“VOIAJUL DOMNULUI PERRICHON” – TEATRUL “BULANDRA”( SALA IZVOR)

O INVITAŢIE LA BUNĂ DISPOZIŢIE

După o absenţă din programul teatrelor, Sala Izvor a Teatrului “Bulandra” produce surpriza întâmpinării publicului într-o sală complet renovată, cu un spectacol ce transmite bună dispoziţie, “Voiajul domnului Perrichon”, piesă a prolificului scriitor francez Eugene Labiche. Atenţionăm că Sala Izvor a devenit cea mai modernă din Capitală. Foaierul este primitor, scaunele s-au schimbat şi sunt comode, şi cea mai importantă schimbare rămâne înzestrarea scenei cu utilaje tehnice de ultimă oră. Cu prilejul actualei premiere orcine poate sesiza aspectul primitor al sălii, dar şi posibilităţile manipulării iluminatului scenic, problemă dificilă pentru multe teatre lipsite de această preţioasă tehnică.

Într-o vreme în care şi datorită influienţei programelor tv. teatrele încep să cultive trivialitatea de limbaj şi expresie, indiferent că ar fi vorba de drame sau comedii, spectatorii descoperă la Teatrul “Bulandra” că se pot amuza copios la o comedie spumoasă, cu o replică vie, decentă. Trebuie remarcată traducerea Luminiţei Răuţ şi adaptarea lui Dinu Cernescu. Piesa lui Eugene Labiche, despre problemele unei familii burgheze care trebuie să aleagă din doi pretendenţi un soţ pentru fiica lor, a fost comprimată ineligent în adaptare cu buna intenţie ca spectacolul să fie alert. Traducerea şi regia au urmărit o discretă subliniere a replicilor ce au legătură directă cu lumea contemporană, chiar dacă Labiche le-a scris în urmă cu aproximativ o sută de ani. Adaptarea, traducerea şi regia se feresc de orice vulgaritate, iar publicul se amuză şi în lipsa întregului arsenal verbal legat de replica binecunoscută “Ce puii mei !” şi ilustrării teatrale a unui asemenea limbaj. Desigur nu este un spectacol de senzaţie ce poate şoca şi ar vrea să revoluţioneze teatrul, ci unul simplu, corect în intenţii, de bun simţ artistic, jucat cu plăcere de actorii conduşi de regizorul Dinu Cernescu. Spectacolul va avea succes la publicul sătul de experimente şi exagerte adaptări după dramaturgi celebrii, chiar dacă unii “analişti” teatrali vor strâmba din nas considerându-l învechit ca stil.

O contribuţie remarcabilă la realizarea acestui spectacol o are Maria Miu unul din creatorii de marcă ai scenografiei de la noi. Povestea familiei Perrichon abundă în întâmplări ce solicită multe spaţii de joc. Maria Miu găseşte ingenios soluţia încadrării locurilor acţiunii într-un portal matalic în centru căruia se află un ceas şi unde diverse obiecte cu pricepere plasate şi alese, definesc spaţiul de joc : o gară, un han, casa domnului Perrichon etc. Prin jocul luminii (lighting design – Alexandru Darie) şi puţin fum plasat în diverse momente, totul se transformă la vedere. Măestria scenografei se face simţită şi în varietatea costumelor lucrate pe profilul personajelor, elegante şi sugestive prin o sumedenie de amănunte în croială, prin tot felul de accesorii. În această reuşită scenografie, regizorul Dinu Cernescu animă acţiunea, o colorează comic neostentativ prin mişcare şi gaguri cu ţintă precisă. Viziunea sa regizorală urmăreşte să ironizeze fiţele unor burghezi avuţi cu subtilă trimitere către parveniţii de astăzi care apelează la relaţiile cu cei influenţi pentru a avea o viaţă comodă. Succesul acestei echipe de profesionişti e dictat de o distribuţie admirabilă. Evident, capul de afiş este Virgil Ogăşanu care fără să apeleze la clişee comice îl prezintă cu mult umor pe Perrichon. Actorul arată cum personajul este dramatic implicat în diverse situaţii, dar atitudinile , expresiile sale provoacă comicul firesc. Perrichon este un rol care îi va aduce un spor de popularitate stimatului actor. Senzuală, frivolă, este doamna Perrichon în interpretarea deosebită a Manuelei Ciucur. Actriţa propune o doamnă care imită stilul divelor anilor ’40, cu fină ironie desenat. Rolul fiicei familiei, Henriette, revine tinerei actriţe, Ilinca Manolache. Compoziţia regizorală a personajului este însă, discutabilă pentru că unele accentele fac exagerat din Henriette o fată cu voce groasă care pare handicapată. Ilinca Manolache salvează personajul prin urmărirea activă şi când nu are replică a relaţiilor cu cei din jur, provocând mereu animarea comică a situaţiilor. Cei doi pretendenţi din interes la mâna Henriettei, Daniel şi Armand sunt ireproşabil interpretaţi de Vlad Zamfirescu şi Gheorghe Ifrim. Partiturile sunt schematice, dar actorii găsesc nuanţe cu rost comic ca să le diferenţieze şi să le dea credibilitate. Lui Ion Cocieru îi revine rolul Comandantului ţâfnos Mathieu pe care îl interpretează cu măsură pentru o caracterizare comică fără exagerări dar suculentă prin umorul degajat. Într-un rol de plan secund, Hangiul, tânărul Andrei Runcanu se impune dovedindu-se o personalitate expresivă. Hangiul său este servil, dornic să fie remarcat de cei ce apar la hanul său, actorul dezvoltându-i ingenios , cu fineţe şi haz atitudinile. Distribuţia se completează cu Silviu Geamănu (Majorin), Dumitru Anghel (Joseph), Sorin Dobrin (Jean), Dragoş Silvestru (Un impiegat), Marian Simion (Un hamal) şi Ion Paliu (Un ghid), toţi se achită fără cusur de aceste personaje secundare.

Poate surprinde pe unii aprecierile pozitive pentru acest spectacol simplu de care marele public, stăpânul teatrului are însă nevoie, intoxicat fiind de penibilul divertismentelor care îl bombardează zilnic prin intermediul programelor tv. “Voiajul domnului Perrichon” este un spectacol “clasic”, o comedie care nu poate plictisi pe nimeni, ce oferă buna dispoziţia dorită de orice spectator.