, exagerate. Respectă propunerile textului. Urmărește dorința lui Petr Zelenka de a demonstra că orice dramă are un substrat comic amar. Satira la adresa unei lumi dezabuzate, nebune, cu scopul de a avertiza asupra rolului televiziunilor activate în numele acelui blestemat rating, ce cultivă doar un așa zis senzațional într-un un ambalaj provocator, Alexandru Mâzgăreanu o ilustrează teatral cu intuiție matură, coerent. Spectatorul râde, dar râsul său se frânge adeseori, în fața provocării de a judeca starea degratării societății în care trăiește, manipulate prin diverse interese de către televiziune, în care orice regulă morală elementară este uitată. Discret se punctează în final, prin întâlnirea lui Jacek cu preotul care a renunțat la predici, înfrânt de manifestările din jur, gravitatea absenței moralei în comportamentul actual al lumii de astăzi.

O replică amară din piesă precizează profilul general al majorității celor care trăiesc realitatea zilelor noastre : “Oamenii sunt dezagreabili, uneori chiar lamentabili”. Mai toate personajele din piesă pot fi asociate prin manifestările lor, acestei replici. Regizorul Alexandru Mâzgăreanu conduce interpretarea actorilor distribuiți pe linia măsurii în prezentarea situațiilor prin care trec personajele. Adrian Titieni compune la nuanță portretul lui Jacek. Este un om simplu, care se visează un scriitor de succes, dar primitiv în gândire. Este evident, marcat mult timp de fapta comisă. Vrea să se destăinuie. Delirează chiar. E un om nefericit în general, care își caută ambigu o cale în viață, oricare ar fi ea . Acest om condamnabil, cade dezinvolt, în capcana posibilului succes lansată de o televiziune printr-o emisiune vulgară, și uită de fapta comisă. Adrian Titieni reușește să prezinte portretul complex al acestui antierou, un om fără atitudine, dar dornic de afirmare, viciat de nebunia din jur. Sincer trăiește actorul interiorizat, fiecare stare prin care trece personajul. De roluri aparent minore, dar importante ca argument pentru atenționarea asupra distrugerii valorilor morale, se achită excelent o parte din distribuție. Medeea Marinescu este Monika, soția lui Jacek și reușește să sublinieze credibil superficialitatea acestei femei, dominată de derizoriul existenței. Ilinca Goia tratează cu atenție în expresie pe Eva și tipologia acelei femei provocatoare, obsedată de sex. În Pavel, soțul Evei, Mihai Călin sugerează dezbinarea unei familii, dar și indiferența unui om superficial, dezinteresat de fapt, de drama copilului pe care îl are, Milkulas.

Rolul unei moderatoare naïve, sensibile, Marta, este admirabil susținut de Lamia Beligan. Machieuza parvine ca moderator datorită fizicului sexy și îi este bine definită tipologia în interpretarea Cesoniei Postelnicu.

Alte roluri-argument din satira cehului sunt corect înfăptuite de Afrodita Androne – Kasia, sora prostuță a Monikăi, Vitalie Bichir – Andrzej, editorul care află primul de violul amicului, dar rămâne indiferent în fața gravității faptei, Brândușa Mircea – Alena, soția editorului, o avocată care speculează imoral situația lui Jacek, Armand Calotă – un realizator tv dezagreabil, ahtiat după audiență, Tomi Cristin – un preot dezertor în fața iresponsabilității lumii, Marcelo Cobzariu – un polițist plictisit de profesie, Natalia Călin – o activă funcționară, șefă de producție tv. Desigur unele roluri puteau fi mai nuanțat conturate, dar nerealizarea acestui aspect nu afectează ansamblul spectacolului.

În rolul copilului Mikulas, o alegere regizorală foarte bună este Vlad Roșu care reușește să arate că acest băiat este victima de fapt, a societății dezagregate moral. E preocupat de jocuri violente pe calculator și privește detașat și ironic conflictul din familia sa. O grupare de tineri care merită a fi nominalizați – Anda Tomoșanu, Bianca Popescu, Alina Mihai, Oana Cristina Pușcatu, Ana Maria Maier, Alexandra Vrabie, Iuliana Feraru, Cosmin Pană, Vlad Trifaș, Alexandru Ștefănescu, Lucian Ionescu, Vlad Drăgulin, Georgian Rotaru – se integrează activ viziunii regizorale în rolul “aplaudacilor” veșnic folosiți de televiziuni, fiind baza manipulării în diverse programe. Aplaudă la ordin dezinteresați de subiect, iar în afara transmisiei tv. regizorul arată că se manifestă ca niște tineri “cool”, bezmetici și violenți.

Chiar dacă în “Purificare” nu se condamnă prin lege fapta lui Jacek, se condamnă însă, un aspect mult mai periculos, cauza ei, o societate grav bolnavă de imoralitate. Prestațiile celor care induc violența prin “senzaționalul” cultivat aberant, sunt condamnate. Societatea care acceptă desfrâul imaginilor și știrile ce manipulează, sunt condamnate. Se atenționează asupra răului ce îl cultivă în realitatea curentă majoritatea programelor tv.

Fără ostentație, regizorul pune excelent în scenă această piesă deosebită despre trista noastră realitate aflată într-o criză mult mai gravă decât cea economică, într-o criză morală în care valorile nu își mai găsesc rostul în fața publicității pentru vedetele de carton, spectacolului ieftin. "Purificare" este un eveniment teatral prin mesajul transmis și prin modul în care prima scenă a țării a ales piesa în repertoriul său și a promovat un tânăr regizor cu personalitate creatoare, și echipa sa. Trebuie să vizionați acest spectacol !

P.S. Când televiziunile de știri "cârcotesc" bezmetic în aceste zile pe marginea unui grav accident de circulație produs de un realizator tv, "Purificare" este un nou argument pentru a le judeca abjecta manipulare de informare practicată mereu.

“ PENTRU CĂ POT “ – TEATRUL ODEON (Sala Studio )

2011-10-10T17:14:00.004+03:00

UN SPECTACOL CU MULTE SEMNE DE ÎNTREBARE

“Dacă examinezi piesa, sunt foarte puține elemente care par foarte sigure. (…) Am vrut ca publicul să creadă, să se îndoiască, să nu mai știe ce să creadă, dar să înțeleagă că se întâmplă ceva foarte grav.”, afirma Arthur Kopit, dramaturg american, autorul piesei “Pentru că pot”, cu prilejul spectacolului - lectură din mai 2010 de la Teatrul Odeon. Poate să fie mulțumit pentru că regizorul Alexandru Mâzgăreanu i-a urmat întru totul indicațiile. Spectacolul - lectură din urmă cu un an , aparținea programului ARTE-American Romanian Theatre Exchange, un reușit program al Teatrului Odeon realizat împreună cu The Lark Play Development Center din New York. Arthur Kopit este un dramaturg multipremiat, cunoscut publicului nostru prin o serie de titluri – “Buffalo Bill și indienii”, “Aripi”, “O tată, sărmane tată, mama s-a spânzurat în dulap, iar eu sunt foarte trist”.

În “Pentru că pot” autorul și regizorul ar vrea să avertizeze că astăzi, viața privată poate fi violată de … calculator. Acesta poate fi un real pericol pentru că îți poate controla viața intimă , chiar și conturile bancare. O familie de intelectuali din New York, soții Elliot, se confruntă, se pare, cu o astfel de primejdie. Costa Astrakhan, un hacker, se pare, a le distruge viața. Folosim “se pare” pentru că Arthur Kopit construiește ambiguu acțiunea, conflictele și personajele. Joseph Elliot (Ionel Mihăescu), director al unei edituri, profesor, este anchetat de agenți federali pentru bănuiala că ar frauda cu ajutorul calculatorului. Apare apoi, firesc, întrebarea dacă Joseph poate fi un hacker? Soția sa Joanne (Elvira Deatcu) este divorțată, iar actualul soț manifestă gelozie față de întâlnirea ei întâmplătoare cu cel de care se despărțise în urmă cu câțiva ani. Destăinuirile confuse despre Joanne, făcute de Costa, ca și vizita acestuia acasă la soții Elliot, când doamna reacționează nefiresc, provocator, ridică o altă întrebare. Pe calculator au fost găsite imagini deochiate cu Joanne și ea se revoltă, dar nu cumva chiar ea le-a postat și nu un hacker le-a falsificat? La aceste întrebări, și altele, nu se dă un răspuns în text și în spectacol. În final, spectatorul rămâne nedumerit în privința vinovăției cuiva. Acțiunea este complicată și prin multe mărturii ale fiecăruia despre trecutul său. De pildă, Costa ar fi fiul lui Joseph, care și el ar mai fi fost căsătorit etc. Complicatele biografii ale celor trei par parcă desprinse dintr-o telenovelă.

Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu a urmat sârguincios, intențiile dramaturgului de a lăsa nedumerit publicul, dar spectacolul are un ritm uniform, chiar plicticos. Decorul elegant – scenografia Andrada Chiriac -, ar fi casa familiei Elliot. Costumele sale sunt adecvate pentru desenul personajelor, doar cel purtat de Costa este prea exagerat. Luminile uneori sunt strident manevrate în încercarea de a puncta asupra subtextului situațiilor. Mișcarea lui Costa, în special, surprindre spații multiple de joc și vrea să includă publicul în partereniatul conflictului. Muzica lui Alexandru Suciu “colorează” atmosfera. Dar … spectacolul este trenant și nu are tensiune, mai ales că acțiunea se dorește a fi polițistă.

Regizorul lucrează minuțios cu actorii pentru a lăsa mereu impresia de ambiguitate a fiecărui personaj. Minte sau spune adevărul? Este sau nu vinovat? Actorii intră credibil în acest joc foarte dificil. Posibilele fațete diferite ale soției, Elvira Deatcu le dezvăluie cu finețe și sinceritate interioară. De pildă, printr-un joc dozat la nuanță, în scena din debut a reprezentației, lasă cale liberă posibilității de a bănui că Joanne ascunde adevărul față de soț, al întâlnirii cu fostul soț. Frivolă, provocatoare este la întâlnirea acasă cu Costa, ca apoi să pară sincer disperată, în final , când rupe isteric pozele compromițătoare. Disperarea e dublată și de o revoltă specială ce lasă pe gânduri spectatorul. Este remarcabilă Elvira Deatcu în acest rol, ca și partenerul său, Ionel Mihăilescu în straniul soț al Joannei. La întâlnirea de la lansarea acțiunii a soțului cu agenții federali, actorul sugerează subtil posibilitatea că acesta ar ascunde o vină, ca să devină apoi un soț gelos sau în altă scenă un profesor mulțumit și curios de descoperirea talentului de scriitor al lui Costa. Ionel Mihăillescu trece atent prin expresie și interioară gândire a replicii prin situațiile complicate ce revin lui Joseph. Ciudatul Costa Astrakhan , un posibil hacker, dar și un tânăr nonconformist revine lui Mihai Smarandache. Prin caracterizarea specială a interpretului, personajul pare diabolic, un accent pe care mizează prea mult. Atenționează uneori însă, asupra posibilei confuzii că poate fi doar un tânăr revoltat, și nu un hacker. Marian Ghenea (Orin) și Ioan Batinaș (Dennis), în două roluri de plan secund, reușesc să susțină atmosfera ambiguă a situațiilor în care sunt implicați.

Piesa lui Arthur Kopit încearcă să propună un alt stil dramatic, ce rămâne discutabil cât efect are la public. Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu îi urmează cu măsură propunerile. Rezultatul este un spectacol cu actori ireproșabili în interpretarea personajelor, ce provoacă întrebări rămase însă, fără de răspuns, cum solicită autorul. Dar … lipsit de emoție privind posibilul pericol al calculatorului mânuit de hackeri, sugerat doar, fără să alarmeze prin gravitatea sa.

“ PROF. “ – TEATRUL ACT

2011-10-07T17:24:00.001+03:00

AMBIȚII EȘUATE

Spectatorul care vrea să vizioneze “Prof.” la Teatrul Act va fi întâmpinat de câteva polițiste cu pulane, autoritare, care îi cer să se alinieze pe lângă pereții culoarului ce duce la pătrunderea în sala unde, deocamdată, i s-a refuzat intrarea. La ora începerii spectacolului, “o mașină a poliției” se oprește pe Calea Victoriei în dreptul sediului Teatrului Act. Însoțit de polițiști, coboară din mașină în stradă, cu cătușe la mâini, cineva, care vom afla apoi că este profesorul (Adrian Titieni), cel care dă și titlul spectacolului. Spectaculos început, poți spune, dar artificial conceput constați, când vezi reprezentația și rămâi nedumerit de tratarea tematică a scrierii belgianului Jean-Pierre Dopagne de a avretiza asupra pericolului degradării tinerei generații lipsită de interes pentru studiu și de respect pentru dascăli. Se permite apoi, intrarea în sală a spectatorilor și li se oferă, până își găsesc locurile, o muzică banală cu scop, bănuim, să le liniștească nervozitatea iscată de acest “prolog” lipsit de sens în raport cu scrierea belgianului. Constată apoi, spectatorul prezența în scenă a unei tribune protejată de sticlă, de unde oricine bănuiește că se va adresa publicului, deținutul adus de poliție. Curiozitatea spectatorilor, firește, poate să crească. Brusc se ridică din public, o tânără plăcută ca înfățișare care încearcă să ne avertizeze moralizator despre ce va urma. Mai târziu va pricepe publicul că ea, Marie (Camelia Pintilie), ar fi fata profesorului cu cătușe. Intervenția sa pentru lansarea acțiunii este simplistă, fără miez emoțional, captivant. Apare fără cătușe și profesorul însoțit de un polițist cu ochelari negrii care vrea să ne explice că autoritățile i-au dat dreptul să facă destăinuiri publice despre cauzele faptei pentru care este în pușcărie. Așa începe spectacolul “Prof.” o adaptare neinspirată după trilogia lui Jean-Pierre Dopagne, “Profu’ ” , “Portrete de familie” și “Protagonista”, concepută de Adrian Titieni, Eliza Bercu-Bodeanu și Cristian Dumitrescu. Se pare că primii doi, actori, și-au dorit monologuri generoase, iar regizorul, Cristian Dumitrescu a încercat să le servească dorințele și a acceptat amestecarea de-a valma de replici din cele trei scrieri ale dramaturgului.

Vor susține mereu monologuri mai scurte și mai lungi, o mamă (Eliza Bercu-Bodeanu) și profesorul (Adrian Titieni). Prin scenariu-adaptare după trei texte cu specificări precizate și prin titlu, manifestările celor doi par ilogice. Un profesor de literatură exasperat de comportamentul elevilor dintr-o clasă terminală de liceu, ce au ajuns să violeze și o tânără profesoară stagiară, ajunge disperat să împuște o parte din ei. Printre ei se află și fiul mamei, căreia “adaptarea” îi dă rolul cel mai important în spectacol, de argumentare a calităților odraslei sale, sporind confuzia mesajului viziunii regizorale. În spectacolul fără logică al viziunii regizorale datorate lui Cristian Dumitrescu, personajul mamei venit din “Portrete de familie”, ne mai povestește, fără de legătură de fapt, cu drama profesorului, și de tragedia Ifigeniei lui Euripide ! Regia intenționează, fără credibilitate, ca în fiecare monolog al personajelor centrale, acestea să își ia drept parteneri spectatorii. Relația interactivă cu publicul este însă, inexistent coordonată regizoral înr-un spațiu de joc neconvențional. Spectacolul are mai multe finaluri fals impuse de regie, ca sfârșitul său să fie întâlnirea în lumea cealaltă, în semi - întuneric, a profesorului cu fiul mamei, elevul ucis, sugerând penibil că toți trebuie iertați de cele făptuite ! Acceptarea la Teatru Act , un teatru independent de prestigiu, a acestui proiect fragil, este surprinzătoare, dar are, firește, și o motivare de ordin financiar a subvenționării. Spectacolul este o producție a Teatrului Act, Sigma ART și ArCuB.

Ambițiile regizorului Cristian Dumitrescu de a prezenta problemele actuale ale învățământului, eșuează prin exagerări și efecte derizorii, la care se mai adaugă și trimiteri forțate spre situația dascălilor de la noi. Viziunea sa regizorală deturnează sensurile scrierii lui Jean-Pierre Dopagne. Își dorește o tragicomedie lipsită însă, de substanța autorului. În principal, dramaturgul condamnă și motivează superficialitatea generației tinere, dar și pe cea a celei adulte, argumentează dramatic un conflict special și actual între generații. Adaptarea facilă a trilogiei, duce la un scenariu confuz ca mesaj, ce amestecă fără rost relațional cu tematica, amintirile mamei, mărturiile profesorului, constatările fiicei sale și ale elevului ucis. Adaptarea este … un ghiveci cu personaje argument, pentru ce ? Pentru a demonstra împăciutorist că fiecare personaj ar avea dreptatea sa !? Cristian Dumitrescu a vrut să șocheze prin ambalajul spectacolului cu polițiști, dar nu a reușit să transmită coerent nici o idee și a distrus cu sprijinul adaptării consistența scrierii.

Deranjant este că regizorul nu a știut să pună în valoare actorii. Adrian Titieni este o personalitate a teatrului nostru, iar acum, se căsnește să explice nemulțumirile profesorului ajuns în cătușe. Interpretarea sa este modestă, nu atinge profunzimile personajului. Eliza Bercu-Bodeanu ar trebui să prezinte portretul mamei. Ambițioasă, această actriță, cunoscută doar prin regia spectacolului “Iarna” de la ArCuB, nu reușește însă, să dea măcar în linii mari sugestia credibilă a mamei marcată de dispariția fiului. Jocul său este exterior, fals, amatoristic. Șovăitoare în stabilirea unei relații cu tatăl său obligat la destăinuiri, este Cătălina Pintilie în rolul fiicei. Distribuția se completează prin numeroși tineri, bănuim studenți la actorie, într-o figurație fără rost solicitată de regie.

“Prof.” poate fi considerat un eșec pe un text bine conceput de autor, devenit pretext pentru ambițiile deșarte a multor dintre cei din echipa proiectului, regie, unii actori, etc.

P.S. Răzvan Vasilescu a susținut în teatrul independent, și poate chiar și mai prezintă, un recital de excepție cu “Profu’ “ lui Jean-Pierre Dopagne. Singur, pe o scenă goală, rostea monologul destăinuirilor profesorului, ținând publicul cu respirația tăiată într-un continuu suspans. Nu a apelat la vreun regizor, ci singur a susținut o “lecție” de teatru adevărat, provocator de emoție și gând de judecarea tematicii alese. Putea fi recitalul său un subiect de inspirație pentru ambițioșii din echipa găzduită deTeatrul Act.

“ LECȚIA DE ZBOR “ – TEATRUL … GENERAȚIA DE AUR A ANILOR ’70

2011-10-05T16:42:00.003+03:00

O ANIVERSARE ȘI … O CARTE DOCUMENT

În 1971 primeau repartiții în teatrele din țară absolvenții de la actorie ai IATC (astăzi UNATC) de la clasa SANDA MANU – Arvunescu Stelian Mugurel, Bibac Mircea, Bârlădeanu Irina, Bădescu Silvia, Crețu Mircea Nicolae, Colomieț Ion, Diaconu Mircea, Krauss Margareta, Ionescu Marius, Mihăiță George, Nițu Gelu, Strujac Carmen Maria, Schmidt Emil, Stancu Stelian, Zăinescu Nina și de la clasa CONSTANTIN MORUZAN – Arsenescu Mihaela, Bolentineanu Dana, Dobrin Emilia, Colceag Gelu, Chiriac Corina, Cortea Emilian, Crețulescu Tamara, Iencek Gabriel, Kanyo Marina, Muscurel Lucian, Mălinescu Alexandru, Perșa Mihai, Velniciuc Ștefan, Ștefănescu Andi, Samoilă Florin, Zamfirescu Florin. Așa suna catalogul atunci.

S-au reîntâlnit majoritatea dintre ei după 40 de ani de la absolvire la Teatrul Odeon prin inițiativa colegului sufletist Mugur Arvunescu. Și-au amintit cu emoție și bucurie de vremea studenției în compania excelentului dascăl Sanda Manu și … au păstrat momente de reculegere cu ochii înlăcrimați pentru colegii și dascălii plecați în altă lume. Se aflau în public și numeroși studenți de astăzi ai UNATC, unde Sanda Manu nu mai profesează , din motive de organizare a sistemului de învățământ artistic actual.Au avut ce învăța din mărturisirile celor din

generația de aur a anilor ’70, dar mai pot cunoaște multe și din “cadoul” oferit de Mugur Arvunescu, o carte-document, inspirat intitulată “Lecția de zbor”. Râmăne un document unicat acest volum pentru istoria teatrului nostru. Concepută sentimental cu dragoste pentru colegii de generație, bogată în informații și ilustrații inedite, transpar din această carte adevăruri despre formarea unui actor, despre destinul celor dintr-o generație, ce a trecut prin schimbări radicale de sisteme, de regim politic și social. Viața de artist se sugerează discret că presupune o “lecție de zbor”. Destinul îi poate frânge drumul sau ridica ștacheta prețuirii pe scândura fragilă a scenei.

Așadar, a fost o dată ca niciodată, un spectacol impresionant , cu multe lacrimi și îmbrățișări spontane. Firește au năvălit și televiziunile. Mulți reporteri căutau bezmetic mărturii despre cei considerați de dânșii “vedete” și nu valori ale teatrului nostru. “Teatrologul” semnatar al acestui blog, coleg de generație cu … “vedetele”, Tamara Crețulescu, Emilia Dobrin, Corina Chiriac, Mihaela Arsenescu, George Mihăiță, Mircea Diaconu, Florin Zamfirescu, Gelu Colceag, Gelu Nițu și cu foști cândva studenți, prețuiți astăzi, în teatrele noastre din Capitală, dar și din țară, și pe marele, ori activi peste hotare, a rămas surprins de lipsa documentării celor care confundau valoarea cu termenul derizoriu de “vedetă”. Toți absolvenții din 1971 au parcurs, firește, drumuri aparte în viață în funcție și de șansă, de noroc. Reporterii, habar nu aveau că această generație de aur a trecut prin cenzura comunistă a “epocii de aur” și se confruntă acum cu o libertate prost înțeleasă de mulți; că puzderia actuală de universitățile artistice scot pe bandă rulantă absolvenți contra taxe și cizelează superficial puținele talente selectate. Acesta este însă, un alt subiect.

Să fim însă, optimiști, să urăm acestei generații de mari actori să aibă parte în continuare de spectacole memorabile . Și vă rog citiți, “Lecția de zbor” … a acestor minunați artiști. Sperăm că absolvenții de astăzi, se vor mândri în viitor că au devenit o altă “generație de aur” a unei epoci marcată însă , de confuzia recunoașterii valorilor autentice, în special de către mass media.

“ HAMLET – UN EXERCIȚIU “ – TEATRUL FOARTE MIC

2011-10-04T15:58:00.004+03:00

PROBĂ DE FOC !

Capodopera lui Shakespeare și a dramaturgiei universale “ Hamlet “ rămâne proba de foc pentru creatorii din teatru, actori sau regizori. “Cu toții vor să joace Hamlet”, spunea Carl Sandburg, dar orice rol din piesa celebră a bătrânului contemporan Will, este o piatră de încercare pentru actorul distribuit, iar astăzi și pentru regizorul care se încumetă să pună în scenă “Hamlet”.

O tânără echipă alcătuită din actori ambițioși pe care teatrele, în special cele instituționalizate, nu i-au luat încă în seamă, pe unii pe nedrept chiar, s-au organizat în “Shakespeare Company. ro “ . Au lansat “compania” cu spectacolul “Hamlet – un exercițiu”, dovedind bun simț și măsură prin specificarea “un exercițiu”. “Compania” nu a găsit încă și un regizor atras de proiectul “Hamlet” și de cele viitoare. A aflat doar sprijin de găzduire la Teatrul Foarte Mic pentru “exercițiul-Hamlet”. Teatrul Foarte Mic își axează repertoriul pe proiecte independente cum este și acesta, ce includ în distribuții, adeseori, și actori ai Teatrului Mic de care aparține sala sa. Actuala premieră este rodul proiectului actriței Teatrului Mic, Liliana Pană care interpretează și rolul lui Hamlet. Echipa acestui “exercițiu” merită toată stima pentru curajul de a opta pentru “Hamlet”, dar spectacolul suferă de lipsa unui regizor.

Actrița Liliana Pană și-a dorit să își afirme talentul interpretând celebrul personaj și din negăsirea sprijinului unui regizor și-a asumat și … rolul regizorului. Evident, a comprimat și adaptat piesa lui Shakespeare pentru a îndeplini cerințele unui spectacol – exercițiu cu durata de aproximativ o oră și jumătate. Scenariul rezultat este o încropeală de scene în jurul acțiunii, ce transformă piesa într-un text asemănător celui aflat la baza unei telenovele. Substanța piesei bogată în trimiteri spre compartimente existențiale majore, se pierde. Unele personaje, spre exemplu Fortinbras ce are un scop important pentru evidențierea sensurilui scrierii, dispar. La rândul său, viziunea regizorală este confuză și incoerentă ca intenții. Debutul reprezentației propune primirea publicului de o trupă de actori ce poate fi și cea invitată de prințul Danemarcii la Elsinore. Ideea regizorală de a lansa o astfel de convenție pentru “exercițiul-Hamlet” avea șansa de a motiva "exercițiul", dar se pierde pe parcursul reprezentației. Nedezvoltată este și prezența lui Alexandru Triscariu care susține cu fagotul său momente muzicale pe compozițiile inspirate datorate lui Iosif Herțea. Sunt accente muzicale dramatice binevenite pentru sensurile piesei, dar incoerent aplicate de regie. Novatoare rămâne și tratarea duelului final, Hamlet – Laert , lipsit de arme, dar … în scena uciderii lui Polonius se apelează la pumnalul clasic ! Apar câteva momente originale în ilustrarea teatrală a acestui experiment, bine denumit “exercițiu”, motivate de piesă, dar care nu sunt plasate coerent de regie în contextul reprezentației. Total neglijentă rămâne îndrumarea interpreților și personajele devin marionete într-o telenovelă. Relațiile dintre personaje sunt ignorate.

Dificila partitură a prințului Hamlet revine Lilianei Pană care surprinde prin lectura profundă a replici, rostită cu subtilitate în descifrarea la nuanță, inteligentă a sensurilor. Actrița asimilează credibil esența personajului, frământările sale interioare, gândurile ascunse. Susține un examen greu prin acest rol și reușește să demonstreze personalitatea sa de actriță capabilă să abordeze personaje de anvergură. Mai favorabil ar fi fost totuși pentru Liliana Pană să riște mai mult și să prezinte singular doar un monolog amplu al personajului, să ofere un recital “Hamlet”. Lipsindu-i din exterior ochiul de veghe al regizorului, Hamlet în interpretarea sa, nu își completează profilul relaționând cu celelalte personaje și pierde din consistență.

Majoritatea actorilor din distribuție nu manifestă eforturi particulare de studiu asupra partiturilor ce la revin și adeseori, interpretarea lor este exterioară și exagerată. Devin … prestatori de servicii puțin intresați de ansamblul spectacolului. Absența unei viziuni regizorale ferme duce la transformarea în scheme simpliste a personajelor ce parcă sunt desprinse dintr-o telenovelă, de pildă regele și regina. În prima apariție, Gertrude, în interpretarea Ralucăi Petra pare o femeie dintr-o mahala, iar rugăciunea regelui Claudius, de exemplu, este recitată școlărește, exterior de Radu Ciobănașu. Regele și regina nu mai au astfel caracterizați, implicarea majoră solicitată de conflict. Nebuniea Ofeliei este strident jucată, fără rost, dar Rozana Radu dezvoltă însă, în alte scene, și momente sensibile, apropiate de naivitatea personajului. Polonius e tratat de Nicolae Nastasia doar ca o slugă dezinteresată de ce se petrece în jurul său. În rolul unui gropar, Codruța Ureche prezintă cu ironie un monolog rupt de contextul dramatic al scrierii. În interpretarea lui Răzvan Marina, Laert pare doar un tânăr egoist și prostovan. Robert Radoveneanu reușește totuși, în Horațio să susțină cu tensiune relația acestuia cu Hamlet, să sugereze trăiri interioare ale personajului.

“Hamlet – un exercițiu” reunește eforturile unei echipe numeroase : Silvia Șerban – costume, coerent create prin stilul simplu al desenului, Cristina Milea și Cătălin Manea – un decor dominat de culoarea neagră rezumat la câteva scaune “bandajate” cu fâșii albe, Andreea Duță – mișcare scenică și Iuliana Băltătescu – light design. Intențiile întregii echipe din care în lumina reflectoarelor sunt doar actorii, rămân lăudabile, chiar dacă rezultatul dovedește multe hibe. “Exercițiul” este o primă probă de foc a acestei “companii” care are șanse să se afirme în timp, dacă echipei ambițioase i se va alătura și un regizor. Dar … e criză mare de regizori !

“ POVEȘTI DE FAMILIE “ – TEATRUL “ MARIA FILOTTI “ din BRĂILA (Festivalul Internațional “Zile și nopți de teatru european” la Brăila)

2011-09-27T20:29:00.005+03:00

REUȘITA UNEI TINERE ECHIPE

Avem mult prea multe universități cu profil artistic-teatru ce scot ca pe bandă rulantă absolvenți cu pregătire discutabilă și afectează, de asemenea o criză a regiei, dar iată că la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila s-au reunit în echipă cinci tineri creatori, iar spectacolul lor “Povești de familie” ne dă totuși, speranța că viitorul teatrului nostru este pe mâini bune.

Mai întâi au ales o piesă de strictă actualitate, cu o tematică dureroasă, conflictul dintre generații. Este o scriere într-o formulă aparte, ce aprține unui dramaturg născut în Serbia, Biljana Srblianovici. Numele este cunoscut și spectatorilor noștri mai ales prin “Trilogie belgrădeană”. Ingenios, dramaturgul optează pentru “jocul” de-a tata și de-a mama, a patru copii de zece ani. “Jocul” este doar un pretext pentru a demonstra că mult discutatul conflict dintre generații poate lua astăzi, amploare tragică, violentă în special într-o lume destrămată, frământată de războaie și sărăcie cum este cea din fosta Iugoslavie sau cea din numeroase state foste comuniste. Conflictul dintre generații se manifestă drept rezultat al mentalității părinților cărora comunismul parcă le-a spălat creierele, în vreme ce tinerii privesc realitatea cu alți ochi, cu alte speranțe. Cele opt “povești” ale unei familii, iscusit relatate scenic de regizorul Vlad Cristache, transmit pericolul mentalității degradate de un sistem politic și social în care au trăit părinții, și trecerea spre maturitate a copiilor cu o nouă mentalitate, provocată de schimbarea sistemului, de tranzițiile ce o domină. Analizat cu aplicație psihologică, acest conflict major al actualității reflectă traumele lăsate de “epoca” ideologiei comuniste, dar și pericolul actual al libertății prost înțelese care poate afecta mentalitatea.

Pe această tematică spinoasă, tânărul regizor Vlad Cristache construiește coerent un spectacol încărcat de emoție, un avertisment asupra efectelor degradării familiei și mentalității ca rezultat al schimbărilor societății. Acest spectacol este o reușită prin originalitatea ilustrării sale teatrale de către Vlad Cristache, un tânăr regizor care se impune ca o personalitate matură creativ în “traducerea” scenică a unui text , speculând actualitatea sensurilor sale. Este unul dintre puținii regizori tineri care în scurt timp de la absolvire, convinge de pregătirea culturală și fantezia sa creatoare. S-a detașat prin examenul de absolvire de la UNATC în 2009, cu spectacolul “20 de minute cu îngerul” de Vampilov. (Unul din tinerii actori din distribuția acelui examen, comentat pe blog, Silviu Debu, figurează și în “Povești de familie” în rolul Voin-tatăl.) A realizat apoi, tot la Teatrul “Maria Filotti”, originalul spectacol “Peer Gynt” de Ibsen. (Tânăra actriță, Alexandra Sălceanu impresiona atunci prin interpretarea lui Solveig, ca în actuala premieră să fie Nadejda - “câinele” familiei.)

Într-un decor aparent banal (scenografia Gheorghe Mosorescu), dar sugestiv prin desen și obiectele alese, Vlad Cristache plasează cu tâlc, jocul de-a teatru în teatru al celor patru personaje. Locul de joacă pentru copii dintr-un parc, cu nisip și diverse propuneri de distracție, se transformă în locuința modestă a familiei lui Andrei și a fetiței Nadejda, pripășită pe lângă ei. Îmbrăcați în uniformă, cei patru copii se aniliază la rampă și lansează convenția spectacolului, devenind prin schimbarea costumației la vedere, personajele mature ale “poveștilor” dintr-o posibilă familie : Milena-mama (Emilia Mocanu), Voin-tatăl (Silviu Debu), Andrei-fiul lor (Ionuț Vișan) căruia prin veșminte i se sugerează în timp, trecerea de la copilărie la maturitate și Nadejda-fetița abandonată, pripășită în familia celor trei (Alexandra Sălceanu). Regizorul conduce ritmat fiecare “poveste” inspirată de relațiile din familiile copiilor de la început, care destul de rar în reprezentație își mai amintesc de copilăria lor. Spre sfârșitul spectacolului, regizorul configurează trei posibile finaluri. În cea de a șaptea “întâmplare”, intervine o proiecție lungă și confuză însă, ca imagine, a desenului animat “Tinerețe fără bătrânețe… “ – binevenită ca sugestie metaforică, pe zidul construit din dalele ce îngrădeau locul de joacă al copiilor. Această scenă pare a fi un prim final, dar apoi urmează alte momente ce indică posibile finaluri. Finalul spectacolului este însă, un emoționant monolog susținut de Nadejda, cu sensibilitate și forță dramatică interioară rostit de Alexandra Sălceanu.

Regizorul își înfăptuiește scenic conceptul asupra acestei piese impresionante despre actualitate, reunind în distribuție interpreți din generația sa într-o echipă admirabilă. Cuplul părinților e analizat prin scriere din mai multe unghiuri, având în comun supunerea femeii în fața bărbatului și finalizarea violentă a fiecărei “povești”. Ireproșabil sunt exprimate prin interpretarea Emiliei Mocanu, situațiile prin care trece mama, când chinuită de autoritatea bolnăvicioasă a soțului, când umilită de acesta sau când încearcă să devină un om independent prin profesie. Actrița Teatrului “Maria Filotti” deține harul transformărilor în funcție de relații și acțiune, fiind exemplară definirea acelei mame cu o mentalitate tributară unei epoci apuse. O fină compoziție realizează tânărul actor, Silviu Debu în personajul tatălui, Voin. Caracterul, dar și mentalitatea sa viciată de sistemul comunist sunt la nuanță tratate de acest actor. Voin este soțul care își reclamă cu credință nevasta la forurile autorității epocii, se crede a-toate-știutor, fiind de fapt, victima unui sistem dictatorial. Silviu Debu definește cu măsură pe “omul rău” produs al unei lumi ce i-a marcat gândirea. Rolurile dificile ale părinților evidențiază pe deplin talentul interpreților, cu dibăcie îndrumați de regizor. O altă partitură dificilă este și Andrei, fiul revoltat mereu. Excelent îl interpretează pe Andrei, tânărul actor, Ionuț Vișan de la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești. Marchează atent evoluția personajului, de la puștiul cu mingea de fotbal, la adolescentul care crede în schimbarea imediată a sistemului societății în care trăiește, ca în final să își părăsească țara deziluzionat. Credibil, cu trăire interioară prezintă Ionuț Vișan personajul , mentalitatea tânărului revoltat. Nadejda este un rol lipsit de replică până în final, personaj minunat conturat de Alexandra Sălceanu. Reușește să atrag privirile mereu doar prin expresie și gest, când familia o tratează pe Nadejda ca pe un câine. Tânăra are un farmec aparte al compunerii personajului drept un copil fără de părinți, adoptat ca un câine de o familie dezbinată, ca în monologul susținut la sfârșitul reprezentației, să sugereze admirabil, esența tragediei generației sale.

“Povești de familie” este o reușită a unei echipe tinere de creatori ce a realizat un spectacol încărcat de fior emoțional și provocator la gândire prin tematica textului ales . Destul de rar se întâlnesc astfel de exemple îmbucurătoare privind viitorul teatrului nostru !

“ SCANDAL ÎN CULISE “ – TEATRUL “ MARIA FILOTTI “ din BRĂILA ( Festivalul internațional “ Zile și nopți de teatru european” la Brăila )

2011-09-27T20:09:00.003+03:00

O COMEDIE GĂLĂGIOASĂ …

Tot un tânăr regizor poate fi considerat și Radu Nichifor care are mai multe spectacole la activ, dintre care unele deosebite precum “Bigudiuri” (Teatrul “Nottara”) sau “Angajare de clovn” (Teatrul “Maria Filotti”), de astă dată însă, nu i-au reușit bunele intenții.

“Scandal în culise” se datorează romancierului și dramaturgului englez,Michael Frayn, scriitor contemporan apreciat . Alegerea repertorială este provocatoare prin tematică, mai ales când și în teatrul nostru unele spectacole suferă de aceleași metehne precum cele satirizate de Michael Frayn și inspirate din realitatea teatrului englez. Acțiunea pare aparent simplă. Primul act prezintă ultima repetiție febrilă la o premieră cu un text mediocru, următorul, culisele după câteva reprezentații și în final, stadiu de degradre la care a ajuns spectacolul după o sută de reprezentații. Textul este la limita dintre o comedie bulevardieră și o comdie de situații și moravuri. În prim-plan, dramaturgul se axează pe satirizarea relațiilor dintre actori ca personaje “civile” și relațiile cu regizorul. Amoruri pasagere, gelozii profesionale, influența alcoolului, etc sunt acid satirizate de dramaturg și complică acțiunea, conflictele.

Într-un decor funcțional ce folosește inspirat și posibilitățile scenei rotative a teatrului, scenograful Gheorghe Mosorescu oferă un cadru atrctiv acțiunii. Din păcate, regizorul Radu Nichifor, cucerit de situațiile comice, a uitat să vegheze la descifrarea complicată a relațiilor dintre personaje ce sunt suportul comic al conflictelor. A ignorat îndrumarea interpreților pentru a se detașa în caracterizare de desenul personajelor din piesa pretext în care i-a distribuit regizorul Lloyd Dallas și personalitatea lor particulară ce declanșează scandalurile din culise. Dublu rol revin prin dramaturgia scrierii lui Bujor Macrin – actorul Salsdon Mobray și hoțul, Mihaela Trofimov – actrița Dotty Otley și menajera Clackett, Valentin Terente – actorul Federik Felows și un bărbat ușor manevrabil, Alin Florea – actorul Garry Lejeune și un finanțist cu probleme sentimentale, infidel, Cătălina Nedelea – actrița Belinda Blair și o tânără sexy cu pretenții, Corina Borș - actrița Broke Ashton și rolul unei doamne mereu nedumerite. Indicarea în distribuție a numelor unor actori englezi se datorează intențiilor dramaturgului de a le adresa o acidă critică , ei fiind cei care i-au inspirat piesa când jucau într-un spectacol banal.Taman acest aspect de dublu rol nu a fost speculat de regie care putea face trimiteri în viziunea sa chiar și către actorii noștri, cei din Anglia fiindu-ne mai puțin cunoscuți. Distribuția se completează prin trei personaje de sine stătătoare – regizorul Lloyd (Liviu Pintileasa), Tim Algood (Adrian Ștefan) un mașinist care cochetează cu actoria și Poppy (Alexandra Poiană), sufleoza. Interpreții dovedesc că ar fi capabili să dezvolte rolurile duble atribuite doar în unele momente în care comicul situațiilor prinde credibilitate prin jocul lor. Realizează astfel de momente singulare în diverse ipostaze ale acțiunii conflictuale și Bujor Macrin, și Mihaela Trofimov, și Cătălina Nedelea, cu un umor motivat de situații. Din lipsa relațiilor coordonate regizoral dintre personajele- actori din piesa pretext și personalitatea particulară a celor distribuiți, interpretarea cade însă, pe panta unor exagerări ce conduc la un comic strident. Au farmec comic în tratarea personajelor singulare, Alexandra Poiană și Adrian Ștefan. Nu dezvoltă “personalitatea” particulară și autoritară profesional a regizorului, Liviu Pintileasa.

Condus regizoral doar pe linia sublinierii comicului situațiilor, conflictele numeroase cu tentă morală devin doar o păruială gălăgioasă, stridentă și sensul satiric al relațiilor și replicii este diminuat. Spectacolul de comedie trenează ca ritm, este mult prea lung – aproximativ trei ore! Regizorul a uitat se pare o regulă elementară a comediei dictată și de scriere, când de la o scenă la alta ritmul crește și dezvoltă tensiune comică. Neglijența regiei de a specula îndrumarea actorilor distribuiți în relațiile sugerate de dramaturg duc la un spectacol mediocru, lipsit de verva comică motivată de piesă. “Scandal în culise” nu o are, pare doar un circ comic despe un teatru oarecare, adeseori fiind chiar un spectacol plictisitor.

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL “ ZILE ȘI NOPȚI DE TEATRU EUROPEAN” LA BRĂILA

2011-09-27T19:55:00.002+03:00

MULTĂ AMBIȚIE ÎN … TITLU

Stagiunea teatrală faptic nu s-a lansat la această dată, decât prin puține premiere. Dintre ele se detașează și “Povești de familie” de la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila , comentată mai sus. Toamna a declanșat însă, “curentul” festivalurilor, de la Brăila la Oradea (festivalul teatrului scurt), până în Capitală (Festivalul Internațional Teatrul pentru copii – “100, 1.000. 1.000.000 de povești”). Din diverse motive, chiar și surprinzător financiare, festivalurile se țin lanț. Dau prilejul unor deplasări prin țară pentru că turneele individuale ale teatrelor sunt greu de înfăptuit financiar cu spectacole de marcă , dar ușor ele se pot afilia unor festivaluri, dictate și financiar și cultural de diverse municipalități regionale. Majoritatea unor astfel de festivaluri nu au un profil bine definit și în programul lor descoperi aceleși producții teatrale recunoscute ca reușite la sediu.

La Brăila se derulează între 24 septembrie și 2 octombrie, Festivalul Internațional “Zile și nopți de teatru European”, ediția a VI-a. Incitant titlu, numai că pretenția de “teatru European” ca valoare selectivă este exagerată, iar cea de “internațional” cu participarea a două teatre de păpuși din Bulgaria și alte două prezențe din Turcia și din nou din Bulgaria, este tot exagerată. Conform bogatului program anunțat, festivalul putea avea o tematică bine precizată, decât acest mixtum compositum indicat drept titlu, să sugerăm numi de pildă, TINERI, FIȚI ALĂTURI DE TEATRU !

Subliniez că nu am participat la tot programul, unele spectacole fiind vizionate și recunoscute ca valoare. Demnă de interes este ideea secțiunii “Teatrul de păpuși Cărăbuș”, chiar dacă urmează un festival dedicat segmentului publicului respectiv. Excelentă rămâne și inițiativa invitării elevilor din școlile de artă din Brăila pentru diverse manifestări. Cum admirabilă a fost și promovarea festivalului de către tineri liceeni în costume speciale plimbându-se prin oraș, invitând pe cei din Brăila la spectacole. Totuși, un festival cu pretenții europene și internaționale nu poate alătura segmentul destinat spectacolelor - Teatrul de păpuși Cărăbuș cu ”Sfârșit de partidă” de Beckett (Teatrul Metropolis) și “Scandal în culise” (Teatrul “Maria Filotti”, spectacol comentat mai sus, ce a deschis festivalul) cu dezbaterea “ Scurtă incursiune în teatrul lui Silviu Purcărete” – “Clasici în mileniul III”. E mult prea mult să integrezi ambițios de-a valma, în programul unui festival diverse manifestări care nu au nici o legătură tematică între ele. Specificul, diversitatea ARTEI teatrului este necesar a fi relevate coerent într-o astfel de manifestare, ce se dorește a fi a valorilor.

Dacă tematic un festival are un drum definit cu atenție, firesc ar fi și ca publicul să acorde un premiu special, simbolic, spectacolului pe care îl consideră cel mai valoros. Marele Public trebuie luat în considerație !

Festivalurile noastre în marea lor majoritate, derulate în orașe reședințe de județ, au o falsă personalitate prin titlu și conținutul programului.Se pot defini doar, ca plăcute reuniuni teatrale cu bune intenții, cum este și Festivalul de la Brăila. De la “european” și “internațional” este însă, un drum lung. Organizatorii de festivaluri (teatrul gazdă și municipalitatea, alături de alți colaboratori), ca și selecționerul programului, ar trebui să aibă elementara obligație de a cultiva și promova, fără emfază prin titlul manifestării, valorile teatrului nostru. Câte sunt ele ! Teatrul rămâne un act cultural și educațional într-o societate în care mass media ignoră cultura și valorile sale. A ignorat chiar și Festivalul Internațional “George Enescu”, o manifestare cu adevărat internațională.

P.S. Deschiderea Festivalului a lansat și o expoziție de desene și pictură deosebită : “Viața personajelor pe simeze” – Lucian Liciu și Nicoleta Gribincea cu o inspirată tematică teatrală, alături de expoziția reușită de pictură naivă datorată lui Ioan Maric. Ultima sugera discret parcă, … naivitatea festivalurilor noastre de teatru.

“ FEMEIA CARE ȘI-A PIERDUT JARTIERELE “ – TEATRUL DE COMEDIE

2011-09-21T13:50:00.010+03:00

COMEDIE SEDUCĂTOARE PENTRU TOATE GUSTURILE

Avem nevoie de bună dispoziție ca de aer, când totul în jur pare cenușiu și mass media ne bombardează isteric cu crimele la zi și tot felul de catastrofe. Respectându-și profilul, Teatrul de Comedie oferă un minunat prilej de a ne recupera buna dispoziție măcar pentru două ceasuri. “Femeia care și-a pierdut jartierele” este o comedie bulevardieră clasică aparținând maestrului acestui gen, faimosul Eugene Labiche. Nu este o piesă din topul scrierilor sale, dar propune partituri generoase prin cele trei personaje și dă satisfacție publicului care urmărește cu plăcere acțiunea, mai ales că spectacolul beneficiază de o interpretare scenică seducătoare.

Laverdure (George Mihăiță), un rentier parvenit se lasă cucerit de Fideline (Dorina Chiriac / Mihaela Teleoacă), o tânără lenjereasă dornică de plăceri, pe care și-a propus să o ia de nevastă. Dar … Gaspard, valetul său aparent prostovan, proaspăt angajat (Horațiu Mălăele) deține jartiera lui Fideline, și de aici începe un conflict comic savuros.

Spectacolul poate fi considerat un eveniment din mai multe puncte de vedere. Mai întâi inaugurează o nouă sală de teatru, la Romexpo, “Teatrul teatrelor”. George Mihăiță, directorul Teatrului de Comedie, unul din puținii manageri iscusiți pe care îi are teatrul nostru, după ce a ales în repertoriu spectacolul regizat de Silviu Purcărete, a constatat că totuși, viziunea regizorală solicită un spațiu de joc special ce include și prezența a mai mulți spectatori, pe care cele trei săli ale teatrului său (sala “Radu Beligan”, sala studio și sala nouă) nu îl oferea. S-a zbătut și a reușit să amenajeze la Romexpo, cu ajutorul gazdelor, o nouă sală de spectacol al cărui format aparte poate sta la dispoziție și pentru alte proiecte teatrale. “Femeia care și-a pierdut jartierele” se derulează pe o “punte”, cu spectatorii așezați de o parte și alta a sa, pe cele peste patru sute de scaune, unde au unghiuri lesnicioase pentru vizionare.

Un alt aspect important, ce dă spectacolului nota de eveniment, este reapariția pe afișul teatral al Capitalei a regizorului Silviu Purcărete, personalitate creatoare cu o vastă activitate practicată și peste hotare. În ultimele decenii colaborează în țară mai mult cu teatrele din Sibiu și Craiova, dar iată că și Teatrul de Comedie din București a reușit să îl coopteze. (S-a anunțat de curând, că în 2012, Silviu Purcărete va regiza pe scena Naționalului bucureștean, “Conul Leonida față cu reacțiunea”, având în distribuție pe Mariana Mihuț și Marin Moraru.) Amintim că în 1996, Silviu Purcărete era directorul Centrului Dramatic din Limoges (Franța). Tot la Limoges, a regizat și “Femeia care și-a pierdut jartierele” și a invitat în distribuție pentru rolul lui Gaspard, pe Horațiu Mălăele să interpreteze personajul în limba franceză. După mai mult de un deceniu, Teatrul de Comedie preia viziunea regizorală a spectacolului de la Limoges, regia și scenografia aparținând lui Silviu Purcărete, cu noi interpreți pentru Laverdure și Fideline. Aplicația spre comedie a regizorului celebrului “Faust” de la Sibiu, destul de rar manifestată în ultima perioadă, s-a afirmat 1981, în senzaționalul spectacol al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, “Piațeta” de Goldoni, ce reunea în distribuție marii actori de astăzi ai scenei noastre. În “Femeia care și-a pierdut jartierele”, regizorul aplică și în comedie stilul său novator de a ieși din tiparele clasice, vetuste, a specula cu fantezie propunerlle textului , respectând însă, substanța sa. Întâlnim în acest spectacol ilustrarea consistentă a quiproquo-urilor, bastonadelor și bătăilor cu frișcă, etc, ce amintesc de Stan și Bran, jocul cu numeroase obiecte, totul executat scenic cu rafinament. Conduce configurarea efectelor comice cu mare grijă pentru a le feri să nu cadă în vulgaritate. Decorul său este o noutate în tratarea unei astfel de comedii bulevardiere. Mai multe dulapuri mari cu oglinzi (cu pricepere manevrate de tineri tehnicieni) și unul micuț, sunt în continuă mișcare pe un parchet bine lustruit pe care alunecă și personajele. Totul devine o bază pentru configurarea a numeroase gaguri cu tâlc, unele chiar cu tentă absurdă. Reflectarea în oglinzile dulapurilor, implică discret și spectatorii, luați drept parteneri la acțiune, în rândul cărora se sugerează că se pot și astăzi afla personajele lui Labiche din secolul XIX. Deasemenea, regizorul Silviu Purcărete în acest spațiu de joc original, stabilește cu măsură o relație interactivă a actorilor cu spectatorii, luați drept parteneri complici la acțiune. Dacă decorul se dovedește o reușită certă, cu sens metaforic, un sprijin esențial pentru ilustrarea conceptului regizoral, costumele, în special cel al lui Fideline, ce este tern și nu ajută personajul pentru caracterizarea sa, sunt banale. Evident, că regizorul nu uită și de folosirea ilustrației muzicale, inspirat concepute de Vasile Șirli. Un prolog și un epilog muzical, cu Lucian Maxim, omul care cântă la fierăstrău, punctează convingător conceptul regizoral că în spatele comicului se ascunde întodeauna o tristețe dramatică. Nu lipsesc nici alte ilustrații muzicale, nici cânticelele personajelor care prin melodii naïve provoacă efecte comice. Măestria lui Silviu Purcărete se dovedește în explozia de secvențe comice inventiv construite, sugerând însă, că ele ascund și amărăciunea fiecărui personaj care își dorește altceva de la viață, să își înfrângă singurătatra. De pildă, spre final, Fideline în rochia de mireasă dorită, părăsește tristă pe Laverdure cărând obiectele sale de lucru ca lenjereasă, fiind înfrântă în ambiția de a se mărita cu rentierul bogat. Această scenă este un moment deosebit din spectacol, interpretat cu sensibilitae și de Dorina Chiriac, și de Mihaela Teleoacă.

Silviu Purcărete și prin această comedie bulevardieră demonstrează din nou că este o personalitate de valoare a teatrului, un regizor cu viziuni coerente și originale, novatoare ca tratare a scrierilor clasice care nu ignoră conlucrarea cu actorii, folosirea lor ca mijloc important pentru “traducere” scenică a unei piese. A beneficiat pentru translarea conceptului său de la Limoges la Teatrul de Comedie, de adevărați ași ai comediei noastre.

În Laverdure, George Mihăiță este de nerecunoscut prin jocul comic delicat, practicat la nuanță pentru fiecare cuvânt rostit și expresie aleasă. Personajul său este un bătrânel simpatic, dar și un rentier șmecher, un parvenit mândru de averea obținută, cât și un om trist că nu are alături o parteneră de viață. De excepție este realizarea de către George Mihăiță a acestui rol într-o comedie prin descifrarea în amănunt a profilului personajului, fără exagerări inutile pentru obținerea aplauzelor publicului. Le cucerește prin sinceritatea trăirii fiecărui moment. Susține o colaborare relațională perfectă cu Horațiu Mălăele care este excelent în valetul Gaspard.

Cu vitalitatea sa comică bine cunoscută actorul jonglează în îmbinarea celor două caracteristici ale personajului. Gaspard al său este , când o licheluță sărmană, când un naiv, când un om cu bun simț, cinstit care se opune căsătoriei stăpânului său cu o femeie ce a avut cândva o aventură cu el. Descifrează cu seriozitate în expresie tipologia specială a tristului Gaspard, și are drept rezultat un comic exploziv. Cei doi maeștrii ai comediei sunt remarcabili și prin modul în care ocolesc inteligent orice accent de vulgaritate posibil prin sugestia obscenă a unor replici. Abil au știu să întrețină și relațiile speciale impuse între Laverdure și Gaspard de text, dar și cu Fideline care beneficiază într-o seară de interpretarea Dorinei Chiriac și în alta de cea a Mihaelei Teleoacă, două actrițe cu personalități diferite, care oferă tratări variate personajului.

O muerușcă șireată, provocatoare devine Fideline în interpretarea Mihaelei Teleoacă. Actrița susține cu temperament și umor relațiile cu cei doi bărbați, chiar și pe aceea cu nevăzutul logodnic care îi face “serenade” la tobă de afară. Se dovedește și o pricepută lenjereasă când ia măsurile pentru cămăși lui Laverdure, ce devine o senă de irezistibil comic a reprezentației. Mihaela Teleoacă completează profilul lui Fideline și prin numeroasele aparteuri cu umor plasate spre public. Interpretarea sa admirabilă, servește linia conflictuală propusă de Labiche și regizor.

Dorina Chiriac este remarcabilă prin naivitatea copilărească acordată cu mult umor lui Fideline, când e fascinată de un posibil mariaj cu un bărbat cu o situație financiară tentantă, dar și prin mâhnirea când demersul său eșuează, când e descoperită de Gaspard ca femeia din trăsura răsturnată ce și-a pierdut jartiera. Fideline a sa are un farmec special prin ținută și gesturi, fiind o femeiușcă isteață, profitoare de situație, aparent naivă.

Recomandăm acest spectacol de comedie spumos și de bun gust artistic ca o noutate în peisajul genului respectiv, reprezentat pe diverse scene ale Capitalei. Viziunea regizorală inedită asupre unei comedii bulevardiere modeste și jocul savuros al celor din distribuție, îi dau o particularitate aparte. Nu este un mare spectacol, dar își spun cuvântul artiști de valoare în această farsă pe care publicul o răsplătește cu meritate aplauze entuziaste, mulțumind pentru buna dispoziție dăruită de interpretarea celor de pe scenă și a regizorului din spatele reflectoarelor.

GALA TÂNĂRULUI ACTOR – “HOP” ( EDIȚIA XIV )

2011-09-07T16:19:00.013+03:00

TINERI ACTORI PE DRUMUL AFIRMĂRII

Rămâne una din puținele punți de lansare ale tinerilor actori, Gala “Hop” de la Mangalia, ce a ajuns la cea de a XIV-a ediție, proiect dezvoltat de UNITER. De-a lungul vremii, valorile de astăzi ale teatrului și filmului românesc s-au lansat la edițiile precedente ale Galei. Mai toți premianții au devenit nume prețuite în distribuțiile teatrelor, filmelor sau producțiilor tv. Este suficient a aminti pe Andreea Bibiri, Anamaria Marinca, Mirela Oprișor, Valentina Zaharia, Ioana Barbu, Dragoș Bucur, Pavel Bartoș, Adrian Văncică, Octavian Strunilă și alți colegi care s-au impus pe scenă, pe marele sau micul ecran. E drept totuși, că de la o ediție la alta, talentele sunt parcă tot mai puține. A judeca astfel, scăderea calității interpretării concurenților de la Mangalia este însă, greșit. Pregătirea lor în numeroasele universități de artă rămâne cauza principală a prezenței neconvingătoare a majorității tinerilor actori cărora “li se întinde o mână” pentru a se afirma la Gala “Hop”.

La ediția din acest an, din opt universități de stat și particulare, s-au prezentat 40 de absolvenți din ultimii ani, la cele două secțiuni: individual (25 de concurenți) și grup/spectacole (patru spectacole). La secțiunea individual au oferit un monolog de 15 minute pe un text ales de dânșii în ideea că le reprezintă personalitatea creatoare, ca apoi să interpreteze în cinci minute (!!) un text ales de organizatori pentru proba impusă. Total neinspirat, la actuala ediție le-au fost indicate cinci capitole din romanul “Cartea milionarului – Cartea de la Metropolis” de Ștefan Bănulescu, din care puteau selecta un text. De ce la un concurs al actorilor, se impune interpretarea unui text din proza unui scriitor care nu are nimic comun cu dramaturgia?! De asemenea, preselecția s-a dovedit prea generoasă în alegerea concurenților și spectacolelor trimise la Mangalia.

Oferim un “jurnal” al programului acestui important proiect inițiat de UNITER, pus în practică alături de o serie de parteneri – instituții, fundații și sponsori. Gala Tânărului Actor s-a realizat cu mari eforturi, proiectul UNITER reușind din nou, să prezinte 40 de absolvenți – majoritatea însă, tinere actrițe, actorii fiind poate mai timizi pentru a participa la o astfel de competiție! - , unui public numeros, din care nu au absentat directori de teatru din țară, regizori, jurnaliști.

Rog să urmăriți și propunerile rezultate la finalul parcurgerii celor patru zile de competiție, prezentate la sfârșitul comentariilor.

Miercuri 31 august

Concurs - secțiunea individual

ANDREEA MARIA ȘOVAN – Universitatea “Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru și Televiziune, specializarea Actorie și Păpuși-Marionete, clasa lector univ.asociat Ionuț Caras, promoția 2010. Și-a ales “Ceas” de Alexandra Câmpean, un text modest pentru a își evidenția calitățile. Își recita exterior monologul, cu un așa zis firesc lipsit de un gând interior. Dubla cuvântul pleonastic prin expresia mișcării. În cadrul probei impuse a încercat și prin dans să dezvolte alte laturi ale posibilităților sale. Și-a colorat momentul și … olfactiv, cu ceapă tocată, vrând să dea atmosferă întâlnirii cu “milionarul”. Nu a reușit să convingă.

CLAUDIA SULIMAN – Universitatea din Craiova, Facultatea de Litere, departamentul de Artă Teatrală, specializarea Artele Spectacolului, clasa lector univ.drd. Mirela Cioabă și lector univ.dr. Alexandru Boureanu, promoția 2011. Cu ambiție, a considerat că Lolita, personajul din romanul cu același titlu de Vladimir Nabokov, i se potrivește. Lolita era însă, în interpretarea sa, doar o copilă răzgâiată. Actrița juca forțat, exagerat vârsta personajului și mai încerca, nereușit să compună și schițele de portret ale mamei și bărbatului, cu care Lolita ar fi dialogat. La proba obligatorie apărea învelită într-o frânghie, luată drept partener și se agita mereu fără să transmită un sens clar replicilor rostite. Ca și în cazul anterior, dovedea o proastă pregătire și îndrumare pentru interpretarea textelor.

ADRIANA RALUCA BORDEANU – Universitatea “Spiru Haret” din București, Facultatea de Arte , domeniul Teatru, specializarea Artele Spectacolului, clasa conf.univ. Adriana Piteșteanu și conf.univ.dr. Vlad Rădescu, promoția 2010. Înveșmântată într-un costum popular, a trecut dezinvolt de la “Nevasta” de Liviu Rebreanu, la un personaj impus din romanul, “Cartea milionarului” . Dovedea calități ale glasului, dar frazarea replicilor era defectuoasă, iar în interpretarea celor două probe nu a reușit creionarea personajelor. Mai mult, conform unei tendințe greșite de-a interpreta într-un monolog mai multe personaje, în “Nevasta” schița stângaci diferite tipologii, ca într-un spectacol de estradă.

DIANA CROITORU – Colegă la aceiași clasă, de la aceiași universitate, cu Adriana Raluca Bordeanu, a cărei prestație am comentat-o mai sus. “Versiunea Martei” după Karel Capek era o bună alegere repertorială care servea personalității sale. Interpreta personajul cu același firesc banal cultivat insistent de învățământul nostru artistic, dar reușea în unele momente să transmită nuanțat subtextul replicii și starea în care se afla Marta. E drept, uneori textul nu se auzea, dar interpretarea sa degaja totuși, o sinceră trăire interioară. Pentru proba impusă s-a oprit la personajul unei doamne elegante, opusă total Martei, care relata credibil o poveste descrisă în primele capitole ale romanului. Diana Croitoru a participat și la ediția trecută a Galei, dar anul acesta a obținut PREMIUL YORICK și MARELE PREMIU AL GALEI - “ȘTEFAN IORDACHE”. În memoria marelui actor Ștefan Iordache, familia acestuia, respectându-i testamentul, acordă acest important premiu celui sau celei desemnate de către juriul Galei. În opinia noastră, Diana Croitoru nu se ridica la nivelul unui astfel de premiu, chiar dacă a fost printre puținii concurenți care au demonstrat calități certe pentru profesia aleasă.

ANDREEA MOUSTACHE – Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L.Caragiale” (UNATC), București, Facultatea de Teatru, specializarea Artele Spectacolului – Păpuși-Marionete, clasa prof. Sandu Mihai Gruia, promoția 2009. Demnă de stimă este participarea la Gală a acestei concurente, fiind gravidă în luna a noua. Monologul său “Pământul” după “Moromeții” de Marin Preda era inspirat ales. Personajul a fost creionat în esență de către concurentă, dar a pierdut din consistență când aceasta a considerat necesar să își ia drept parteneri de dialog membrii juriului. Mulți concurenți aleg această cale care îi defavorizează până la urmă. Totuși, Andreea Moustache a obținut PREMIUL SPECIAL al juriului , PREMIUL “SICĂ ALEXANDRESCU”. Sperăm că acest premiu i-a fost acordat numai pentru monologul “Pământul”, pentru că la proba impusă, fără rost, exagerat, a imaginat o secvență dintr-un musical. Roșcata pomenită în roman se zbănțuia jalnic prin scenă, interpretarea sa vrând a fi originală.

Concurs - secțiunea grup/spectacole

“FETELE GRASE CÂȘTIGĂ ÎNTODEAUNA” – Lavinia Pop-Coman, Alexandra Crăciun, Alexandra-Elena Gogan și Eliza Păuna de la Universitatea “Spiru Haret” din București, Facultatea de Teatru, specializarea Artele Spectacolului, clasa prof.asoc.dr. Mirela Chelaru-Gorea, promoția 2011. Era un text de Madeleine George ce a mai fost prezentat în cadrul Galei de absolventele de la UNATC, cu un spectacol de la Teatrul Luni, la ediția din 2004 și a obținut premiul secțiunii respective. Evident, spectacolul de acum, era un examen de la Universitatea “Spiru Haret”. Regulamentul Galei ar trebui să specifice că nu pot fi incluse în concurs examenele de la universități. Croiul spectacolului demonstra că este un exercițiu pedagogic banal, cu scopul de a evidenția personalitatea interpretelor prin monologuri susținute rigid, școlărește. Fiecare personaj își explică printr-un monolog, situația în care a ajuns să lupte pentru remedierea handicapului de femeie grasă, dar scrierea sugerează și posibilele relații între cele patru femei, relații inexistente în spectacol. Dacă unele din tinerele actrițe ar fi prezentat separat la secțiunea individual, monologurile, ar fi intrat în discuția acordării vreunui premiu. Spectacolul le-a dezavantajat, însă. Eliza Păuna, Alexandra Crăciun și Lavinia Pop-Coman erau remarcabile în unele momente cum își defineau tipologic personajele, mai fragilă fiind interpretarea Alexandrei-Elena Gogan.

Miercuri 1 septembrie

Concurs – secțiunea individual

ROXANA GÎRLEANU – UNATC, Facultatea de Teatru, specializarea Artele Spectacolului, clasa prof. Adriana Popovici, promoția 2008. Anunțul că a optat, în sfârșit cineva, pentru un monolog dintr-o piesă de teatru apreciată – “Ciocârlia” de Jean Anouilh – ne-a bucurat, dar interpretarea, din păcate, lăsa mult de dorit. Concurenta nu filtra sensurile replicilor în raport cu situația personajului. Manifesta stridențe vocale când dorea să le dea un sens dramatic. Tânăra actriță a intrat în competiție cu proba obligatorie, unde practica firescul cu un glas firav și cu greu se înțelegea ce vroia să comunice; prezentarea unui posibil personaj din “Cartea milionarului” era confuză, ambalată artificial și printr-un joc de lumini.

ȘTEFANIA DUMITRU – Universitatea “Spiru Haret”, Facultatea de Arte, specialitatea Artele Spectacolului, clasa conf.univ. Adriana Piteșteanu și conf.univ.dr. Vlad Rădescu. A participat și la ediția precedentă, unde emoția firească unui concurs, i-a umbrit emisia vocală pentru obținerea unui premiu meritat. De astă dată, tot emoția i-a prilejuit niște bâlbe nesemnificative însă, dar interpretarea celor două momente era deosebită. Și-a ales cu pricepere “Paricidul” după Ion Sava, regizor și teoretician, o personalitate a teatrului nostru. Povestea actriței care repetă într-o piesă stupidă i-a prilejuit să își pună în evidență farmecul comicului ei nativ. Monologul său stârnea râsul publicului prin inventivitatea și sinceritatea expresiilor, dar ritmul său era trenant. O astfel de partitură dificilă solicită și consultanța unui regizor pentru a deveni un spectacol. Pentru proba obligatorie a selectat din text, desenul unui personaj pe care l-a caracterizat ireproșabil, cu intenția de a ilustra o anume situație din roman. Ștefania Dumitru este o tânără actriță specială, cu har mai ales pentru comedie, care a obținut acum, PREMIUL PENTRU CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ, demonstrându-și capacitățile prin alegerea inteligentă a textelor și interpretare lor.

RAISA ȘTIOPOANE – Universitatea “Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru și Televiziune, domeniul Teatru, specialitatea Artele Spectacolului, clasa conf. univ. dr. Miklos Bacs, promoția 2011. “Aici, este viață!”, rostea spre finalul monologului “Teatrul marathon” după dramaturgul Ștefan Caraman, concurenta. Dar, taman, esența scrierii nu a reușit să o comunice. Falsă fiind în rostirea replicii, cu o vorbire defectuoasă, prezenta antipatic personajul a cărui revoltă pentru viața dusă, chiar dacă își arăta sânul, nu argumenta prin nimic starea în care se afla acea femeie. În fața unui microfon, încerca efecte comice la proba impusă, dezvolta apoi, confuz, relatarea fragmentului ales din cele cinci capitole ale romanului.

ALEXANDRU PETRILA – Universitatea de Arte “George Enescu” din Iași, secția Arta Actorului Mânuitor de Păpuși și Marionete, clasa prof. Adrian Carauleanu, promoția 2009. “Ultima oră” după Ion Minulescu era un text convenabil pentru a îi reprezenta posibilitățile într-un concurs de interpretare. Istoria tristă a claunului a tratat-o însă, stângaci. Deținea pricepere în mișcare și construirea din baloane a diverse figurine, dar nu reușea să interacționeze cu partenerii imaginari copii. Nu mai discutăm că întâmplarea a făcut ca în primul rând să fie spectatori câțiva copii și putea să intre în relație cu ei, să dea consistență jocului său. A încropit doar o expunere neconvingătoare a unui text bine ales. Apoi, a executat să îi zicem o pantomimă, fără rost, în fața unei roți de care era legat un bolovan, pomenită în roman și adeseori adusă în scenă de unii concurenți. Penibilă a fost tratarea probei impuse.

IOANA ZĂRNESCU – Universitatea “Hyperion” din București, Facultatea de Arte, departamentul Teatru, specializarea Artele Spectacolului, clasa prof. Magda Catone și Tomi Cristin, promoția 2009. Personajul pe care l-a ales să o reprezinte provenea din adaptarea nuvelei lui Yitzhak Ben-Ner din volumul “Orașul Refugiu”, iar monologul său se intitula “Așa sunt eu. Femme Fatale” ! Era o femeie pe patul de moarte, grav bolnavă, care se răzbuna pe bărbații aleși drept parteneri pentru un act sexual. Transpunerea prozei într-un monolog dramatic limitat la 15 minute era neadecvată pentru un concurs de interpretare. Stridentă în expresie, exterioară situației limită în care se afla personajul, tratarea textului de către interpretă nu reușea să îi evidențieze calitățile pentru profesia pentru care a optat. O altă fațetă a posibilităților sale, a arătat prin interpretarea cât de cât logică, a selecției din textul obligatoriu. Dovedea capacitatea de a reda, în unele replici, înțelesul cuvântului rostit.

Concurs - secțiunea grup/spectacole

“REPETIȚIA”, colaj de texte după Eugene Ionesco și Matei Vișniec, coordonator Geni Maxim, cu Maria Salcă, Adriana Ștefănache și Anca Eugenia Țecu de la Universitatea Craiova, Facultatea de Litere, departamentul Artă Teatrală, specializarea Arta Spectacolului, clasa lector univ.dr. Alexandru Boureanu, promoția 2008 .Între Eugene Ionesco și Matei Vișniec, există o legătură prin teatrul absurd al stilului scrierii. Scenariul ales era însă, jenant construit, aduna aiurea replici din piesele dramaturgilor, având drept pretext o repetiție fără regizor. Spectacolul părea o bășcălie a unor persoane care se joacă de-a teatrul absurd pe o scenă, în preajma unui cuier pe care sunt agățate costumele, ce sunt schimbate la vedere de interprete.Țipetele, răgnetele erau metoda de bază a prezentării personajelor care ar fi aparținut lui Ionesco și Vișniec. De ce juriul a selectat acest spectacol dezagreabil pentru un concurs, rămâne dificil de explicat. Absolventele citate care s-au pretat la un astfel de spectacol, o demonstrație de incultură, s-ar putea să dețină calități pentru actorie, dar coordonarea lui Geni Maxim și chiar a dascălilor le-a adus un grav deserviciu.

“THE H(EDEN) GARDEN” - de Alexandra Pâzgu după Livada de vișini” de Cehov, regia Medeea Iancu, în distribuție Alexandra Odoroagă, Fulvia Mădălina Folosea, Ioana Livia Predescu, Florin Vasile Călbăjos, George Dometi și Vlad Nemeș, absolvenți promoția 2011, Universitatea “Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru și Televiziune, domeniul Teatru, specializarea Artele Spectacolului, clasa conf.univ.dr. Miklos Bacs. Este inexplicabilă asocierea textului lui Alexandra Pâzgu cu “după” Cehov, “Livada de vișini”. Povestea a trei fete și trei băieți începută în copilărie când se hârjoneau în jocuri specifice vârstei, continuată la maturitate prin relații de prietenie, era o scriere onestă, un exercițiu de studiu, dar nu avea nicio legătură cu Cehov și piesa sa, cu profunzimea ideilor despre lume a dramaturgului. Deranjantă sub aspectul respectului pentru cultură rămâne această asociere a lui Cehov cu Alexandra Pâzgu! Regia a mers pe linia curentului de a exagera tratarea situațiilor, a le încărca uneori cu vulgarități. Spectacolul era uneori gălăgios, lipsit de atmosferă. Actorii s-au luptat cu rolurile și indicațiile regiei, unii reușind în unele scene să se evidențieze. De pildă, Fulvia Mădălina Folosea în scena oglinzii surorilor gemene sau Vlad Nemeș în monologul prietenului. Acest exercițiu cu pretenții de inovare a teatralității din cadrul proiectului “Practica Teatrală în regiunile Centru și Nord-Vest” a obținut PREMIUL PENTRU CEL MAI BUN SPECTACOL .

Vineri 2 septembrie

Concurs – secțiunea individual

ANCA MARIA GHIȚĂ – Universitatea din Craiova, Facultatea de Litere, departamentul de Artă Teatrală, specializarea Artele Spectacolului, clasa prof.dr. Remus Mărginean, promoția 2010. A conceput un colaj penibil, alăturând texte de Irmgard Keun – “Fata din mătase artificială”, piesă jucată și la Teatrul de Comedie - și de Valentin Nicolau. Intra provocator din sală, mergând spre scenă și susținea un dialog cu spectatorii, vrând să interpreteze o fată de pe centură, vulgară, cu un accent țigănesc, ca apoi să treacă de la acest registru să-i zicem comic, la cel dramatic al unei “târfe borțoase” care se sinucide. Colajul și interpretarea lui au dezavantajat-o, chiar dacă în finalul acestui neinspirat monolog sugera discret o anume sensibilitate interioară în rostirea replicii. La proba impusă deținea logică în relatarea fragmentului ales, dar soluția ca personajul să mestece mereu bomboane, ducea la neînțelegerea cuvântului rostit cu gura plină.

BIANCA IOAN – Universitatea de Arte “George Enescu” din Iași, departamentul Teatru, specializarea Artele Spectacolului de Teatru, secția Actorie, clasa prof.univ. dr. Emil Coșeru și lector univ. drd. Tatiana Ionesi, promoția 2001. “Un an bisect” de Walter Ben Hare era monologul unei femei care își face curaj să ceară în căsătorie un prieten, un bun material de concurs. Interpreta a apelat însă, la prea multe obiecte ca să ilustreze textul, totuși a reușit să compună nuanțat profilul personajului. Se pare că a avut un îndrumător pentru acest mic recital, care i-a îmbogățit inutil, cu efecte, atmosfera monologului. La proba impusă, a ambiționat a fi originală și contra cronometru a punctat trecerea prin cele cinci capitole alese de organizatori. Intențiile sale de afirmare au fost răsplătite cu PREMIUL “TIMICĂ” acordat de Asociația Master Class și PREMIUL PUBLICULUI pentru cea mai bună actriță.

OVIDIU MIHAI EMIL UȘVAT – Universitatea “Spiru Haret”, București, Facultatea de Arte, domeniul Teatru, specializarea Artele Spectacolului, clasa conf.univ. Margareta Pogonat, promoția 2008. A recitat școlărește “Omul cu o singură aripă” de Matei Vișniec, cu greu reușind să încropească o relație cu spectatorii cum sugera textul. Mai indicat ar fi fost să recite o poezie, de cât acest monolog nepotrivit personalității sale. Tratarea pasajului ales din textul impus, încărcată de efecte ieftine – costum, jocul de șah - , l-a dezavantajat.

ALEXANDRA ODOROAGĂ – ambițioasă a participat și la secțiunea grup cu spectacolul “The H(eden) Garden” , comentat mai sus, unde interpretarea sa nu s-a detașat din distribuție. Alegerea monologului dramatic “Verbele auxiliare ale inimii” de Peter Esterhazy nu o reprezenta. Destăinuirile femeii disperate de decesul mamei erau comunicate în tonalități false și dublate de o mișcare neadecvată frământărilor interioare solicitate de replică. Fără sens a fost tratat fragmentul ales din proba obligatorie, rostit de milionarul bărbat care se transformă la vedere într-o femeie îmbrăcată în roșu! Părea un exercițiu de improvizație modest. Concurenta se pare că a beneficiat de o consultanță greșită în ilustrarea scenică a celor două probe.

ANDREI-GEORGE GHERGHE – Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, Facultatea de Teatru, specializarea Artele Spectacolului-Actorie, clasa prof. Nicolae Cristache, promoția 2010. Cu pricepere și-a ales un monolog din “Preșul” de Ion Băieșu, un text favorabil personalității sale pentru a se evidenția. Printr-o frazare bună, nuanțată, descifra sensul fiecărei replici, dar a manifestat la începutul monologului rețineri în specularea comicului istorioarei preșului său. Chiar dacă a apelat la prea multe efecte vizuale pentru ilustrarea textului impus, relata coerent și cu haz “istoria milionarului”. Interpretarea sa a fost răsplătită de juriu cu PREMIUL PENTRU CEL MAI BUN ACTOR și PREMIUL PUBLICULUI, tot pentru cel mai bun actor.

Concurs – secțiunea grup/spectacole

“Hamlet … Eu sunt?! ” cu Radu Homiceanu – Universitatea “Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru și Televiziune, specializarea Actorie și Păpuși-Marionete, clasa lector univ.asociat Ionuț Caras, promoția 2010 și Radu Horghidan – Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați, Facultatea de Arte, Artele spectacolului, clasa prof. Mircea Gheorghiu, promoția 2010. Doi absolvenți din universități diferite s-au reunit, și au ales piesa polițistă a lui Richard James, cu personaje ce îi avantajau. Dialogul dintre un regizor (Tom - Radu Horghidan) și un posibil aspirant la rolul lui Hamlet (Simon - Radu Homiceanu), ce ascunde de fapt, o istorie tragică, a cucerit atenția publicului fiind susținut credibil de către cei doi concurenți. La un astfel de text, lipsea viziunea unui regizor care să speculeze suspansul piesei. “Hamlet … Sunt eu ?! “ , sub îndrumarea unui regizor, în aceiași distribuție, ar putea deveni într-un teatru independent cu un spațiu neconvențional (Teatrul Luni ori Godot café teatru) un spectacol de succes. Spectacolul a obținut PREMIUL PUBLICULUI, o distincție așteptată în contextul reprezentațiilor de la secțiunea grup.

Sâmbătă 3 septembrie

Concurs – secțiunea individual

GINA NICA PITULEA – Universitatea “Spiru Haret”, București, Facultatea de Arte, domeniul Teatru, specializarea Artele Spectacolului, clasa prof.univ. Constantin Codrescu, promoția 2008. Cu sinceră emoție, cu lacrimă adevărată în ochi, a început monologul dificil al Mariei Timofeevna din “Demonii” de Dostoievski, dramatizare de Adriana Popovici. A dovedit sensibilitate fiind ascultată cu interes de public, chiar dacă monologul său era prea static conceput. Pentru proba impusă a ales scena cu bomboanele trimise de general, dar nu a reușit să îi descifreze credibil sensurile.

(Publicul și mai ales juriul au fost mereu îmbiați cu bomboane din cauza acestei scene simplist tratate de concurente ! Cum și roata invocată în text a devenit element de bază pentru o altă scenă, unii concureți au apelat și la ea! )

CLAUDIA CRISTINA JASSMINE GLODEANU – UNATC, Facultatea de Teatru, specializarea Artele Spectacolului, clasa prof.univ.dr. Adrian Titieni, promoția 2010. Cu intenția de a relaționa cu spectatorii a prezentat “Călătoriile Călătoresei”, un text propiu despre posibilele sale voiajuri prin lume. Relatarea era copilărească, dar atractivă prin modul cum reușea să susțină dialogul cu spectatorii. Tânăra actriță are un farmec aparte și a dovedit spontaneitate. Și-a păstrat și speculat credibil personalitatea în cele cinci minute dedicate textului impus. Deține carismă în comunicare, și chiar dacă nu a obținut nici un premiu, numele său trebuie reținut pentru evoluțiile ulterioare.

RĂZVAN EPURE - Universitatea “Dunărea de Jos”, Galați, Facultatea de Arte, secția Artele Spectacolului, clasa prof. Mircea Gheorghiu, promoția 2010. “Viețașii” adaptare după “Viețașii de pe Rahova” de Eugen Istodor ce relata revoltele unui criminal condamnat pe viață pentru o sumedenie de omoruri era o alegere total nepotrivită pentru competiție, scrierea fiind din zona jurnalismului, neofertantă interpretării teatrale. De la fiorosul criminal, concurentul a trecut la … un prostovan “milionar” ce ar fi trebuit să fie personajul textului obligatoriu. În ambele cazuri, interpretarea sa era exterioară și exagerată.

SMARANDA GĂBUDEANU – UNATC, București, Facultatea de Teatru, specializarea Artele Spectacolului –Păpuși-Marionete, clasa prof. Brândușa Zaița Silvestru și prof. Mihai Sandu Gruia, promoția 2007. Într-un costum bizar de care s-a debarasat pe parcursul monologului a încercat, și nu a reușit, să deseneze personajul Roberta din “Jacques sau supunerea” de Eugene Ionesco. De la replica șoptită și negândită ca sens, trecea la stridențe vocale. La proba impusă s-a oprit și această concurentă la soluția consumării de bomboane, lecturând scenic textul superficial.

SIMONA ELENA NĂSTASE – Universitatea “Hyperion”, București, Facultatea de Arte, departamentul Teatru, specializarea Artele Spectacolului, clasa prof.univ. Virgil Ogășanu, promoția 2010. Emma Price din “Drumul lung” de Shelagh Stephenson, era o femeie stranie, consumatoare de droguri și alcool, analfabetă. Acest rol foarte complicat nu avea cum să sprijine interpreta pentru a se impune în competiție printr-o vorbire precipitată, afectată. Pentru scena obligatorie a optat ca partener la “roata” din text, în jurul căreia s-a agitat fără rost.

Spectacol invitat

“CĂSĂTORIA” de Cehov, producție reușită a ArCuB, în regia lui Mircea Cornișteanu, având în distribuție pe Cerasela Iosifescu, Silviu Biriș și Ion Arcudeanu, este comentată pe blog la data premierii.

CONCLUZII

Observațiile de mai sus pot fi considerate prea aspre de unii concurenți, dar nu dânșii poartă vina principală a eșecului, ci situația învățământului nostru artistic. Special am specificat repetat, la fiecare concurent, universitatea de unde provine și dascălii “doctori” pe care i-a avut. Avem mai multe universități artistice decât cele opt din care proveneau concurenții, de parcă actoria este profesia de bază a acestei țări !

În primul rând, aceste universități nu sunt preocupate în programa școlară, de însușirea de către studenți a unei elementare tehnici vocale, necesare pentru adaptarea la diverse spații de joc. Impostația vocală, dicția cizelată, au devenit studii facultative în majoritatea universităților, iar efectele se simt pe scenă, nu numai în concursuri și în festivaluri de teatru, unde tineri actori nu reușesc să transmită sonor măcar, convenabil cuvântul rostit. Sunt “ firești” ca într-o discuție purtată amical la colț de stradă! Majoritatea concurenților indicau în CV participarea la diverse și binevenite workshop-uri cu maeștri în tematica aleasă, dorind firește să își cizeleze harul. PROPUNERE - În paralel cu competiția, se desfășoară zilnic, dimineața, un fel de workshop de calitate – “Alteritate” dedicat expresiei scenice; poate că ar trebui înlocuită tematica și concurenții să beneficieze de un workshop dedicat expresiei vocale, cu specialiști care au asistat la preselecție și le pot da consultanță pentru defectele ce le au, și le mai pot remedia parțial pentru concurs.

Tot învățământului artistic se datorează și educația culturală slabă. Absolvenții își aleg repertoriul reprezentativ fără discernământ, după “net”. PROPUNERE – Obligatoriu, în pregătirea absolvenților pentru arta actorului pe care îi scot ca … rulmenții pe bandă rulantă, ar trebui să funcționeze un curs special pentru viitoarele “audiții”, “concursuri”, “casting-uri”. Ofertele de actori fiind numeroase, firesc au apărut aceste modalități de a defini o distribuție. Tinerii absolvenți ai profesiei de “prestatori de servicii artistice” nu știu cum să își prezinte calitățile pe care le dețin, propria personalitate. Am asistat la diverse “audiții” și am constatat acest neajuns. Nu se documentează asupra propunerii ofertei rolurilor și nu cunosc ce le este favorabil să îi reprezinte. Majoritatea concurenților nici în acestă Gală, nu au fost capabili să își aleagă monologuri “carte de vizită” pentru profilul lor artistic. Această observație include și alegerea probei obligatorii de către organizatorii Galei. PROPUNERE – Este lipsită de sens opțiunea pentru un text obligatoriu de proză dintr-un roman, chiar dacă vrei să satisfaci dorința de “rating” a celui care l-a editat, cum a fost în cazul acestei ediții. Tematic, concursul este pentru actorii care trebuie în viitor să interpreteze, în special, roluri din dramaturgie. Se pot propune pentru proba obligatorie, texte din dramaturgie, la alegere pentru concurenți, comedie sau dramă. Dacă universitățile nu pregătesc cultural absolvenții, Gala le poate oferi posibilitatea de a lua contact cu piese de teatru recunoscute universal ca valoare. De ce nu, chiar Shakespeare ar putea deveni subiect al probei impuse?! Are și comedii și tragedii, și ar putea fi lecturat mai insistent de concurenți.

PROPUNERE – Tinerii absolvenți ai învățământului artistic ar trebui, alături de teatre și organizații preocupate de viitorul lor, să atenționeze asupra necesității reformării învățământului artistic, care funcționează rigid, după regulile Tratatului de la Bolognia.

PROPUNERE – Prin regulament, Gala trebuie să definească menirea secțiunii grup/spectacole care nu are nici un rost în actuala formulă. Teatrul nostru are nevoie de regizori tineri, oricât de fragilă ar fi pregătirea lor în universități. La rândul lor, tinerii actori au nevoie de regizori din generația lor. Ei se pot prezenta la Gală în echipe consolidate în jurul unui regizor din propia generație . Gala ar trebui să devină GALA TÂNĂRULUI CREATOR DE TEATRU, nu doar Gala Tânărului Actor. Premiul ar putea fi integrarea în repertoriul unui teatru independent din Capitală sau din țară a spectacolului remarcat de juriu. Gala trebuie să acorde atenția cuvenită teatrului independent, ce se dezvoltă în viitor.

Tinerii absolvenți este necesar să cunoască legislația noastră stufoasă privind colaborările. Dezbaterea din trei septembrie a atenționat asupra acestei necesități prin intervențiile binevenite ale unor personae avizate.

Desigur tuturor acestor PROPUNERI li se opune argumentul financiar, “nu se poate”. Ele pot totuși, afla o cale de punere în practică în urma unor dezbateri cu cei interesați și dacă se iese din “tradiționalul” format al Galei printr-un regulament nou, mai drastic în promovarea calității.

Experiența benefică a unui astfel de concurs - școală pentru afirmare, s-a demonstrat și prin cele două concurente, care după ce au participat și nu au cucerit niciun premiu la ediția trecută, la cea actuală, au dobândit însă, distincții. Gala a devenit o bună școală pentru tinerii actori ! Cine are vâna talentului, până la urmă izbândește să se impună, dar este nedrept să dai speranță unor tineri, fără să te achiți în universități de pregătirea lor complexă. Afectând chiar beneficiile financiare ale dascălilor, se poate sugera unor studenți că nu dețin calități pentru profesia aleasă, și numărul absolvenților să scadă.

Tinerilor actori le doresc baftă și … studiu personal pentru a își cizela calitățile pe care le dețin. În mâinile lor e viitorul teatrului nostru !

P.S. Organizatorii au dovedit și de această dată o ireproșabilă coordonare a proiectului, în ciuda crizei financiare, dar proiectul solicită și unele îmbunătățiri în folosul entuziaștilor concurenți.

Ilustrațiile aparțin cunoscutului fotograf MARIA ȘTEFĂNESCU.

“ ZERO dB “ – TEATRUL FOARTE MIC

2011-08-29T16:33:00.006+03:00

SPECTACOL ÎNECAT ÎN ... DECIBELI

Proiectul “Zero dB” este excelent în ideea de a atenționa asupra handicapului societății noastre de a nu respecta și sprijini pe cei cu deficiențe, pe surdomuți. De la idee, la punerea în practică scenică este însă, un drum lung, iar spectacolul rezultat în acest caz, nu reușește să expună convingător teatral tematica generoasă în intenții. Textul conceput de Mona Bozdog și Ioana Păun, dezvoltă superficial tematica aleasă, neconvingător prin desenul situațiilor conflictuale, dar și prin personajele implicate. Autoarele propun cinci schițe, cu tinere persoane surdomute care se confruntă cu diverse momente dramatice. În prima schiță, un student surdomut la arte plastice, se sugerează, susține un examen la muzică în compania unui coleg din lumea “băieților de băieți”, în fața unei profesoare indolente ; într-o altă schiță, un hoț pătrunde în casa unei tinere surdomute, apare un polițist care nu înțelege nimic din ce vrea să comunice disperată fata și … vrea să o violeze ; un alt surdomut, pasionat de dans , se angajează de probă, ca vânzător de jucării în tren, etc. În fiecare “schiță” , conflictul este conceput simplist, ca într-un scheci, iar personajele lipsite de înțelegere față de surdomuți, sunt niște caricaturi. O tematică dramatică, tratată prin astfel de personaje exagerat construite, ajunse să relaționeze cu oameni lipsiți de auz și grai, are drept rezultat … hohotele de râs ale spectatorilor care cred că vizionează o comedie.Pe lângă hibele textului mai intervine și dorința de experiment a regizoarei Ioana Păun. Ar vrea să prezinte situațiile dificile pe care le pot întâlni cei aflați în imposibilitatea receptării sunetelor, dar și efectele grave pe care decibelii la cote ridicate, le pot provoca asupra celor ce percep sunetul. Îmbinarea celor două aspecte, neinspirat condusă regizoral, distruge sensul major al tematicii principale. Amplificarea decibelilor în orice moment – fie în relatarea gândurilor celor care nu pot vorbi, fie în în rostiri stridente de replici ale celor care pot comunica verbal – asurzește spectatorii. Spectacolul este zgomotos și comic în momente dramatice.

Decorul (scenografia Andrada Chiriac) e improvizat din diferite obiecte și completat prin proiecții stângaci manipulate pe ecranul unui televizor. Distribuția reunește personalități stimate ale Teatrului Mic, precum Mihaela Rădescu sau Claudia Prec, cărora li se alătură Alexandru Potocean, Paul Dunca, Ștefan Lupu și Sever Bârzan, actori – liber profesioniști, apreciați pentru evoluții în teatru și film. Din păcate, partiturile fragile ce le revin, ca și viziunea regizorală, nu le prilejuiește remarcarea .

“Nu suntem egali, nu mă deranja” stă scris pe tricoul celui care primește în sală spectatorii, ca apoi să manevreze sonorizarea. Este o intenție remarcabilă de atenționare asupra mesajului dorit de acest spectacol, dar derularea sa însă, nu transmite emoția necesară. Calea convingerii publicului este frânată de … “decibelii” regiei.

P.S. Stagiunea de toamnă 2011 se lansează cu o manifestare tradițională, care ar trebui să intereseze directorii de teatru și regizorii : GALA TÂNĂRULUI ACTOR de la MANGALIA. Următorul comentariu va fi dedicat acestei importante competiții dedicată cunoașterii tinerelor talente.