“S-A SFÂRŞIT CUM A-NCEPUT” – TEATRUL NAŢIONAL “I.L.CARAGIALE”

O CAVALCADĂ COMICĂ, UN SPECTACOL POPULAR

Vreţi să vă amuzaţi ca la un film cu Stan şi Bran, aşii comicului burlesc ? Vizionaţi acest spectacol care are şi un tâlc anume, prostia se plăteşte. Piesa aparţine scriitorului irlandez Sean O’Casey, născut în 1880, care a rămas una din personalităţile secolului trecut prin atitudinile sale sociale şi politice, dar în principal prin scrierile sale autobiografice şi de teatru. “S-a sfârşit cum a-nceput” , alături de “Poveste de adormit copiii”, este una din piesele într-un act scrise în 1931, actuală ca sens major, că putem plăti prostia cu distrugerea a ceea ce am construit cu greu. Este o farsă comică în care se pot descoperi accente absurde ce l-au entuziasmat şi pe Samuel Beckett. Acesta i-a recunoscut lui O’Casey public valoarea. Piesa nu are anvergura altor scrieri – “Juno şi Păunul” sau “Umbra unui franctiror” -, intriga e minoră, dar personajele au un construct deosebit. Acţiunea redă simplu şi clar, cum într-un cuplu de oameni simpli, ţărani activi, bărbatul se revoltă şi vrea să-i demonstreze muierii sale că îi poate lua locul în treburile casnice ale gospodăriei. Prestaţiile active, rolurile în gospodărie se schimbă între soţie şi soţ, şi acasă rămâne soţul, Darry Berrill (Mihai Constantin) care va fi “ajutat” în treburile casei de Barry Derrill (Daniel Badale), prietenul miop, în vreme ce consoarta sa, Lizzie Berrill (Victoria Dicu) pleacă pe furtună la cosit în locul bărbatului. Ce se petrece în casa lui Berrill, cu “gospodarii” de ocazie, merită a fi urmărit pe scena mare a Teatrului Naţional “I.L.Caragiale” pentru că provoacă buna dispoziţie mult dorită de spectatori.
Punerea în scenă a acestei piese putea fi un eşec, dacă regizorul cădea în plasa vulgarizării comicului, cum suntem obişnuiţi prin producţiile tv. care inspiră pe unii practicanţi ai teatrului. HORAŢIU MĂLĂELE, una din puţinele personalităţi culturale peocupate de calitatea artistică a actului teatral, pune în scenă această piesă simplă ca scriere dramatică, dar provocatoare, cu o fantezie debordantă, cuceritoare pentru marele public. Este coerent în a demonstra intenţiile dramaturgului de a sancţiona unde poate duce prostia şi lenea în mediul de bază al societăţii, al oamenilor simpli care muncesc fără să priceapă specificul prestaţiei lor. Meritul regiei este construcţia unei cavalcade de gaguri, savuroase comic, motivate, credibile prin personajele care le înfăptuiesc, servite excelent de distribuţia aleasă. Viziunea regizorală finalizează ca într-o fabulă, cu o morală cu sens dramatic, rezultatul manifestăriilor casnice ale celor doi prostănaci. Se fereşte însă, ca distrugerea casei de către cei doi “gospodari” să fie exagerat subliniată ca morală a acţiunii. Se atenţionează doar că prostia se plăteşte, ei devin din cauza unui accident previzibil nişte … îngeraşi şi Lizzie se va întoarce cu coasă în mână în faţa unei gospodării distruse de prostia celor doi. Horaţiu Mălăele este nu numai un actor de excepţie şi caricaturist, ne-a convins în timp că este şi un regizor care s-a integrat în rândul celor puţini de incontestabilă valoare care activează în teatrul nostru. Deţine harul “traducerii” scenice a unei piese fără orgoliul de a se evidenţia, de a fi mai presus de dramaturg, având doar dorinţa de a scoate la lumină scenică modern ca expresie teatrală intenţiile scriitorului. Spectacolul cu “Revizorul” de Gogol de la Teatrul de Comedie l-a consacrat ca regizor de marcă. Concepe şi în acest spectacol al Naţionalului bucureştean, minut de minut al reprezentaţiei, o sumedenie de gaguri consistente în umor de calitate, cu realism, fără exagerări ca sens metaforic, accesibile marelui public. Desigur, “S-a sfârşit cum a-nceput” poate nemulţumi pe unii spectatori de teatru, “analişti”, obişnuiţi cu tratarea sofisticată a unor convenţii scenice, opţiunea alegerii repertoriale a unei piese modeste în raport cu fireştile pretenţii repertoriale ale prime scene a ţării, poate deziluziona. Se propune însă, un spectacol popular cu adresă directă către marele public, cu intenţia de a îl atenţiona că umorul nu presupune vulgaritate şi are o morală percutantă. Teatrul Naţional este destinat totuşi, marelui public !
Inventivitatea regizorului nu se putea pune în practică fără o echipă devotată viziunii sale, înzestrată profesional. Mai întâi, decorul lui Ştefan Caragiu, din debutul reprezentaţiei atenţionează a fi bază pentru speculaţiile regizorale, prin conceperea cu atenţie, prin multe amănunte semnificative, că ne aflăm în faţa unei gospodări bine diriguită. Scena cea mare oferă privirii imaginea unei “sufragerii” dintr-o casă ţărănească, încărcată, cum e şi normal, de zeci de obiecte, de amănunte folositoare într-o casă de la ţară pe deplin întrebuinţate în derularea acţiunii. Şi din punctul de vedere al folosirii tehnice ale posibilităţilor decorului, Ştefan Caragiu găseşte soluţii inventive, decorul său devenind un personaj. Fiecare obiect, un dulap sau chiar un prete, are un … rol. Costumele Lilianei Cenean merg pe aceiaşi linie a amănuntelor pentru evidenţierea personajelor. De pildă, Lizzie când se hotăreşte să plece pe furtună la cosit în locul bărbatului său, se echipează cu tot felul de veste şi pregătirea sa creează un moment comic în sine, fără sprijinul replicii. Atmosfera spectacolului se completează prin muzica lui Nicu Alifantis, un expert în ilustrarea teatrală muzicală, care punctează cu ţintă precisă caracterizarea personajelor şi situaţiilor în care sunt implicate.
“Eroii” reprezentaţiei rămân însă, pentru marele public, Mihai Constantin şi Daniel Badale, interpreţii personajelor care din prostie distrug o casă, o gospodărie avută din mediul rural. Nu se poate uita totuşi, contribuţia la reuşita spectacolului a tinerei actriţe, Victoria Dicu în rolul gospodinei trimisă de soţ la munca câmpului. Personal am regretat că dramaturgul nu a oferit personajului o partitură mai generoasă. Victoria Dicu din mai nimic ca substanţă dramatică reuşeşte, şi cu ajutorul regizorului, să impună un personaj greu de uitat. Încă de începerea “oficială” a reprezentaţiei, când spectatorii îşi caută locurile în sala cea mare a Naţionalului, Lizzie a sa captează atenţia prin agitaţia unei gospodine harnice. Este o femeie supraponderală, dar activă şi conştiincioasă. Trebăluieşte într-o casă, unde va pregăti şi un mic “realist” dejun soţului, o omletă ce sfârie în tigaie, dar şi mâncarea pentru animalele din ogradă. Prin executarea cu naturaleţe a acestor sarcini, dar subtil sugerând şi nemulţumirile personale, Victoria Dinu este admirabilă, defineşte mediul în care se va petrece acţiunea. Din nimic, construieşte un rol cheie pentru lansarea conflictului. Această tânără actriţă, achiziţiile a Naţionalului, promite o evuluţie spectaculoasă. Baza spectacolului rămân însă, prin importanţa partiturilor, Daniel Badale şi Mihai Constantin. Nu este o exagerare, că aceşti actori prin perfecţiunea transpunerii în personajele ce le revin, sunt la nivelul lui Stanley Laurel (Stan) şi Oliver Hardy (Bran). Daniel Badale este un actor special, integrat cu puţin timp în urmă colectivului Naţionalului din Capitală, care l-a interpretat şi pe Hamlet şi pe Ivan Turbincă, el se poate transforma prin expresivitate în personaje diverse în conţinut dramatic. În miopul Barry se adaptează situaţiilor cu o flexibilitate a expresiei motivată profund de schiţa tipologică a personajului. Actorul realizează o performanţă în interpretarea acestui rol. Mihai Constantin a demonstrat că nu poate rata mari partituri dramatice. De curând, chiar dacă juriul final al Galei UNITER nu i-a acordat premiul de interpretare pentru Clov din “Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett de la Teatrul Metropolis, arată din nou, cât de surprinzător poate fi într-un rol. De astă dată, se supune unui adevărat efort de mişcare pentru expresivitatea de a da viaţă credibilă momentelor scenice, cu gaguri consistente, solicitate de viziunea regizorală, printr-o dexteritate aparte, bazată pe un firesc, creator de umor exploziv. Mihai Constantin este unul din puţinii actori care nu execută detaşat intenţii regizorale, le asimilează motivat de constructul personajului, le amplifică prin interpretarea sa de înaltă clasă. Mihai Constantin şi Daniel Badale oferă publicului recitaluri de virtuozitate comică.
“S-a sfârşit cum a-nceput” este un spectacol de comedie cu o discretă atenţionare a publicului. Se poate considera o comedie spumoasă cu un sfârşit dramatic, inventiv tratată de regizorul Horaţiu Mălăele. Regizorul nu a creat doar gaguri conjuncturale, toate au un substrat. Viziunii sale regizorale nu îi lipseşte evidenţierea intenţiilor lui Sean O’Casey de a sublinia responsabilitatea individului a cărui lipsă poate duce la dezastre. Repet, este un spectacol popular de care marele public nu va fi deziluzionat .