TEATRUL ACT – “ACASĂ LA TATA”

REUŞITĂ RADIOGRAFIE A UNOR SEGMENTE SOCIALE

Iniţiativa demnă de preţuire a actorului Marcel Iureş din urmă cu zece ani, a avut drept rod primul teatru independent, Teatrul Act. Într-un deceniu de activitate şi-a impus un repertoriu original cu spectacole ce au înregistrat un număr record de reprezentaţii, cum este de pildă, “Creatorul de teatru”, cu peste 250. Dorind un repertoriu diversificat, Teatrul Act a acordat credit şi dramaturgiei noastre, mai nou şi prin recentul proiect al unui ciclu de trei piese de Mimi Brănescu, actor stimat de teatru şi film, ce şi-a sporit valoarea creatoare ca dramaturg şi scenarist tv. Prima piesă din acest proiect a fost “Flori, filme, fete sau băieţi”, jucată la concurenţă cu un alt teatru independent, vecin pe calea Victoriei, Teatrul Luni. A urmat “Dumnezeu de a doua zi”, şi de curând premiera cu “Acasă la tata”.

Mimi Brănescu s-a lansat ca dramaturg în urmă cu patru ani, la Teatrul “Nottara” cu “Bigudiuri” în distribuţia căruia se reuneau Luminiţa Gheorghiu şi Constantin Cojocaru. În timp, cu hărnicie, şi-a valorificat talentul în mai multe piese şi scenarii tv. ieşite din matca banalului. Prin forma sa neconvenţională , “Acasă la tata”, se apropie de un scenariu de film în care se derulează printr-un montaj inteligent secvenţe din realitate specifice unor largi categorii sociale. Robert (Gavril Pătru) se întoarce acasă, e un tânar cu o biografie incertă ca scriitor sau jurnalist. După întâlnirea cu tatăl său (Marcel Iureş) şi mai tânăra sa concubină, Iulia (Gabriela Popescu) urmează o serie de alte întâlniri cu colegii săi, familistul Petrică (Şerban Pavlu) însurat cu Mia (Mihaela Sârbu), colega sa Paula (Ada Simionică) şi, fireşte cu un profesor din liceu (Costică Drăgănescu). Piesa nu are un conflict dramatic de tipul convenţiilor tradiţionale, e doar o înşiruire de interferenţe prezent-trecut. Scenele, mai exact spus, secvenţele expun un subtil conflict între ceea ce a aspirat fiecare personaj şi ceea ce a realizat, prezentat spumos, cu ironie şi umor printr-o replică vie, plină de substanţă. Piesa este captivantă prin verva replicii receptată cu entuziasm de spectatori. Mimi Brănescu demonstrează din nou că ştie să scrie piese cu trimiteri la actualitate, ferindu-se de vulgaritatea ce a început să invadeze dramaturgia tânără. Dramaturgul fotografiează parcă realitatea cu un obiectiv performant, atenţionând fără ostentaţie asupra punctelor sale nevralgice.

Spectacolul beneficiază de regia lui Alexandru Dabija, care şi-a experimentat mâna la Teatrul Act, fiind un cunoscător al cerinţelor unui spaţiu neconvenţional. Îşi manifestă lectura teatrală a piesei doar prin actori, veghează la interpretarea lor cât mai nuanţată posibil. Şi prin “Acasă la tata” dă senzaţia credibilă că actorii sunt apropiaţi de cei aşezaţi pe gradenele sălii, mărturisindu-le din bucuriile şi necazurile comune. Fireşte, nu putea să creeze această senzaţie a firescului interpretării dacă nu îşi alegea inspirat o distribuţie deosebită. Fără nici un artificiu de imagine teatrală, într-un decor simplu, scenografia aparţine regizorului, cu elemente comune – o masă şi câteva scaune -, actorii, în costume cu accente specifice tipologiei personajelor, trăiesc situaţiile propuse de dramaturg. Într-o singură apariţie din debutul reprezentaţiei, Marcel Iureş este de nerecunoscut în rolul tatălui, o compoziţie comică strălucit înfăptuită. Să nu uităm că Marcel Iureş şi-a câştigat prestigiul prin roluri dramatice, iar de astă dată atacă gama comică. Tatăl, caracterizat cu perfecţiune de actor, e acrit de necazurile vieţii ce îl fac să fie cinic şi distant sentimental faţă de fiul său, Robert, căruia îi strecoară reproşuri în discuţia prilejuită de întâlnirea cu el. Are totuşi, mulţumirea că îi este alături o femee, şi ea deziluzionată de experienţe trecute, ce-i poartă de grijă. Aceasta este Iulia, interpretată de Gabriela Popescu. După rolul din “Fantoma, dragostea mea” de la Teatrul Metropolis, actriţa Teatrului de Comedie acceptă un personaj de plan secund, construit ireproşabil. Actorii cu vocaţie încep să se îndrepte şi spre producţiile teatrului independent cu perceperea unui aspect esenţial pentru starea teatrului într-o epocă modernă, în care instituţile teatrale de stat, unde sunt salarizaţi, nu au cum să le ofere roluri convenabile în fiecare stagiune. Teatrul nostru are nevoie de o lege care să reglementeze acest aspect şi să sprijine existenţa teatrului independent, aşa cum funcţionează în mai toate ţările europene. Dar să trecem peste această atenţionare. În spectacolul de la Teatrul Act, teatru independent, pilonul întâlnirii prezentului cu trecutul personajelor este Petrică, rol excelent interpretat de Şerban Pavlu de la Teatrul “Bulandra”. Actorul scoate la lumină cu umor dar şi cu accente dramatice, frământările lui Petrică, mândru de familia sa pe care colegul Robert nu o are, îndrăgăstit de colega lor Paula dar afectat şi de nemulţumiri intime. Ratările ce o macină şi speranţele într-un viitor incert sunt credibil transmise de Ada Simionică interpreta Paulei, actriţă a Teatrului “Toma Caragiu”din Ploieşti. Farmecul provocator susţinut de gând interior sunt specifice interpretării acestei actriţe speciale. În Mia, soţia lui Petrică, sasistită de grijile gospodăriei, Mihaela Sârbu – actriţă independentă şi dascăl la UNATC -, se ramarcă din nou, jonglând cu nuanţele comice şi dramatice ale rolului propuse de dramaturg. În scena de beţie a Miei actriţa impresionează prin naturaleţea expresiilor . Robert este singurul personaj fragil compus de dramaturg şi de aici, poate şi platitudinea interpretării sale de către Gavril Pătru (Teatrul Naţional “I.L.Caragiale”). Într-o singură secvenţă, Costică Drăgănescu, în prezent actor independent, reuşeşte o performanţa caracterizând în amănunt profesorul de fizică aflat în pragul pensionării.

“Acasă la tata” este un spectacol reuşit în care veţi regăsi secvenţe de viaţă provocatoare de bună dispoziţie dar şi de tristeţe cu gândul la actualitatea zilelor noastre. Şi acestui spectacol al Teatrului Act i se prevede o carieră de success mai multe stagiuni.

TEATRUL MASCA – “SLUGĂ LA DOI STĂPÂNI”

UN SPECTACOL ÎNCÂNTĂTOR


Teatrul, aparţinînd segmentului cultural slujit sârguincios de actori, regizori şi scenografi, indiferent de indolenţa mass media de a nu discuta despre cultură, câştigă preţuirea publicului prin spectacolele sale. Sunt puţini specialişti în domeniu care acordă atenţia cuvenită existenţei în cartierul Militari a unui teatru special, Teatrul Masca datorat lui Mihai Mălaimare. “E un teatru de cartier” pot spune unii, singurul precizăm, dar în ciuda sediului plasat departe de centru, captează public din toate sectoarele Bucureştiului. Are un repertoriu personal cu intenţia de a fi continuator al commediei dell arte în formule originale, gen preţuit de spectatori de-a lungul vremii. Şi-a amenajat un sediu modern şi a cooptat o echipă de actori deosebiţi, în special tineri. Producţiile Teatrului Masca se derulează la sediu, dar şi în numeroase spaţii neconvenţionale din Capitală, în metrou sau în parcuri.
Ultima premieră, “Slugă la doi stăpâni” după Carlo Goldoni în regia lui Mihai Mălaimare, continuă proiectul de revitalizare a commediei dell arte. Spectacolul reuneşte o echipă de tineri actori, ce uimeşte prin mobilitate, prin verva interpretării. În secolul XVIII, piesa lui Goldoni a lansat intenţia depăşirii schemei devenită rigidă a commediei dell arte ce domina epoca. Mihai Mălaimare reuşeşte astăzi, să demonstreze că povestea tinerilor lui Goldoni care luptă disperaţi pentru împlinirea sentimentelor de dragoste este actuală, indiferent de epocă. Discret plasează piesa italianului în vremea Flower Power, a unor hippy ce vor aprecia rokul şi insistenă ca în cavalcada comică dictată de dramaturgie, să evidenţieze şi sensibilitatea tinerilor ce se confruntă cu sentimental iubirii. Scenografia – decor şi costume -, Sanda Mitache serveşte cu fineţe conceptual regizoral. Decorul este simplu, ingenios funcţional prin elemente concepute ca să servească şi acrobaţiei din mişcarea scenică, iar costumele coloreză amuzant atmosfera reprezentaţiei, servind şi tipologia personajelor. Imaginea vizuală generală sugerează vremea hippy, dar prin machiaj se aminteşte şi de commedia dell arte în cazul personajelor direct descendente din aceasta. Pantalone sau Brighella poartă un machiaj discret desenat ce trimite la măştile calsice. Spectacolul dezvoltă un umor de calitate ferit de vulgaritate, are ritm şi poate încânta orice spectator. Ca viziunea sa regizorală să prindă viaţă cât mai credibil, Mihai Mălaimare a apelat la colaboratori specializaţi în diferite domenii: coregrafie – Ioana Macarie, lupte scenice – Ion Albu, acrobaţie – Ionuţ Corlaci, studii de chitară – Vladimir Pezantes. Toţi aceşti colaboratori au lucrat eficient cu tinerii actori pentru ca rezultatele să fie spectaculoase. Actorii cântă, dansează, fac acrobaţii, fiind răsplătiţi cu aplauze entuziaste pentru virtuozitatea lor. Implicarea spectatorului în reprezentaţie nu se poate ignora în scene interactive, provocatoare. Nu se pot spune decât cuvinte de laudă pentru distribuţia compusă din Andrei Gonczi (Truffaldino), Ana Sivu Daponte (Beatrice), Alina Crăiţa (Smeraldina), Ana Turos (Clarice), Aurel Sandu (Pantalone), Valentin Mihalache (Lombardi), Bogdan Angelescu (Brighella), Răzvan Teodorescu (Silvio), Ionuţ Ghenu (Florindo) şi în alte roluri Laura Dumitraşcu Duică, Andrei Drăgulescu. Reţineţi aceste nume pentru că pot produce în continuare surprize plăcute şi în alte spectacole. Aceşti actori au un farmec deosebit şi mulţi sunt capabili de performanţe prin plastica mişcării. Unii sunt la început de drum în profesie, ca Andrei Gonczi, student în anul doi la “Spiru Haret”, clasa doamnei Sanda Manu. În afara acestui tânăr debutant, am mai reţinut prezenţa delicată, plăcută a Alinei Crăiţa şi pe cea a lui Ionuţ Ghenu, toţi detaşându-se prin spontaneitate şi implicare activă în proiect. Echipa este de calitate, fără hibe, Mihai Mălaimare ştiind să-i coopteze pe actori într-un spectacol ce le-a propus roluri convenabile vârstei şi personalităţii şi i-a antrenat pentru acrobaţie, dans şi interpretare muzicală.
“Slugă la doi stăpâni” este un spectacol cultural pentru că nu anulează sensurile lui Goldoni, chiar dacă este rezultatul unei adaptări, ci le actualizează. Merită să vă deplasaţi până în Militari pentru a cunoaşte Teatrul Masca şi echipa sa valoroasă care nu vă va deziluziona.

TEATRUL DE COMEDIE – “DOMNIŞOARA IULIA”

O ŞANSĂ PENTRU TINERI … ?!


Teatrul de Comedie este constant preocupat de lansarea şi susţinerea tinerilor prin diferite proiecte, dar de bază rămâne “Comedia ţine la TINEri”. De astă dată, găzduieşte o producţie a Asociaţiei Tam-Tam şi a teatrului, finanţată de Administraţia Fondului Cultural Naţional, “Domnişoara Iulia”, care implică patru absolvenţi promoţia 2008 ai UNATC – Andreea Bârsan, Sorina Ştefănescu, Şerban Gomoi şi Ioan Cortea -, alături de o actriţă stimată a Teatrului de Comedie, Delia Nartea, în regia profesorului de la universitate, actorul Liviu Lucaci. Profilul reportorial al instituţiei din strada Sf. Dumitru este însă, comedia, iar piesa suedezului August Strindberg, scrisă în 1888, e o dramă cu profiluri psihologice complex expuse în conflicte violente, dictate şi de condiţia socială căreia îi aparţin. Am urmărit în două distribuţii spectacolul şi am constatat reacţii ale spectatorilor, la unele scene, inadecvate scrierii. Spectatorii se amuzau copios, râdeau în faţa unor momente cu substrat dramatic. Nu era doar rezultatul prezenţei la Teatrul de Comedie, ci şi al conceptului regizoral simplist datorat unei lecturi teatrale superficiale în care tineri lipsiţi de experienţă se confruntau cu partituri dificile, chiar cu roluri incomode personalităţii lor.
Regizorul Liviu Lucaci oferă de fapt o adaptare după piesa lui August Strindberg şi comprimă neinspirat textul. “Raţiunea şi-a pierdut orice putere şi doar emoţiile şi sentimentele dictează condiţia subiectului” atenţiona dramaturgul în unul din eseurile sale teoretice asupra stilului dramatic al scrierilor sale. Comprimarea piesei de către regizor anulează taman argumentarea relaţiilor dorite de autor a funcţiona emoţional între cele trei personaje, aristrocata Iulia, valetul Jean şi bucătăreasa Kristin. Aspiraţiile, sentimentele, prăpastia dintre personaje din clase sociale diferite, sunt şubrezite de adaptare şi viziunea regizorală. Spre exemplu, publicul se amuză cum ucide Jean cu un topor pasărea din colivia pe care Iulia intenţiona să o ia în refugiul în Elveţia alături de valet după noaptea de dragoste cu acesta sau când Kristin cea adormită e scoasă din scenă că stânjeneşte relaţia dintre Iulia şi Jean. Le provoacă râsul spectatorilor, în funcţie de distribuţie, şi alte situaţii tensionate dramatic când replici sunt rostite patetic ori ca într-un spectacol de operetă. Profesorului de actorie Liviu Lucaci opţiunea regizorală pentru efecte spectaculoase îi afectează tocmai necesara coordonare a interpreţilor pentru a îi feri de stridenţe şi fals în rostirea unor replici în situaţii extreme conflictual.
Delia Nartea, căreia îi aparţine şi ilustraţia muzicală a spectacolului bine aleasă, avea toate datele de a interpreta rolul Iuliei şi reuşeşte în unele scene un portret impresionant al personajului, dar se dovedeşte inegală în urmărirea evoluţiei sale dramatice. O caracterizează convingător în debutul reprezentaţiei când cochetează autoritar şi provocator cu Jean la sărbătoarea de Sânziene, de exemplu, dar recită exterior monologul cheie al dezvăluirii conflictului dintre nobilul şi temutul său tată şi mama sa, consumând fără efect expresiv pahar după pahar de vin. În scena sinuciderii Iuliei, actriţa nu transmite emoţie publicului şi din cauza regiei care o obligă să o finalizeze … pe masa din bucătorie. Decorul lui Ştefan Caragiu, minaimalist desenează o bucătărie cu ustensilele de rigoare expuse de o parte şi alta a scenei pe două ştăngi. Util conceput pentru sala mică a teatrului este însă, defectuos întrebuinţat de regizor. Sinuciderea pe masă sau agăţarea unei oglinzi de una din ştăngi de către Jean ca să se bărbierească, au drept rezultat … amuzamentul unor spectatori. Costumele Dumitriţei Luncă au o linie elegantă, dar accesoriile sunt plasate neadecvat. De pildă, eşarfa colorată a lui Jean sau poşeta strălucitoare în care Iulia şi-a pus banii necesari călătoriei, erau adecvate mai repede pentru un bal. Alcătuirea poşetei incomodează şi actorii prin manipularea ei în scene de conflict.
Revenind la interpretare, Delia Nartea trebuie să construiască relaţiile personajului său în varianta a două distribuţii. Câştigă în valorificarea personajului Iulia, când Jean este interpretat de Ioan Cortea pentru că actorul nuanţează dezvoltarea personajului său şi rosteşte cu gând interior replica ferindu-se de patetism. În scena finală, cade totuşi în plasa stridenţelor vocale fără acoperire emoţională interioară. Şerban Gomoi concepe pe Jean mai linear doar ca un individ obsedat de parvenire, este uneori patetic, strident în manifestările de revoltă impuse de situaţii. Cu toate că interpretarea sa este rigidă, actorul schimbă credibil faţa personajului în scena relatării sentimentelor iscate de prima înâlnire cu Iulia. Jonglează atent cu stările interioare provocate de situaţie. Cei doi distribuiţi în rolul dificil al valetului expun calităţi pentru profesia aleasă – deţin o înfăţişare plăcută şi un timbru vocal special -, dar au avut parte de o îndrumare regizorală ce nu i-a sprijinit pentru reliefarea complexă a duplicităţii personajului. Kristin, într-o variantă a distribuţiei, este Andreea Bârsan, care tratează personajul cu atenţie semnificativă pentru subtextul său, degajă firesc şi implicare în relaţiile cu partenerii chiar şi când e lipsită de replică. În cealaltă variantă, şi interpretarea Sorinei Ştefănescu este apreciabilă, dar nu e constantă în dezvăluirea personajului, manifestată abia în ultima sa apariţie scenică, reacţii ce nu sunt sugerate pe parcusul reprezentaţiei.
“Domnişoara Iulia” prilejuieşte şansa cunoaşterii unor tineri actori într-un spectacol simplist în exprimarea conflictelor şi sentimentelor. Piesa solid construită de August Strindberg pe coordonate psihologice, în spectacol se transformă într-o telenovelă modestă ce produce efecte hilare în rândul spectatorilor.

TEATRUL ODEON – “PYRAMUS & THISBE 4 YOU”

UN EXERCIȚIU ȘCOLĂRESC DE DIVERTISMENT

La acest spectacol , publicul se va amuza ca la un divertisment tv. ce îi poate aduce uneori aminte de “Grupul Divertis” sau de “Vacanța mare”. Lipsit de inspirație este textul – “traducere și adaptare”(!!!) Andrei Marinescu - , ce se căznește să folosească scena meșterilor din piesa “Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare. Apelarea la Shakespeare devine doar un pretext pentru o parodie însăilată în patru episoade, cu adresă la inovațiile trăznite ce inundă fără sens multe spectacole cu pretenții de originalitate, pornite din ambițiile unor regizori. O scenă, celebră dintr-o piesă clasică de valoare, e tratată ca un pretext pentru exerciții școlărești de teatru. Astfel de exerciții sunt firești în cazul studenților la regie de la UNATC. Surprinzător este însă, că regizorul Alexandru Dabija, unul din puținii ce alcătuiesc mănunchiul valorilor regiei noastre, s-a pretat la un astfel de exercițiu facil. În patru variante regizorale este expusă povestea grupului de meșteșugari ce vor să-și încânte stăpânii la căsătoria lor, pe Theseus și Hippolyta, printr-un spectacol despre tragica iubire dintre Pyramus și Thisbe. Meșteșugarii devin actori amatori veleitari. În prima variantă , meșteșugarii sunt femei, aluzie la spectacolul lui Andrei Șerban “Lear” în care distribuția e alcătuită numai din actrițe. În episodul următor se încearcă ironizarea viziunii regizorale a unei echipe de studenți terorizați de un dascăl îngânfat (excelent Ionel Mihăilescu în intenția de a parodia stilul plin de emfază al profesorului). În cel de al treilea episod, parodia apelează la un ridicol conflict iscat între actorii amatori, unul fiind de etnie maghiară (excelent Pavel Bartoș în această postură). Pentru că toate fandoselile actorilor amatori de impresionare a lui Theseus și Hippolyta cu spectacolul lor au eșuat, se apelează la … mașiniștii teatrului să-I interpreteze pe meșteșugari, în ultimul episod . Toate variantele se susțin printr-o cavalcadă de gaguri, unele mai reușite, altele mai pricăjite, unele mai sofisticate, altele mai vulgare cu tentă sexuală. Spectatorii se amuză , unii receptând bășcălia la adresa poveștii străvechi de iubire dintre Pyramus și Thisbe, alții degustă trimiterile ironice spre X sau Y regizor ori profesor de teatru. Totuși, până la urmă care ar putea fi scopul major al acestui spectacol de teatru? Niciunul. Este un exercițiu de divertisment și atât.

Spectacolul era dedicat deschiderii săli Studio a Teatrului Odeon, o nouă sală dar la care nu s-au terminat lucrările din lipsă de fonduri. Primăria Capitalei investește în cel mai lung cârnat pentru Cartea recordurilor, dar nu îi interesează pe cei de acolo teatrele și nevoile lor, cultura e o amărâtă de Cenușăreasă. Așadar spectacolul a fost mutat pe scena mare a teatrului, un loc destul de incomod pentru spectatori. Decorul, încropit de Cosmin Ardeleanu, se bazează pe două să le zicem căsuțe, loc fără rost de refugiu al actorilor și un turn din plasă de sârmă în care sunt înghesuite niște scaune. Constructul nu susține convingător intenția de parodie a visiunii regizorale. Costumele lui Cosmin Ardeleanu sunt rezultatul unui amalgam de stiluri. Pentru “spectatorii” Theseus , Hippolyta și însoțitorii lor, scenograful apelează la desenul unor veșminte ce ar aminti de epoca lui Shakespeare, ca să ajungă, într-un episod, în cazul meșteșugarilor actori amatori, la soluția ca Pyramus și Thisbe să joace dramatica lor scenă doar în niște chiloței albi. Evident, că în cel de al doilea episod cu tinerii studenți pofticioși de noutăți teatrale, intervin și efectele video. Visuals Casa Gontz le concepe amuzant. Unsprezece actori depun eforturi să se implice în această parodie. În afara lui Ionel Mihăilescu și Pavel Bartoș citați că marchează cu umor debordant episoadele doi și trei, se mai remarcă Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Oana Ștefănescu și echipa de mașiniști ai Teatrului Odeon (Victor Cociorbă, Nicu Coman, Constantin Neagu), alături de recuziterii (Cristian Dunăreanu și Dumitru Neagu) și un regizor tehnic (Dan Iosif).

Din păcate, “Pyramus & Thisbe 4 you” nu se ridică la nivelul calitativ al altor spectacole semnate de regizorul Alexandru Dabija cu stimații actori ai Teatrului Odeon. Rămâne un exercițiu teatral cu investiție de fantezie pentru diverse gaguri, dar minor ca mesaj.

TEATRUL NAŢIONAL “I.L.CARAGIALE” - “TOŢI FIII MEI”

EMOŢIE ŞI PROVOCARE

Care ar fi rostul teatrului până la urmă? Să transmită emoţie şi să provoace la gând interior spectatorul, să-l captiveze prin infuzia emoţiei de a judeca destine tragice sau comice. Cine sunt creatorii stării de emoţie a spectatorului? Dramaturgul, regizorul, alături de scenograf şi - evident - actorii. Când regizorul, în special, uită că este ” purtătorul de cuvânt ” al dramaturgului şi forţează viziunea sa regizorală asupra piesei, fie din intenţia de actualizare, fie prin tratarea relaţiilor dintre personaje cu dorinţa de a descoperirii valenţe noi în numele originalităţii ignorând contextul dramaturgiei, a textului, rezultatul poate fi un spectacol şocant dar neconvingător pentru public. De secole se caută şi se încearcă diverse stiluri în scopul de o aşa zisă modernizare a esteticii teatrale ce eşuează în uitare pentru că o bună majoritate a spectacolelor de acest fel ignoră substanţa dramatică şi scopul receptării ei cu emoţie de către spectator.

“Toţi fiii mei” de Arthur Miller, în regia lui Ion Caramitru şi scenografia lui Dragoş Buhagiar, într-o distribuţie admirabilă, este un spectacol conceput pe linia “teatrului adevărat”, numit însă de unii cu ironie “clasic”, dar e, de fapt , “teatrul realismului magic” servit la noi strălucit de Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu sau Alexandru Tocilescu. E teatrul emoţiei şi provocării spectatorului la judecarea mesajelor transmise pe scenă. Piesa lui Arthur Miller, scriitor de marcă al americanilor, evreu de origine poloneză, “Toţi fiii mei”, a avut premiera în 1947 şi a fost reţinută în repertoriul teatrelor noastre o singură dată , în 1948, cu Aura Buzescu şi George Calboreanu, în scenografia lui Liviu Ciulei şi regia lui Dinu Negreanu proaspăt venit de la Moscova care vedea în piesă doar condamnarea capitalismului veros. După şase decenii, Naţionalul bucureştean revine la acest text, o alegere repertorială meritorie, pentru a demonstra că piesa rămâne foarte actuală în primul rând prin constructul personajelor. Nu numai povestea industriaşului Joe Keller care a devenit prosper acceptând cu neruşinare să furnizeze aviaţiei cilindri cu defect în timpul celui de al doilea război mondial, îi dă actualitate, ci acuza la adresa celor pentru care morala este ignorată, indiferent de contextul social, politic în care trăiesc. Peste contextul epocii în care a fost scrisă şi atitudinile personale ale lui Arthur Miller de simpatizant al unei ideologii de stânga, comunistă chiar, dramaturgul reuşeşte construcţia perfectă a personajelor plasate în conflicte majore, piesa sa câştigând valoare universală. Omul este ţinta lui Arthur Miller, arătat sub diversele feţe ale caracterului său, omul şi raportul său cu semenii, judecat după perceptele binelui şi răului ce sălăşuiesc în fiecare individ. Aceste percepte sunt universale, ele au “născut” teatrul antic şi au continuat să domine dramaturgia până în zilele noastre dându-i valoare. În “Toţi fiii mei” Arthur Miller urmăreşte riguros psihologa individului în situaţii existenţiale cruciale.

Regizorul Ion Caramitru a descifrat în profunzime sensurile scrierii şi s-a ferit de orice comentare şi actualizare a pretextului social-politic al acţiunii. În final abia, printr-o imagine metaforică punctează rezultatul frământărilor unui timp istoric ce a produs şi tragedia familiei Keller. Spectacolul său este actual fără “să scoată ochii” publicului prin efecte exterioare exagerat plasate, ci dar speculând, cum destul de rar se întâlneşte astăzi în teatru, relaţiile dintre personaje, sensurile morale ale disputelor purtate, evidenţiate prin interpretările de excepţie ale maeştrilor Sanda Toma şi Victor Rebengiuc, alături de o echipă ce reuneşte actori implicaţi cu tot sufletul în reprezentaţie, indiferent de amplitudinea partiturii lor. Spectacolul se derulează pe scena mare a Naţionalului bucureştean, o scenă incomodă pentru un construct teatral credibil. Incomodă atât pentru actori care trebuie să acopere un spaţiu mare de joc, pentru spectatorii ce vor să le urmărească toate reacţiile în raport cu întregul ansamblu, cât şi pentru creatorul decorului. Regizorul a apelat la colaborarea cu unul dintre cei mai valoroşi scenografi ai momentului, Dragoş Buhagiar. Acesta a împins spre sală scena, extinzând-o prin renunţarea la câteva rânduri de scaune şi a umplut spaţiul imens pus la dispoziţie cu constructul curţii interioare a vilei unei famili avute. Vila este elegantă, are un etaj, spaţiile de joc se amplifică astfel la diferite nivele şi sunt folosite inventiv de regizor. Centrul curţii e dominat de o piscină acoperită cu frunze moarte, copacii din jur sunt desfrunziţi, parcă am fi în plină toamnă, şi - în ciuda anotimpului indicat de replici - decorul sugerează simbolic că ne aflăm de fapt în faţa unei lumi ale căror destine apun. Dragoş Buhagiar prin acest decor subtil conceput creează atmosfera solicitată de conflict, atent la detaliile necesare pentru desenul fiecărui colţ al spţiului de joc, el fiind un as al detaliului scenic. Costumele sale cu tentă retro respectă linia tipologiilor. În acest cadru maiestos al imaginii teatrale genarale, Ion Caramitru, fără ajutorul unui specialist în mişcare sau coregrafie, a reuşit să îndrume surprinzător mişcarea actorilor, folosind întreaga scenă, dirijarea lor fiind dictată de susţinerea relaţilor şi conflictelor. Și prin îndrumarea mişcării personajelor regizorul amplifică tensiunea reprezentaţiei. Se remarcă deasemenea, luminarea spaţiilor de joc în funcţie de conflict, light design-ul fiind realizat de un specialist în acest dificil domeniu, Chris Jaeger. Cu sens sunt folosite şi efectele multimedia concepute de Daniel Gontz; se prefaţează inspirat prin ele debutul reprezentaţiei, cu imagini în alb-negru ce sugerează epoca războiului, alte proiecţii cu tâlc selectate intervin apoi la momentul pauzei. Accentele muzicale (Vlaicu Golcea) punctează scenele cheie ale acţiunii. Pentru spectatori în memorie vor rămâne actorii, creaţiile memorabile ale celor doi mari artişti – Sanda Toma (Kate Keller) şi Victor Rebengiuc (Joe Keller). Ei sunt părinţii aflaţi în confruntare cu fiul lor, Chris, interpretat de Dragoş Stamate, marcaţi şi de dispariţia în timpul războiului a lui Larry, fiul mereu invocat. Având o bogată experienţă de succese ca actor, Ion Caramitru, acum, în rol de regizor a ştiut să dezvolte impresionant evoluţia fiecărui personaj folosind calităţile actorilor distribuiţi în raport cu partiturile oferite generos de dramaturg. Actorii sunt cei care, la finalul reprezentaţiei vizionate, au determinat spectatorii să-i aplaude cu entuziasm minute în şir. Era un spectacol obişnuit, nu o premieră. Am sesizat, cum de nenumărate ori în timpul reprezentaţiei, spectatorii parcă respirau la unison urmărind cu sufletul la gură, într-o linişte deplină, disputele dintre personaje. La emoţia sălii o evolutie determinantă o are Sanda Toma prin tratarea cu rafinament a nuanţelor în frământările prin care trece mama celor doi fii, Kate. La început, Kate pare o fiinţă bolnavă, marcată de ideea că fiul său Larry mai trăieşte, dar se arată a fi şi o femeie puternică, autoritară, chiar perfidă în neacceptarea lui Ann (Costina Ciuciulică), iubita lui Chris şi fosta logodnică a celui dispărut, în familie. În unele scene manifestările lui Kate par ridicole, stârnesc amuzamentul spectatorilor, ca imediat acestora să le încremenească zâmbetul pe buze, pentru că Sanda Toma ştie să jongleze cu stările interioare ale personajului pentru a dezvălui în final, complicitatea avută cu Joe în acoperirea faptelor imorale pe care le-a tolerat până atunci. Sanda Toma oferă o creaţie unicat în acest rol care cândva a fost interpretat de profesoara sa Aura Buzescu. În stagiunea trecută, Victor Rebengiuc era preţuit de public pentru Willy din “Moartea unui comis voiajor” la Teatrul “Bulandra”, un alt personaj de referinţă din opera lui Arthur Miller. De astă dată îl veţi întâlni în Joe Keller, un rol de altă factură, ale cărui conataţii actorul le relevă cu măestrie. Joe al său pare un om obosit de munca depusă pentru bunăstarea familiei sale, dar şi marcat de gânduri ascunse. Speculează venirea lui Ann în familie. Pare sincer în atitudni dar sugerează şi o anume temere prin primirea cu eufuziune a copiilor lui Deever, fostul său colaborator aflat la puşcărie. Victor Rebengiuc caracterizează excelent pe Joe, cel care a ştiut să scape de rigorile justiţiei dar în final trebuie să se supună judecării faptelor sale reprobabile de către fiul său, Chris. O creaţie memorabilă expune actorul prin forţa dramatică şi credibilitatea atitudinilor în configurarea lui Joe căruia îi poţi înţelege motivările faptelor dar îl şi condamni pentru lipsa sa de moralitate. Sanda Toma şi Victor Rebengiuc oferă spectatorului personaje adevărate în care acesta descoperă atitudini apropiate intimităţii sale.

Este foarte dificil pentru tinerii actori să se confrunte în scenă cu parteneri de calibrul celor doi maeştri. Dragoş Stamate în Chris construieşte cu măsură şi firesc profilul fiului îndrăgostit şi susţine tensiunea relaţiilor cu cei din familie. În scena confruntării finale dintre fiu şi tată, actorul este totuşi copleşit de forţa partenerului. Sensibilă, graţioasă în ţinută, atentă la relaţii este Costina Ciuciulică în Ann Deever. Tânăra actriţă marchează cu atenţie şi îndoielile interioare survenite la venirea fratelui său George (Ioan Andrei Ionescu) după vizitarea tatălui aflat în detenţie. Irebroşabil este Ioan Andrei Ionescu prin modul în care caracterizează revolta lui George şi provoacă confruntarea pentru stabilirea adevărului. Actorul îşi tratează personajul, care este de profesie avocat, nu ca pe un simplu justiţiar, ceea ce dă o consistenţă deosebită interpretării sale. Pe lângă fireasca revoltă a fiului, Ioan Andrei Ionescu sublinează şi amărăciunea celui aflat în dilema acceptării ca adevăr relatarea tatălui condamnat. Un rol secund, Lydia Lubey, vecina familiei Keller, îl evidenţiează prin minuţia expresiei, Irina Cojar. Este fosta iubită a lui George, căsătorită cu Frank, personaj interpretat cu fineţe de Gavril Pătru. Doi actori cu experienţă, Viviana Alivizache (Sue Bayliss) şi Dorin Andone (Jim Bayliss), interpretează un alt cuplu de vecini ai familiei industriaşului, evidenţiind excelent tipologiile. Actorii distribuiţi în roluri de prim plan sau de plan secund au plăcerea jocului şi naturaleţe în relaţii, trăind implicarea în situaţii şi când nu au replică şi urmăresc doar dialogul celor din jur.

“Toţi fiii mei”, piesă inspirată dintr-un fapt real, este un spectacol ce pledează emoţionant în favoarea respectării regulilor morale şi fură respiraţia spectatorilor copleşiţi de contactul cu o lume ce le este apropiată. Trebuie vizionat acest spectacol pentru că nu veţi regreta nici timpul acordat întâlnirii cu artişti unicat din peisajului teatral.