”BĂRBIERUL DIN SEVILLA” - OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

FASCINANTĂ PROVOCARE LA BUNĂ DISPOZIȚIE

Spectatorii care își caută locurile în sală sunt primiți de ... ”un măgăruș”. El zburdă pe avanscenă, iar publicul evident este uimit și se teme că va asista la un spectacol tributar curentului ”inovator” actual care distruge multe valori clasice. Temerea le va fi spulberată de un spectacol excelent regizat de Igor Bergler și vor descoperi și rostul ”măgărușului” în ambalaj strălucitor. 

Amintim că opera celebră a lui Rossini din 1816 ”Bărbierul din Sevilla” pe libretul lui Cesare Sterbini are la bază piesa lui Beaumarchais inspirat de commedia del arte și este o comedie bufă.

 Cu rafinament regizorul Igor Bergler respectă epoca Regelui Soare în care s-au produs muzica și libretul, dar o îmbogățește prin ilustrarea temei cu trimitere spre actualitate. Tema este veșnic actuală – dragostea, dar și interesul personal. ”Măgărușul” de la primirea publicului este inventat cu sens simbolic, iar o replică dintr-un recitativ îl și pomenește, el are trimitere la personajele centrale opozante – bătrânul Bartolo și contele Almaviva. Tutorele tinerei și bogatei Rosina, Bartolo cel autoritar, vrea căsătoria cu aceasta, iar Almaviva este îndrăgostit de ea și acceptă transformări ridicole de identitate.

Igor Bergler este scriitor român apreciat și ca realizator de televiziune și critic de film, iar acum își cultivă admirabil talentul și îl aplică acestei comedii structurată pe genul commediei del arte. Cu respect pentru partitură, regizorul folosește inovație pentru spațiul de joc, decor și costume provocând fascinant rezultatul comic - umorul și bună dispoziție spectatorilor. Spațiu de joc în fața unei cortine cu o inimioară, îngrădește prezența orchestrei, interpeții – Figaro în primul rând și cei din ansamlu (muzicanții contelui, garda de militari), vin din sală spre scenă, publicul fiind cooptat a face parte din lumea conflictului pentru că și astăzi printre spectatori se regăsesc tipologiile personajelor centrale. Rosina apare într-o lojă laterală când contele îi cântă serenada de amor. 

Decorul realizat de Igor Bergler și Raluca Elena Popa sugerează minunat epoca prin mobilier și cortine de fundal cu accente ironice. Uvertura operei este ilustrată printr-o scenă activă din piața unde stă Rosina și are Figaro frizeria, în centru sunt două femei venite să își aranjeze perucile, iar slujitorii lui Figaro, execută operațiunea în pași de dans (coregrafia Bianca Patrichi). Ilustrarea uverturii puncrează convenția spectacolului, farsei comice. 

Costumele sunt cheia principală a descifrării subiectului, create senzațional de Raluca Elena Popa în stilul epocii Regelui Soare; au strălucire și accente particulare de caracterizare pentru fiecare personaj. Când interpreții coboară la final în sală, costumele le poți privi îndeaproape și nu îți vine a crede cât de minuțios și cu scop precis au fost realizate.

Viziunea originală a regizorului nu apelează la artificii de efecte video, compune un univeres mereu actual prin subtile imagini scenice legate de substratul tematic al libretului și actualitatea sa. De pildă, aparițiile acelui Cupidon ce plutește sau când replica solicită ironic că bătrânul Bartolo ar fi ca o statuie, servitoarele îi aduc elemente prin care imaginea acestui personaj profitor și autoritar pare caricatura ... cunoscutei Statui a Libertății din America.

 Momentele petrecute pe canapeaua din casa lui Bartolo degajă umor, când personaje se așează pe ghergheful Rosinei sau apelează la un ursuleț aparținând tinerei. Viziunea regizorală construiește credibil atmosfera comică și poate fi comparată cu măestria celor care compun uluitor un puzzele mare din o sumedenie de piese. Igor Bergler aduce perfect în prezent o valoare clasică, cum rar se întâlnește în tendințele de inovație ale multor regizori, nu doar în teatru, dar și la operă. 

Grijă manifestă regizorul în îndrumarea soliștilor, să îi scoată din interpretarea tradițională cu ochii la dirijor. Opera lui Rossini are și foarte multe scene cu recitative și obligă la relații concrete între personaje. Conceptul regizoral dezvoltă relațiile și în mod special amplifică contactul cu publicul în interpretarea lui Figaro cel șiret, personajul care încurcă și descurcă ițele conflictelor.

La spectacolele de operă, distribuția soliștilor se știe că variază de la o reprezentație la alta și fiecare ar trebui să se adapteze cerințelor regizorale. Din acest motiv omit în comentariu apreciereile meritate pentru soliștii de la avanpremiera urmărită.

”Bărbierul din Sevilla” poate fi considerat un spectacol eveniment cultural prin regie și scenografie, de revitalizare a valorilor clasice pentru publicul de astăzi. Un astfel de spectacol strălucit conceput se impune în urma unei documentări solide, dezvotată creator modern, subtil expresiv pentru a cucerii emoția Marelui Public. 

Celor care iubesc sau nu spectacolul de operă le recomand să vadă noua montare cu ”Bărbierul din Sevilla” unde vor uita de necazurile realității și se vor relaxa în fața unei comedii cu multiple sensuri actuale.