TEATRUL NAŢIONAL “I.L.CARAGIALE” - “LEGENDA MARELUI ÎNCHIZITOR”

ÎNTÂLNIRE CU VALORILE CUVÂNTULUI ŞI TEATRULUI

Sunt foarte rare spectacolele speciale bazate pe cuvânt, unele derizoriu considerate şi monologuri, care reuşesc să reunească în totalitate valori culturale – autor, regizor, actor şi scenograf. “Legenda Marelui Închizitor” a clasicului Dostoievski îi incită şi pe contemporanii noştri creatori de valoare din teatru, regizorul Radu Penciulescu, actorul Victor Rebengiuc şi scenograful Dragoş Buhagiar. Rezultatul efortului lor creator este un spectacol de excepţie ce aparţine zonei teatrului de idei, departe de experimentele superficiale.
Sunt necesare câteva precizări elementare pentru cei care l-au uitat pe Dostoievski. Textul, atractiv tradus dramatic de Ileana Littera, este extras din capitolul “Marele Închizitor” al celebrului roman “Fraţii Karamazov” de F. M. Dostoievski. În roman, Ivan, mai apropiat a fi de doctrina liberilor cugetători, încearcă să-l convingă pe fratele său Alioşa, apropiat însă, de credinţa părintelui Zosima, să nu urmeze calea călugăriei. Ivan imaginează ca argument, o poveste ce se petrece la începutul secolului XVI, la Sevillia, în plină epocă a Inchiziţiei. Acolo, revine pe pământ Iisus care prin actele sale îl revoltă pe Marele Închizitor produs al papalităţii. Regizorul Radu Penciulescu oferă precizării referitoare la timpul şi locul acţiunii în prologul susţinut de un tânăr slujitor al bisericii şi al Inchizitorului. (Cu fineţe , candoare, introduce publicul în atmosferă, Nikita Dembinski, copilul care va fi partener din umbră al Marelui Închizitor). Personalitate ierarhică a bisericii, Închizitorul, începe treptat, treptat lupta personală a căutării argumentelor pentru a îl nega pe Iisus şi, de fapt, perceptele biblice. Monologul devine astfel o confruntare a materiei cu spiritul. Linie nuanţat evidenţiată prin interpretarea rolului de către Victor Rebengiuc. Amintind Scriptura, Inchizitorul citează provocarea satanică adresată lui Iisus, “Vezi acele pietre, preschimbă-le în pâine şi omenirea va alerga după Tine ca o turmă de oi recunoscătoare şi docilă”. Acest citat este cheia pledoariei periculoase a Închizitorului, argumentul suprem că Iisus ar fi greşit când a optat pentru libertatea spiritului. Forţă autoritară fiind, cauza pentru care pledează Închizitorul este că omul se supune celui care îi asigură pâinea cea de toate zilele şi renunţă la libertate. Rechizitoriul său este o temă universală, mereu actuală, ce a alimentat dramatice dictaturi în istorie pentru manipularea oamenilor. “Pâine şi circ” a fost dictonul antichităţii, rămas valabil şi în zilele noastre. Tema este admirabil expusă în spectacol, e drept fără efecte speciale ce să şocheze spectatorii obişnuiţi să li se indice prin imagini spectaculoase (proiecţii, etc.) sensurile ascunse de replică. Regizorul Radu Penciulescu respectă cuvântul şi “efectul său special” rămâne forţa actorului dirijat să se implice credibil în gândirea celor rostite pe scenă, să se confunde cu personajul atribuit. Regizorul şi actorul Victor Rebengiuc au descifrat la literă cuvântul lui Dostoievski pentru a îi da dimensiune emoţională.
Radu Penciulescu şi Victor Rebengiuc au experienţa unei colaborări fructoase în “Doi pe un balansoar”, “Vicarul”, spectacole memorabile ale istoriei teatrului nostru. Când a revenit în ţară, după o îndelungată absenţă, regizorul a realizat, tot pe prima scenă a ţării, “Celălalt Cioran” după “Caietele” lui Emil Cioran, cu regretatul Ovidiu Iuliu Moldovan, un spectacol integrat teatrului de idei, ce a obţinut stagiuni de-a rândul preţuirea publicului. De astă dată, s-a oprit la monologul Marelui Inchizitor, pledoarie subtilă pentru a demonstra că perceptele doctrinare şi puterea sunt într-o strânsă legătură, abil întrebuinţate de mai marii lumii pentru manipularea monstruoasă a maselor. Viziunea coerentă asupra valorii cuvântului, grija faţă de nuanţa imaginii teatrale, caracterizează pe acest mare regizor, Radu Penciulescu, care dă o intensitate dramatică aparte spectacolului. Decorul este creat de unul din scenografii de frunte ai noştri, Dragoş Buhagiar. Fără a fi ostentativ, desenul scenografic merge pe intenţia sugerării metaforice a trecerii de la universul colorat al camerei elegante a unui palat, locul comod de trai al Închizitorului, la un spaţiu al purităţii, în alb pe care încearcă să-l acapareze prelatul.
Pentru marele public, sufletul spectacolului rămâne Victor Rebengiuc. Disecă replica într-o frazare impecabilă, o filtrează printr-o trăire interioară. Închizitorul nu poartă un dialog cu Iisus pe care unii fani de manele poate l-ar dori prezent în scenă, el îşi imaginează că argumentele sale le poate adresa direct lui Iisus privind copilul care îi stă docil în preajmă şi schimbă ţinta cuvântului către public când vrea să-l convingă malefic că libertatea e un fals al existenţei. Acest joc al planurilor este strălucit manevrat de Victor Rebenciuc. Prompterul din fundal ţine economicos locul suflerului, persoană necesară oricărui spectacol. Ce realizează Victor Rebengiuc din acest personaj de substanţă filosofică nu se mai poate numi doar interpretare, este creaţia unui mare artist.
E trist, că acei culturalizaţi dubios ce activează ca “ziarişti culturali” vorbesc cu pretenţii despre Dostoievski atacând inconştient un spectacol . Mai deunăzi, unul considera drept un spectacol “interesant, oarecare”, cel cu “piesa” … “Crimă şi pedeapsă” de la Teatrul “Bulandra”, în regia lui Yuri Kordonskiy. Noua întâlnire pe scenă cu Dostoievski prin “Legenda Marelui Inchizitor” provoacă alte confuzii. Spectacolul nemulţumeşte pe altcineva că “Dostoievski a scris scena pentru două personaje principale” şi îi lipseşte din distribuţie personajul Iisus !!! Astfel de consideraţii hilare sunt în condradicţie nu numai cu valoarea culturală a romanului ce stă la baza textului din scenă, dar şi cu reacţiile publicului obişnuit, în rândul căruia m-am numărat într-o sâmbătă la o reprezentaţie de matineu. Publicul era cucerit de contctul cu… teatrul adevărat. Nimeni nu a părăsit sala plictisit de cele rostite în spaţiul neconvenţional, de fapt, al sălii Atelier. Asistau la un “experiment” al transmiterii unor idei majore de viaţă.
“Legenda Marelui Închizitor” consider a fi un eveniment cultural, şi educaţional pentru public, datorat unor maeştri care mai cred că emoţia spectatorilor, mai poate a fi provocată şi în zona ideilor aparent secătuite de dramatism. Spectacolul lansează o întrebare spinoasă : Vrei să fi liber sau dominat de autoritatea puterii care îţi zvârle doar o pâine în locul libertăţii spiritului, pe care o poţi folosi tu şi nu doar cei care îţi dictează viaţa prin dogme şi doctrine servind doar intereselor lor?!