REPORTAJE DIN PRESĂ … PE SCENĂ
Dramaturgia noastră continuă să fie tare modestă. Realitatea este bogată în teme, subiecte ce pot inspira pe deplin pe cei care aspiră a deveni dramaturgi. Din păcate, lipsesc personalităţile capabile să le exploateze consistenţa în piese de teatru. Dramaturgia este un segment aparte al literaturii care solicită scriitorului o anume ştiinţă, o tehnică a scrierii în exprimarea ideilor. Restrângerea exprimării doar la replică, fără posibilităţii de comentarii sau descriere a situaţiilor conflictuale ca în proză, obligă dramaturgul la definirea personajelor, motivarea situaţiilor şi acţiunilor numai prin cuvânt. Dramaturgia este un domeniu pretenţios şi pentru că receptorii săi sunt spectatori, nu cititorii amatori de literatură, ea are nevoie de contribuţia “traducătorilor” pentru ilustrarea sa teatrală. Regizorul şi actorii, sunt o echipă de “traducători” care îi dau scenic viaţă.
Teatrul Odeon a selectat din producţiile dramaturgiei noastre “În container” de Constantin Cheianu. Intenţiile selecţiei sunt demne de laudă. Textul, că piesă de teatru
nu o putem numi, atacă o realitate tragică, emigraţia clandestină, fuga din ţara de baştină unde cetăţeanul nu e respectat şi nu poate trăi decent. Autorul este apreciat peste Prut pentru scrierile sale lansate în Republica Moldova. Intenţiile sale de a avertiza asupra gravului fenomen al emigraţiei sunt admirabile. Nu îi cunoaştem alte scrieri, dar… textul “În container” nu se poate încadra dramaturgiei. Lipseşte configurării celor şase personaje, motivarea esenţială – de ce au ales calea emigrării clandestine. Doar personajul Viorel (Marius Damian) invocă vag cauza emigrării, necesitatea întreţinerii familiei, celelalte personaje sunt lipsite de o biografie-argument , iar conflictele n-au consistenţă dramatică. Personajele sunt fragil caracterizate şi nemotivate psihologic ca tipologii. Se ajunge la furturi de bani şi acte între emigranţi. Desigur, situaţia lor este disperată, dar manifestările lui Sergiu (Dimitrii Bogomaz) şi Viorel cel care îşi doreşte paşaportul irlandez, cât şi cele ale lui Ion (Gabriel Pintilei), ne fac să-i privim ca pe nişte vagabonzi şi răufăcători. Nu se sugerează cauzele care i-au înpins la aceste comportamente imorale. Alt personaj, tânărul Igor (Mihai Smarandache), vrea să emigreze şi cade victimă conaţionalilor săi, Sergiu şi Ion. De ce a optat însă, pentru calea emigraţiei ilegale, când are o familie avută, o mamă cu bani (Irina Mazanitis), rămâne o întrebare fără răspuns. O posibilă explicaţie la aceste hibe majore ale textului o dă în progamul de sală chiar Constantin Cheianu : »Este primul text “document” pe care l-am scris, toate faptele relatate în piesă se bazează pe evenimente reale, iar personajele au prototipuri în viaţa reală. Eu nu a trebuit decât să fac din poveştile diferiţilor oameni (unii dintre ei nu s-au întâlnit niciodată în viaţa reală) un subiect unitar». Taman “subiectul unitar” nu a reuşit să-l realizeze. A pus cap la cap reportaje din presă fără să le găsească un liant. Cum presa s-a degradat în ultima vreme şi nu mai e solicitată, pentru cei care nu-i cunosc reportajele, este impresionantă relatarea lor pe scenă. Descoperă cu uimire umilinţele unor oameni care încearcă şansa emigrării în containere cu riscul vieţii. Scena finală a spectacolului e profund emoţionantă. Dar întrebarea : “De ce ajung în această situaţie ?”, rămâne fără răspuns pentru că despre dramele lor de acasă textul nu pomeneşte mai nimic, iar cauzele lor, multora de la noi şi din alte ţări, rămân necunoscute.
Şi în cazul acestui spectacol se optează pentru aceiaşi formulă la modă, publicul să stea pe scenă, pe gradene şi spaţiulu de joc să fie astfel restrâns. Bănuim că s-a ales această soluţie şi pentru că sala nouă a Teatrului Odeon nu are încă rezolvată problema sursei necesare de electricitate, instalarea unui transformator ce serveşte şi Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” aflat în aceiaşi situaţie. Cele două teatre sunt vecine pe Calea Victoriei, au sălile gata pentru primirea publicului, dar… n-au sursa necesară de lumină pentru spaţiile de joc ! Sperăm într-o rezolvare cât mai grabnică a acestei situaţii absurde.
Spectacolul prilejuieşte debutul în Capitală pentru tânărul regizor Cristian Ban. Viziunea sa regizorală este simplistă, nu acoperă teatral stângăciile textului. Personajele vorbesc în “dialect” moldovenesc şi unele cuvinte sunt dificil de înţeles pentru spectatorii de la noi, iar Donatas (Relu Poalelungi) se exprimă în limba rusă ! Poate că autorul şi-a dorit ca Donatas, manipulatorul emigrării basarabenilor spre Irlanda să fie rus! Alegerea acestei soluţii e discutabilă, chiar dacă a ambiţionat să facă trimiteri explicative la contextul social-politic al acţiunii. Majoritatea publicului de astăzi dinRomania nu mai înţelege limba rusă, iar definirea personajului prin replică este anihilată. Totuşi, actorul Relu Poalelungi se achită conştiincios de rol prin expresia adoptată. Ca spectacolul să aibă şi “efecte” regizorul apelează la resursele scenografiei Cristinei Milea. Sunt sugerate în principal, două spaţii ale acţiunii, o cameră elegantă de hotel şi un closet ciudat cu mai multe “chiuvete” pentru bărbaţi, exagerat întrebuinţate de viziunea regizorală. Jocul culorilor în desenul decorului, alb, negru şi roşu, şi-ar dori o trimitere metaforică referitoare la existenţa personajelor, dar este facil ca expresie teatrală. În faţa unor partituri firave şi a unei viziuni regizorale stângace în intenţii, actorii au încercat să dea credibil viaţă personajelor. În Viorel, Marius Damian reuşeşte o caracterizare complexă a personajului printr-o trăire interioară sinceră. La rândul său, doar în două apariţii, Irina Mazanitis desenează convingător rolul mamei care îşi doreşte binele fiului, Igor, chiar dacă emigrarea sa nu are motivare. În Igor, Mihai Smarandache dă expresie tânărului naiv şi dezorientat când ajunge într-o lume necunoscută lui. Duritatea şi supunerea faţă de Donatas, le punctează Gabriel Pintilei în Ion. Deranjantă rămâne evoluţia lui Dimitrii Bogomaz în Sergiu, şmecherul care îşi fraiereşte concetăţenii pentru obţinerea de paşapoarte ca lituanieni. Actorul nu speculează relaţiile cu partenerii, interpretarea sa pare a fi doar o primă lectură a textului.
Spectacolul poate capta publicul prin tematica sa, dar este de o modestă calitate sub mai multe aspecte pe care le-am comentat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre programul de sală, excelent ca ideea şi grafică , devenit un “paşaport” original, bilingv cu multe informaţii utile.
Dramaturgia noastră continuă să fie tare modestă. Realitatea este bogată în teme, subiecte ce pot inspira pe deplin pe cei care aspiră a deveni dramaturgi. Din păcate, lipsesc personalităţile capabile să le exploateze consistenţa în piese de teatru. Dramaturgia este un segment aparte al literaturii care solicită scriitorului o anume ştiinţă, o tehnică a scrierii în exprimarea ideilor. Restrângerea exprimării doar la replică, fără posibilităţii de comentarii sau descriere a situaţiilor conflictuale ca în proză, obligă dramaturgul la definirea personajelor, motivarea situaţiilor şi acţiunilor numai prin cuvânt. Dramaturgia este un domeniu pretenţios şi pentru că receptorii săi sunt spectatori, nu cititorii amatori de literatură, ea are nevoie de contribuţia “traducătorilor” pentru ilustrarea sa teatrală. Regizorul şi actorii, sunt o echipă de “traducători” care îi dau scenic viaţă.
Teatrul Odeon a selectat din producţiile dramaturgiei noastre “În container” de Constantin Cheianu. Intenţiile selecţiei sunt demne de laudă. Textul, că piesă de teatru
nu o putem numi, atacă o realitate tragică, emigraţia clandestină, fuga din ţara de baştină unde cetăţeanul nu e respectat şi nu poate trăi decent. Autorul este apreciat peste Prut pentru scrierile sale lansate în Republica Moldova. Intenţiile sale de a avertiza asupra gravului fenomen al emigraţiei sunt admirabile. Nu îi cunoaştem alte scrieri, dar… textul “În container” nu se poate încadra dramaturgiei. Lipseşte configurării celor şase personaje, motivarea esenţială – de ce au ales calea emigrării clandestine. Doar personajul Viorel (Marius Damian) invocă vag cauza emigrării, necesitatea întreţinerii familiei, celelalte personaje sunt lipsite de o biografie-argument , iar conflictele n-au consistenţă dramatică. Personajele sunt fragil caracterizate şi nemotivate psihologic ca tipologii. Se ajunge la furturi de bani şi acte între emigranţi. Desigur, situaţia lor este disperată, dar manifestările lui Sergiu (Dimitrii Bogomaz) şi Viorel cel care îşi doreşte paşaportul irlandez, cât şi cele ale lui Ion (Gabriel Pintilei), ne fac să-i privim ca pe nişte vagabonzi şi răufăcători. Nu se sugerează cauzele care i-au înpins la aceste comportamente imorale. Alt personaj, tânărul Igor (Mihai Smarandache), vrea să emigreze şi cade victimă conaţionalilor săi, Sergiu şi Ion. De ce a optat însă, pentru calea emigraţiei ilegale, când are o familie avută, o mamă cu bani (Irina Mazanitis), rămâne o întrebare fără răspuns. O posibilă explicaţie la aceste hibe majore ale textului o dă în progamul de sală chiar Constantin Cheianu : »Este primul text “document” pe care l-am scris, toate faptele relatate în piesă se bazează pe evenimente reale, iar personajele au prototipuri în viaţa reală. Eu nu a trebuit decât să fac din poveştile diferiţilor oameni (unii dintre ei nu s-au întâlnit niciodată în viaţa reală) un subiect unitar». Taman “subiectul unitar” nu a reuşit să-l realizeze. A pus cap la cap reportaje din presă fără să le găsească un liant. Cum presa s-a degradat în ultima vreme şi nu mai e solicitată, pentru cei care nu-i cunosc reportajele, este impresionantă relatarea lor pe scenă. Descoperă cu uimire umilinţele unor oameni care încearcă şansa emigrării în containere cu riscul vieţii. Scena finală a spectacolului e profund emoţionantă. Dar întrebarea : “De ce ajung în această situaţie ?”, rămâne fără răspuns pentru că despre dramele lor de acasă textul nu pomeneşte mai nimic, iar cauzele lor, multora de la noi şi din alte ţări, rămân necunoscute.Şi în cazul acestui spectacol se optează pentru aceiaşi formulă la modă, publicul să stea pe scenă, pe gradene şi spaţiulu de joc să fie astfel restrâns. Bănuim că s-a ales această soluţie şi pentru că sala nouă a Teatrului Odeon nu are încă rezolvată problema sursei necesare de electricitate, instalarea unui transformator ce serveşte şi Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” aflat în aceiaşi situaţie. Cele două teatre sunt vecine pe Calea Victoriei, au sălile gata pentru primirea publicului, dar… n-au sursa necesară de lumină pentru spaţiile de joc ! Sperăm într-o rezolvare cât mai grabnică a acestei situaţii absurde.
Spectacolul prilejuieşte debutul în Capitală pentru tânărul regizor Cristian Ban. Viziunea sa regizorală este simplistă, nu acoperă teatral stângăciile textului. Personajele vorbesc în “dialect” moldovenesc şi unele cuvinte sunt dificil de înţeles pentru spectatorii de la noi, iar Donatas (Relu Poalelungi) se exprimă în limba rusă ! Poate că autorul şi-a dorit ca Donatas, manipulatorul emigrării basarabenilor spre Irlanda să fie rus! Alegerea acestei soluţii e discutabilă, chiar dacă a ambiţionat să facă trimiteri explicative la contextul social-politic al acţiunii. Majoritatea publicului de astăzi dinRomania nu mai înţelege limba rusă, iar definirea personajului prin replică este anihilată. Totuşi, actorul Relu Poalelungi se achită conştiincios de rol prin expresia adoptată. Ca spectacolul să aibă şi “efecte” regizorul apelează la resursele scenografiei Cristinei Milea. Sunt sugerate în principal, două spaţii ale acţiunii, o cameră elegantă de hotel şi un closet ciudat cu mai multe “chiuvete” pentru bărbaţi, exagerat întrebuinţate de viziunea regizorală. Jocul culorilor în desenul decorului, alb, negru şi roşu, şi-ar dori o trimitere metaforică referitoare la existenţa personajelor, dar este facil ca expresie teatrală. În faţa unor partituri firave şi a unei viziuni regizorale stângace în intenţii, actorii au încercat să dea credibil viaţă personajelor. În Viorel, Marius Damian reuşeşte o caracterizare complexă a personajului printr-o trăire interioară sinceră. La rândul său, doar în două apariţii, Irina Mazanitis desenează convingător rolul mamei care îşi doreşte binele fiului, Igor, chiar dacă emigrarea sa nu are motivare. În Igor, Mihai Smarandache dă expresie tânărului naiv şi dezorientat când ajunge într-o lume necunoscută lui. Duritatea şi supunerea faţă de Donatas, le punctează Gabriel Pintilei în Ion. Deranjantă rămâne evoluţia lui Dimitrii Bogomaz în Sergiu, şmecherul care îşi fraiereşte concetăţenii pentru obţinerea de paşapoarte ca lituanieni. Actorul nu speculează relaţiile cu partenerii, interpretarea sa pare a fi doar o primă lectură a textului.
Spectacolul poate capta publicul prin tematica sa, dar este de o modestă calitate sub mai multe aspecte pe care le-am comentat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre programul de sală, excelent ca ideea şi grafică , devenit un “paşaport” original, bilingv cu multe informaţii utile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu