“ graffiti.drimz ” – TEATRUL ODEON (Sala Studio)

O RADIOGRAFIE A GENERAȚIEI “COOL”

Spectacolul este o coproducție a Fundației Universal Artists Unforgettable și Teatrul Odeon, fundație de curând lansată (pe blog e comentată lansarea cu spectacolul “Scrooge”). S-a promis atunci, susținere tinerilor absolvenți prin glasul președintelui fundației Florin Zamfirescu, profesor la UNATC și actor al Teatrului Odeon. Iată că promisiunea se materializează prin spectacolul “graffiti.drimz” găzduit de Teatrul Odeon la noua sală Studio. Alegerea repertorială a textului Alinei Nelega este inspirată și servește evidențierii tinerilor studenți din anul trei, final, de studiu.

Textul, de fapt, merge pe linia unui scenariu cu treisprezece secvențe decupate prin care se radiografiază lumea “blocurilor dormitor” unde surprinde și veșnicul conflict dintre generații. Alina Nelega a câștigat pariul cu dramaturgia cu “Amalia respiră adânc”, spectacol apreciat de public la Teatrul Act. Propunea atunci, monologul dramatic impresionant al unei persoane crescută în mentalitatea “epocii de aur” comuniste. În “graffiti.drimz” atacă problemele generației “cool” care preocupă insistent și pe tinerii creatori Gianina Cărbunariu sau Peca Ștefan. O face ca un fin psiholog, atenționând că manifestările “băieților de băieți” își găsesc motivarea adeseori în destrămarea familei. Apelează la limbajul trivial folosit de unii adolescenți în conflicte ca singur argument în situațiile cu care aceștia se confruntă în lumea periferică a socetății în care trăiesc. Dificultățile sociale provoacă conflicte între tineri și părinți sau chiar între adolescenți. Textul, original în montajul conflictelor, derulează filmic, povestea unor adolescenți, care descoperă dragostea sau preferințe sexuale speciale, ori cad pradă tentației drogurilor. Ei trăiesc în lumea lor dintre “blocurile dormitor” unde părinții se luptă cu probleme existențiale grave ce îi îndepărtează de preocuparea pentru copiii lor. Textul este o radiografie a unor situații extreme, fără excesul sublinierii moralizatoare a cauzelor, iar uneori degajă și o poezie aparte a dragostei ce intervine între adolescenți și chiar între părinții necăjiți de grijile vieții zilnice. Din nou, Alina Nelega se dovedește un dramaturg remarcabil, modern ca stil.

Spectacolul pe acest text de calitate suferă însă, de un inconvenient, regia aparține tot Alinei Nelega. Regia sa este modestă în exploatarea teatrală a textului. Spectacolul e lipsit adeseori de tensiune și are scăderi de ritm. Regizoarea nu a fost inspirată în vizualizarea teatrală a conflictelor. Decorul indică spațiile de joc prin mișcarea complicată a unor panouri. Arh.Gabriela Albu a conceput doar simplist funcționalitatea acestui decor căruia Alexandra Albu - graphic design - i-a colorat panourile cu graffiti imaginate de adolescenți cu intenția de comunicare publică a stărilor ce îi macină. Tinerii vor cânta live și vor dansa , animând atmosfera spectacolului. Vor dansa îndrumați de Silviu Mircescu, ritmat, în stilul hip-hop sau break dans, vor cânta cu patos muzica concepută de Horia Butnaru și Răzvan Alexe. Contribuția acestora de a desena profilul unui posibil musical original este demnă de aplaudat, ca și interpretarea momentelor muzicale dublate de dans susținute de studenții de la UNATC.

Proiectul spectacolului integrează în distribuție doi actori cu experiență și profesori la universitate – Florin Zamfirescu și Cătălina Mustață -, care se alătură echipei de studenți ai anului trei de studii. Este o intenție meritorie nespeculată totuși, suficient de regie în relațiile dintre personaje. Cu entuziasm, zece studenți abordează propunerile textului. “Copiii de cartier” – Horia Butnaru, Eduard Haris, Silvana Negruțiu, Smaranda Pașnicu, Horia Suciu - studenți în anul III, dansează și cântă cu temperament, demonstrând că pot fi oricând actori într-un musical. Alcătuiesc un “cor” original al comentatorilor. Alina Nelega furnizează însă, și schițe de personaje credibile tinerilor. Lui Liviu Chițu îi revine personajul central, Sorin, matematicianul îndrăgostit. Actorul dezvăluie și dezvoltă cu finețe problemele interioare ale ambițiosului adolescent aflat în degringoladă sentimentală. Miriam Rizea în Cristina și Aida Avieriței în Fatacarefuge se remarcă prin credința expunerii tipologiilor personajelor și susținerea atentă, continuă, a relațiilor cu partenerii. Sorin Șaguna îl definește cu firesc pe Alin, adolescentul homosexual. În Cipri, Silviu Mircescu , singurul student din anul doi de studii și Răzvan Alexe în Tibis, încrâncenatul dealer de droguri, reușesc coordonarea coerentă a prezentării partiturilor ce le revin. Echipa studenților susține un examen la public promițător pentru viitorul lor artistic.

Personalitatea formată în o mulțime de spectacole anterioare se face simțită în cazul lui Florin Zamfirescu și Cătălinei Mustață. Ireproșabil, ca întodeauna, este Florin Zamfirescu în tatăl lui Sorin, omul oboist de vicisitudinile vieții care l-au doborât, dornic însă, cu reținere, să-și refacă tristul destin alături de femeia pe care o iubește. Cătălinei Mustață regia i-a distribuit creionarea a trei personaje, sarcină dificilă. În bunica bolnavă se pare de Alzheimer, compoziția nu îi reușește. Se remarcă însă, prin configurarea în profunzime, cu stări trăite interior, în Dori și Mama Feteicarefuge. Sunt două tipologi total opuse, o femeie alcoolică și o mamă covârșită de grijile vieții, admirabil caracterizate în esență de actriță.

“graffiti.drimz” rămâne un spectacol deficitar sub aspectul regiei . Distribuția salvează însă, șovăielile regiei. În genere, este cunoscut eșecul dramaturgilor care ambiționează să își pună în scenă propria piesă. Păcat că Alina Nelega nu a găsit un regizor căruia să îi încredințeze piesa sa provocatoare, meritorie !

“PEER GYNT” – TEATRUL “MARIA FILOTTI” DIN BRĂILA

UN SPECTACOL NOTABIL

În ultimele stagiuni Teatrul “Maria Filotti” din Brăila uimește prin spectacole originale datorate unor regizori de marcă, precum Victor Ioan Frunză sau Radu Afrim. De astă dată cu mult curaj, conducerea teatrului încredințează o piesă dificilă, “Peer Gynt” de Henrik Ibsen unui tânăr regizor aflat abia la UNATC, în faza studiilor la masterat, după cei trei ani petrecuți la secția de regie. Scoate astfel la iveală pe reala criză a regiei de la noi, un tânăr care se dovedește înzestrat pentru profesia aleasă, pe VLAD CRISTACHE. Anul trecut și-a susținut examenul de licență cu “20 de minute cu îngerul” de Alexandr Vampilov, un adevărat spectacol în care descifra cu maturitate textul.

Poemul dramatic “Peer Gynt” scris de Ibsen în 1867 este și astăzi incitant și l-a atras pe tânărul regizor prin tematica sa cu rezonanță în actualitate. Funcționează și astăzi dorința oricărui individ de a depăși condițiile unei societăți dominată de mediocritate, dar și atitudinile sale ce nu exclud minciuna,imoralitățile în comportament față de cei din preajmă. Destinul frământat al lui Peer Gynt a fost adeseori comparat de comentatori cu cel al lui Faust. Scrierea, inspirată din folclorul norvegian, dezvoltă istoria vieții eroului prin îmbinarea a două planuri, realitatea și refugiul într-o lume fantastică. Peer Gynt este un revoltat pe propunerile existențiale modeste ale realității și evadează în ireal. Miezul actual al piesei l-a tentat pe Vlad Cristache și viziunea sa regizorală plasează fără ostentație povestea lui Peer Gynt în contemporaneitate. Tânărul regizor formulează, mai întâi, o versiune scenică modernă a poemului, îi comprimă acțiunea și renunță la replica în versuri . Merge apoi pe conceperea unui cadru scenografic simplu și funcțional. Decorul lui Gheorghe Mosorescu este construit din panouri cu patru puncte forte, “ferestre”, ce se transformă – prin crengi și proiecții de afișe cu tâlc satiric -, localizând astfel numeroasele spații de joc solicitate de acțiune. Decorul delimitează și două planuri de joc : cel de jos al povestirii concrete și cel de sus rezervat celor doi comentatori care se exprimă în special prin ilustrarea muzicală ce intervine în momente cheie și este inventiv creată de Cornel Cristei. În cadrul scenografic banale rămân, însă, măștile prin care se încearcă sugerarea lumii fantastice. De remarcat buna folosire a limbajului teatral: o cortina albă, simplă prezentă în debut, ce descoperă viața cu tumultul ei, revine în final la mici dimensiuni ca să mascheze refugiul lui Peer Gynt unde trăiește ființa care l-a iubit și așteptat mulți ani, Solveig. Regizorul încheie astfel vizual, cu sens, revoltele lui Peer, prin sublinierea sensibilă că singurul suport al vieții poate fi iubirea, comunicarea sinceră. Printr-un prolog sonor – un copil ce își exprimă nemulțumirile strigând, plângând – regizorul atenționează asupra sensurilor grave ale evoluției eroului. Regizorul Vlad Cristache folosește o largă gamă de sugestii simbolice, neostentative. Vizualizarea teatrală concepută de tânărul regizor urmărește construcția emoțională reușită a unor momente, de pildă moartea lui Aase, mama lui Peer sau prezența tăcută, continuă într-o laterală a scenei a lui Solveig. Aceasta își așteaptă iubitul, discret îmbătrânește în vreme ce Peer trăiește aventuri în lumea cea largă. Reprezentația cuprinde două părți, și în fiecare se fac simțite însă, pierderi de ritm interior, în special în scenele din tărâmul fantastic, unde regizorul nu a găsit întodeauna o cale inspirată de ilustrare.

Vlad Cristache este conștient că viziunea regizorală se exprimă convingător, în principal, prin asimilarea ei de către actori. Alege pentru Peer Gynt pe Marius Stănescu, actor de prestigiu al Teatrului Odeon. După Hamlet la Teatrul Metropolis, actorul interpretează strălucit de astă dată un alt personaj important al dramaturgiei universale. Este exemplar descifrată de actor și regizor, evoluția acestui complex și contradictoriu personaj. La început , Marius Stănescu prezintă un Peer Gynt adolescent, apropiat de zona “băieților de băieți” din zilele noastre, purtând o șapcă întoarsă, pus pe șotii și mereu revoltat. Evoluția lui Peer este punctată remarcabil de jocul inteligent al actorului care apeleazăl la numeroase nuanțe, îl transformă dintr-un visător mincinos, într-un individ arogant, mândru de parvenirea sa ca om avut, pentru ca apoi, fiind păcălit, să devină un bătrân înfrânt de viață căruia doar întâlnirea cu Solveig, iubita din tinerețe îi va aduce liniștea revoltei existențiale care l-a măcinat. Marius Stănescu construiește cu minuție ipostazele lui Peer Gynt. Trece impresionant prin stările personajului de la platitudine la vis, de la idealismul moral la egoismul veros, de la minciună și escrocherie, la sensibilitate. Deținător al unui glas special, actorul valorifică replica și subtextul ei. Cu firesc relatează visele fantastice ale lui Peer ce ascund, de fapt, revolta pe o lume căreia nu îi acceptă mediocritatea. În partituri argument, Solveig și Aase, se remarcă Alexandra Sălceanu și Liliana Ghiță. Excelentă este tânăra actriță Alexandra Sălceanu în Solveig căreia îi impune cu finețe candoarea, liniștea interioară, speranța în sufletul ales ca partener al vieții. Regizorul amplifică personajul prin prezența sa tăcută în partea a doua a reprezantației la periplul lui Peer, actrița reușind o expresivă trecere prin ani a lui Solveig. Liliana Ghiță în Aase configurează admirabil portretul special al mamei lui Peer, apropiată caracterial de fiu. Este o femeie tenace, autoritară, dar și grijulie, tandră, dar și aspră față de comportamentul lui Peer. Roluri apreciabile marchează Adraian Nicolae în Begriffenfeld, Boygen și Uscățilă. Mai multe personaje revin și actorilor Emilia Mocanu, Zane Jancu, Costică Burlacu, Marcel Turcoianu, Dan Moldoveanu, Silvia Tariq, Flori Popa, Wanessa Radu, Adrian Iacov și Ilona Marin (sora lui Solveig) de care se achită conștiincios, ca și Bujor Macrin de Topitorul de nasturi. Multe din personajele interpretate aparțin zonei fantasticului, fiind adeseori grotesc desenate.

“Peer Gynt” este un spectacol notabil ce atrage atenția asupra unui tânăr regizor, Vlad Cristache și creației lui Marius Stănescu într-o partitură valoroasă a dramaturgiei. Coerent în sensuri, atrăgător ca atmosferă, spectacolul transmite emoție și incită spectatorii la o privire mai atentă asupra relațiiei cu lumea din jur.

P.S. Sperăm că selecționerii pentru diverse festivaluri și premii naționale vor viziona în direct spectacolul și nu pe DVD, cum e moda pentru că merită a fi luat în discuție ca o realizare a stagiunii.

“ARTĂ” – TEATRUL “BULANDRA”

O COMEDIE … BIJUTERIE !!

După ce a fost renovată Sala Izvor și a devenit una din cele mai elegante și bine dotate tehnic săli de teatru din Capitală, Teatrul “Bulandra” și-a deschis la această sală stagiunea cu un spectacol remarcabil - “Artă”, și promite alte premiere surprinzătoare.

Spectacolul iese din tendința la modă ca regizorul să se evidențieze prin efecte vizuale în dauna actorilor, rezultatul fiind adeseori discutabil. “Artă” este un spectacol de “teatru adevărat”, o comedie spumoasă, susținută admirabil de Vlad Zamfirescu (Marc), Șerban Pavlu (Serge) și Gheorghe Ifrim (Yvan) cu ajutorul regizorului Cristi Juncu. Piesa aparține Yasminei Reza, scriitoare și actriță, aflată în mare vogă, multipremiată, ale cărei piese sunt jucate nu numai în Franța unde s-a născut, ci și pe marile scene ale lumii. La noi, Teatrul de Comedie a înscris la sfârșitul primei etape a stagiunii piesa “Doamne … ce măcel !" , ca acum, Teatrul “Bulandra” să opteze pentru “Artă” , text distins cu Premiul Moliere. De altfel, ca formulă, scrierea este apropiată de stilul clasicului Moliere. Yasmina Reza, cu simț satiric, atacă tarele obișnuite , specifice și societății contemporane, printr-o replică savuroasă, susținută de personaje cu pretenții intelectuale, solid construite. Prietenia dintre Marc, Serge și Yvan ajunge la un prag conflictual ce o poate spulbera, când Serge se mândrește cu investirea unei sume de bani importante într-un tablou semnat de un autor la modă. Serge propune celor doi prieteni să admire tabloul, o pânză albă cu posibile linii într-o altă tentă de alb. Acesta este pretextul nașterii unui conflict între cei trei amici, prietenia lor fiind pusă la grea încercare pentru că le este invocată biografia fiecăruia. Spectatorii se vor amuza copios și se vor regăsi adeseori în personajele Yasminei Reza.

Prsonalități marcante ale regiei noastre, Liviu Ciulei , Radu Penciulescu , consideră că funcția regiei este de a “ administra piesa prin actor “. Credința lor profesională impusă în mișcarea teatrală le-a adus recunoașterea valorii de creatori. Regizorul Cristi Juncu aplică în acest spectacol principiul înaintașilor și se retrage în umbra actorilor pe care îi îndrumă însă, cu multă atenție pentru a configura în profunzime personajele în care au fost distribiți. Colaborează pentru vizualizarea conceptului regizoral cu tânărul scenograf Cosmin Ardeleanu care imaginează un decor original , creator de atmosferă. Scena este ocupată în totalitate de un “ tablou în tablou ” ridicat pe piloni, “ înveșmântat “ într-un material pufos, cu mici portițe care când sunt deschise apare un tablou în diverse stiluri prin se localizează domicilul fiecărui personaj. Excelent este decorul acestui tânăr, folosit inspirat de regizor care nu lasă nimic neexploatat din posibilitățile oferite. Costumele scenografului respectă linia personajelor care trăiesc în zilele noastre. Prin spectaculozitatea sa decorul susține derularea unor dialoguri între două sau trei personaje așezate doar în fotolii. Într-un decor banal se estompau sensurile acide ale dialogului. Spectacolul, rezultat al unei viziunii regizorale coerente darorate lul Cristi Juncu, are ritm și provoacă implicarea spectatorilor printr-un dialog interactiv lansat de personaje în momentele cheie ale conflictului. Fiecare personaj este dotat convențional cu o telecomandă ce dictează luminarea sălii în ambiția de a lua drept parteneri spectatorii pentru a își argumenta punctul de vedere și asupra “operei de artă” declanșatoare a conflictului ce le poate distruge prietenia.

Meritul, dar și șansa regizorului Cristi Juncu este și că a ales actori capabili să susțină în scenă și să evidențieze inteligent dialogurile bogate în subtext prin care ei impun personajele.

. Fiecare își construiește în amănunt personajul și susține o relație tensionată interior cu partenerul, așa cum solicită textul. Prin “citirea” cuvântului în profunzime până la expresia gestului aparent minor, actorii Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu și Șerban Pavlu reușesc o performanță în interpretare. Exploziv în accente comice pe sens plasate, Gheorghe Ifrim în Yvan este prietenul împăciutorist, dar și orgolios pentru care amiciția trebuie să fie mai presus de disputa în jurul unui tablou absurd și nu poate îngăla viața intimă a celor trei. Rol tratat de actor cu măestrie. Sincer revoltat, uimit de achiziția “culturală” a prietenului său Serge, inginerul Marc, e compus cu personalitate , încântător de Vlad Zamfirescu. Șerban Pavlu caracterizează la nuanță snobismul celui care achiziționează “tabloul alb” că așa e trendul parvenirii culturale, dar încet, încet, constată și gestul său stupid de “investitor” și jignirile la adresa prietenilor. Este un rol evidențiat cu finețe de actor care se detașează de “stilul” practicat în divertismente tv. jenante din care își câștigă, firesc, existența.

Chiar dacă traducerea piesei de către Violeta Popa lunecă uneori pe o pantă trivială în raport cu textul original, spectacolul rămâne "o bijuterie" , o comedie care poate cucerii orice spectator. Este un spectacol ce TREBUIE VIZIONAT , o infuzie de bună dispoziție, în care oricine din public o regăsește. Cu “Artă”, un titlu ce ar putea nedrept îndepărta pe unii spectatori, Teatrul “Bulandra” revine în atenție ca un producător de evenimente.

“SPITALUL SPECIAL” – TEATRUL NAȚIONAL ‘I.L.CARAGIALE”

UN SPECTACOL … TRIST

Teatrul Național “I.L.Caragiale” încearcă de câțiva ani impunerea unui proiect necesar societății noastre, ce poate contribui la însănătoșirea sa morală - “Procesul comunismului” - numai că nu prea are cu ce piese să îl susțină. Mulți s-au lăudat că dețin o “dramaturgie de sertar”, nepusă în scenă pe timpul comunismului și cenzurii. Au trecut anii și după ’89 această dramaturgie nu a invadat scenele. Se dovedește că nu a existat, a fost un mit. Proiectul primei scene a țării, cum e considerată cea a Naționalului bucureștean, a debutat cu un spectacol memorabil – ce se mai joacă sperăm și în actuala etapă a stagiunii - “Comedie roșie”, în regia lui Alexandru Tocilescu, având la bază textul lui Constantin Turturică. Demn de interes a fost și spectacolul “Complexul România” datorită intențiilor textului tinerei Michaela Michailov. Celelalte spectacole integrate în acest proiect nu au beneficiat de texte ce ar fi putut provoca un “proces” de dezvăluire credibilă pentru tânăra generație, a vremii de tristă amintire care a lăsat în urmă multe victime, iar efectul mentalității din acel timp se face simțit și astăzi.

“Spitalul special” de Iosif Naghiu este un text distins cu premiul UNITER pentru “cea mai bună piesă a anului 1993”. Iosif Naghiu (1932 – 2003) rămâne în patrimonial dramaturgiei noastre ca dramaturg a cărui valoare a fost contestată de cenzura comunistă. Scrierea sa se apropie de stilul teatrului absurd prin care încerca să ascundă de cenzură, intențiile sale de a satiriza tarele “societății multilateral dezvoltate” dinainte de ’89. În “Spitalul special”, text scris după “evenimentele” acelui an istoric nu s-a putut desprinde de obișnuința vechiului lui stil, când a vrut să atace tematic momentul “revoluției” din decembrie ’89. Cu trecerea anilor și apariția unei minime documentări asupra momentului evocat, a intervenit în receptarea textului o decantare asupra înțelegerii contextului scrierii, a tematicii sale, și piesa nu mai poate stârni efectul emoțional obligatoriu pentru o reprezentare scenică. Tematic subiectul din “Spitalul special” este mult prea grav și dureros, dar stilul expresei scenice prin scriere obligă la un spectacol cu tentă suprarealistă care amestecă decizii asupra unor destine - revoluționar și terorist – cu erotism, viol, etc. Intenția metaforică a scrierii de a evoca întâlnirea într-un spital, cu o conducere ciudată – Dr. Burlacu (Constantin Dinulescu), Dr. Păun (Bogdan Mușatescu), cândva secretarul de partid al instituției -, a revoluționarului naiv Pițu (Dorin Andone) cu Lăutaru (Mihai Verbițchi), cel care l-a rănit, determină conflicte simplist derulate. Intervin cu posibilă miză dramatică, Dr. Deseară (Teodora Mareș), Sora șefă (Carmen Ionescu), Evdochia, o infirmieră sexy (Brândușa Mircea), un lucrător din spital parșiv, Sandu (Andrei Duban) și Cpt. Suciu (Răzvan Popa) confuză reprezentare a autorității, alături de o serie de personaje de plan secund. Se trece de la situații realiste la cele cu nuanțe grotești, în planuri fantastice, mai toate cu primare tente erotice. Pițu și Lăutarul trăiesc când în plan real, când în cel fantastic. Din această textură dramatică a unei să-i spunem fabule politice, spectatorul cu greu descifrează sensuri. Finalul susținut de Pițu, revoluționarul, ar fi morala spectacolului exagerat imaginată scenic.

Regizorul Ștefan Iordănescu a respectat linaia textului și a dezvoltat vizual un spectacol apropiat de curentul suprarealist, cu efecte spectaculoase dar care nu produc emoție, ci mai mult nedumerire și chiar plictiseală. Corectă prin intenții este concepută scenografia realizată de Dorothea Iordănescu. Spațiul de joc, decorul său, este ofertant trecerilor de la o posibilă realitate la delir. Regizorul a apelat inspirat la efectele proiecțiilor (media Marius Mateașan) în scopul de a atenționa asupra consistenței subtextului politic al tematicii. De la imagini din ’89, la cele ale prezentului Parlament și actualilor politicieni, proiecțiile vor să sublinieze dramatica legătură dintre cele petrecute în urmă cu două decenii și actualitate.

O distribuție numeroasă, citată mai sus, în marea sa majoritate are de interpretat personaje schematice. În aceste roluri marcate de confuzie puteau fi distribuiți chiar All Pacino sau Julia Roberts că nu aveau șanse de a le sublinia convingător sensurile mult prea încărcate metaforic prin desenul situațiilor.

“Spitalul special” este un … spectacol trist pe o temă fierbinte, cu pretenția de a invoca un moment controversat al istoriei noastre într-o formulă dramatică neconvingătoare .

TEATRUL TV REAPARE PE MICUL ECRAN ?!

“ UNDE-I REVOLVERUL ? “

De ani de zile, televiziunea publică nu a mai produs nicio premieră de teatru. S-au “mobilat” programele cu reluări ! Marți, 12 octombrie s-a anunțat revitalizarea compartimentului de teatru tv. cu “premiera”, “Unde-I revolverul ?”.

Această “premieră” de relansare a proiectelor teatrului tv. ridică o serie de întrebări. Ce înțeleg mai marii televiziunii publice prin teatru tv. ? Care ar fi profilul său ? Prin ce repertoriu ar trebui să atragă telespectatorii ? Spectacolul în “premiera” era cu piesa lui Gabor Gorgey, apreciat scriitor maghiar, regizor și politician ( fost ministru al culturii din Ungaria în perioada 2002-2003) și nu da răspuns întrebărilor. Piesa a mai fost jucată la noi în 1991 la Târgu Mureș, în 1997 la Teatrul “Nottara”, apoi la Timișoara și Constanța, iar în prezent la Naționalul din Craiova. Este o parabolă scrisă în tentă absurdă, cu cinci bărbați de condiții sociale diverse, îngrenați într-un “joc” al puterii ce corupe, duce la dictatura unor principii absurde. Prin această “premieră” profilul teatrului tv. nu era definit. Dacă se investesc fonduri pentru acest departament ar fi de imaginat ca repertoriul teatrului tv să cuprindă premiere cu piese originale sau ale dramaturgilor noștri ori din patrimoniul universal, ne jucate în teatrele instituționalizate. Amintim de pildă, că surata publică a TVR, BBC a conceput cândva chiar și un “ciclu Shakespeare”. În 2012 va fi anul Caragiale, se va gândi TVR să-i dedice lui Nenea Iancu un serial de premiere cu piesele sale ?

“ Unde-I revolverul ? “ rămâne o piesă apreciată, dar prezentarea sa ca “premieră” – cuvânt insistent plasat cu mândrie într-un colț al ecranului în timpul transmisiei – era o păcăleală. Spectacolul beneficia de regia lui Mircea Cornișteanu care ilustra teatral admirabil textul, după ce l-a montat mai întâi pe scenă. Distribuția reunea pe cei care au jucat piesa pe scenă, Horațiu Mălăele alături de colegii săi de la Naționalul din Craiova – Valer Delakeza, Sorin Leoveanu, Angel Rababoc și Marian Politic. Interpretarea lor era remarcabilă. Spectacolul nu își găsea însă, motivarea de prezentare ca “premieră”, fiind o preluare a unui spectacol meritoriu, dar prin care nu se definea profilul teatrului tv. de la care se așteaptă premiere cu rostul de a contribui la atragerea telespectatorilor spre teatru. Se mai specifica la începutul “premierii” : “Omagiu actorului/Teatru pentru toți”. Teatrul tv. ar putea fi un punct de sporirea audienței canalului TVR 1 dacă premierele sale ar servi cu adevărat lozinca : Teatru pentru toți ! “Premiera” nu s-a difuzat pe TVR 1, unde actele culturale nu sunt agreate de direcția postului, ci pe TVR Cultural, un canal cu audiență minoră.

Avem actori de valoare care pot să contribuie la impunerea personalității teatrului tv., dar să ne facem că producem “premiere” la teatrul tv prelunând spectacole din teatre este o făcătură. Preluarea de spectacole este bine venită pentru arhiva televiziunii publice, dar nu îndeplinește condițiile unei premiere. Fonduri substanțiale, la care contribuie și telespectatorii prin taxa obligatorie încasată lunar, investește TVR și în achiziționarea de seriale, de ce nu poate investi și în configurarea personalității teatrului tv. ?

“CRAZY STORIES IN THE CITY” -TEATRUL FOARTE MIC

ȘAIZECI DE MINUTE AMUZANTE

Teatrul Foarte Mic inițiează și găzduiește proiecte independente sau care includ și actorii Teatrului Mic, fiind o instituție de stat, finanțată din bugetul Municipalității. Demersul său este demn de toată stima, chiar dacă unele spectacole pot fi un eșec .

Se poartă intens tetrul-dans, impus la noi remarcabil de Răzvan Mazilu, teatrul nonverbal. Își are și un rost special, când majoritatea absolvenților universităților de teatru ( de stat și particulare) cu greu știu să dea valoare cuvântlui în scenă. Dar nu e cazul acestui spectacol. “Crazy Stories in the City”, mai pe românește zis “Povestiri nebune dintr-un oraș” este un spectacol nonverbal, ingenios conceput de Arcadie Rusu pe un subiect apropiat basmelor noastre. Coregraful (regizorul de fapt al acestui spectacol) deține și experiența colaborării ca interpret cu o valoare a expresiei dansului, Gigi Căciuleanu, în spectacolul din 2007 promovat de Teatrul de Comedie ,“Ouibada” pe care o fructifică pe deplin, acum. Pretextul scenariului său sunt basmele din care desprinde personaje fantastice de anvergură aflate în veșnicul conflict dintre bine și rău. Ele pornesc într-o călătorie cu sens demonstrativ pe ritmul unei ilustrații muzicale desprinsă din folclor. Pentru a impune atmosfera fantastică dorită , Arcadie Rusu colaborează cu Cristina Barbu a cărei scenografie se rezumă inspirat la elemente de costum spectaculoase pentru indicare personajelor implicate în scenariu. Pe un fundal neutru în negru, îmbrăcate în negru, personajele își schimbă identitatea prin măști, în principal, sau alte accesorii care sunt punctul forte al Cristinei Barbu prin care își dorește ca scenariul ca să prindă viață în atmosfera solicitată. Drumul pe tărâmuri miraculoase devine astfel vizualizat atractiv și colorat doar prin simple elemente cu fantezie plasate. Numele lui Arcadie Rusu trebuie reținut ca un posibil colaborator la unele proiecte de teatru verbal, în calitate de coregraf.

Actorii Teatrului Mic, Oana Albu, Vitalie Bantaș, Avram Birău, Ruxandra Enescu, Ștefan Lupu, Valentina Popa și Radu Zetu se adaptează acestui proiect original de teatru nonverbal pe care îl pun în valoare. Admirabil demonstrează că știu să se transpună în diverse personaje ciudate din lumea fantasticului, să susțină relații credibile cu obiecte cu sens simbolic, să danseze cu același profesionalism manifestat de Galina Bobeicu și Ioana Marchidan, colegele din distribuție venite din zona dansului. Nu se poate face diferență între actorii teatrului și dansatorii colaboratori în executarea intențiilor coregrafice. Arcadie Rusu a speculat expresivitatea corporală a actorilor, cât și calitățile muzicale pe care le dețin ca să poată puncta atractiv , prin mișcare și expresia chipului, substratul situațiilor în care sunt implicate numeroasele personaje în care sunt distribuiți.

Spectacolul a fost conceput pentru a reprezenta România la Expoziția Mondială de la Shanghai, dar din motive ce ne sunt străine , cu toate că merita o prezență internațională, a ajuns doar la Teatrul Foarte Mic spre bucuria bucureștenilor cărora le propune șaizeci de minute de bună dispoziție.

P.S. Dintr-o regretabilă eroare , în comentariul de mai jos la “Balconul”, nu am specificat și pe creatoarea costumelor, Sandra Mitrache, care s-a alăturat lui Puiu Antemir, autorul decorului.

TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU’ DIN CRAIOVA

DESCHIDEREA STAGIUNII DE TOAMNĂ CU SPECTACOLE DISCUTABILE SUB ASPECTUL REGIEI

“BALCONUL” – UN SPECTACOL CONFUZ

Alegerea repertorială a piesei “Balconul” de Jean Genet este meritorie, perfect adaptată intresului spectatorilor față de actualitatea societății noastre. Invitarea regizorului Nicu Nitai de origine română din Israel, cu un bogat CV de reușite, a permis speranța unui spectacol de calitate. Rezultatul este însă, discutabil, spectacolul fiind lipsit de coerență în transmiterea unui mesaj limpede în raport cu textul.

Jean Genet este un scriitor francez important al secolului trecut, personalitate controversată nu pentru opțiunea sexuală, ci pentru manifestările sale publice din viața tumultuoasă pe care a avut-o. De la numeroasele detenții până la prețuirea afirmată de Jean Cocteau sau Jean Paul Sartre, a parcurs un drum sinuos, dar care i-a adus consacrare prin harul personal ca scriitor de proză și dramaturgie. Jean Genet declara că nu își dorește să scrie teatru politic, supărat pe mișcarea comunistă din Franța anilor ’50 ce nu i-a acceptat prezența. Scrisă în acea perioadă, piesa “Balconul” rămâne însă, o inspirată ilustrare în stil suprarealist a zicerii cunoscute : “Politica e o curvă”. Taman această esență a scrierii, regizorul Nicu Nitai nu a asimilat-o în viziunea sa teatrală lăsând să curgă confuz spectacolul. Povestea lui Jean Genet e simplă, dar încărcată de sugestii prin subtext. “Casa de lux” a Irmei (Natașa Raab) este, de fapt, un bordel special în care se practică prestații de “teatru în teatru” convenabile unor “stâlpi ai societății” – reprezentanți ai bisericii (Valeriu Dogaru), justiției (Eugen Titu) și armatei (Nicolae Poghirc) -, retribuite substanțial. “Casa” e protejată de Șeful Poliției (Constantin Cicort), prieten al Irmei cea care alături de Carmen (Romanița Ionescu), angajata sa, luptă să își susțină stabilimentul pe fundalul unor revolte sociale ignorate de “stâlpii societății”. (În urma acestui spectacol confuz am recitit textul.) Acesta ar fi planul realist al piesei pe care Jean Genet îl dublează cu un alt plan fantastic, absurd al delirurilor personale ale celor solicitanți ai plăcerilor “casei” Imrei. Lectura teatrală a regizorului Nicu Nitai delimitează stângaci sensul celor două planuri, le îngălează cu efecte spectaculoase fără sens. Spectacolul se caracterizează prin artificii vizuale grotești lipsite de motivări, momente singulare de cor ca într-un musical, proiecții, totul dirijat haotic. Astfel, “Balconul” devine o reprezentație spectaculoasă ca imagine generală de la care spectatorul pleacă însă, nedumerit fără să înțeleagă ideea majoră a scrierii. De pildă, se exagerează în aparițiile celor trei persoane decizionale pentru viața societății , reprezentanții bisericii, justiției și armatei. Grotescul, ridicolul lor e ilustrat scenic ca într-un spectacol banal de circ.

Sub aspectul scenografic, compartiment de bază al unui spectacol, imaginea reprezentației este atrăgătoare. Puiu Antemir rezolvă ingenios indicarea numeroaselor spații de joc solicitate de scriere, prin manevrarea unor panouri și elemente de mobilier. Costumele sale definesc tipologiile lansate în conflict. Regizoral însă, scenografia este superficial valorificată. Sunt momente excesiv concepute scenic, de exemplu “parada de modă” din debut a fetelor din bordel sau aparițiile celor care se consideră mecanismul societății ori în partea a doua a reprezentației, apariția lui Chantal (Iulia Lazăr), revoluționara fostă membră a “casei de lux” sau exploatarea decorului mausoleului din final. Regizorul mai plasează superficial și alte efecte cu sens mataforic în diverse momente – cerșetorul (Valentin Motroc) care s-a dorit a fi o prefață a practicilor de la bordel, uitat apoi pe parcursul reprezentației, sau amintirea lui Hitler prin comportamentul Șefului Poliției din final, ori manipularea unui drapel cu chipul lui Chantal.

Numeroasa distribuție implicată în acest spectacol – aproximativ 30 de persoane – se achită corect de indicațiile regizorale, le execută cu profesionalism ca într-un spectacol însă, revuistic, minor. Salvează totuși, inconsistența viziunii regizorale, Natașa Raab prin subtilitatea interpretării personajului principal Irma. Își definește substanțial personajul, o femeie hotărâtă în lupta intereselor afacerii pe care o diriguește, care speculează cinic situațiile, acceptă și rolul de “teatru în teatru” al reginei detronate de la conducerea statului, dar are o tristețe interioară ce o frământă sensibil în fața unei lumi distrusă de politicienii avizi de putere. Natașa Raab a reușit chiar într-o viziune regizorală lipsită de profunzime, să creeze un personaj căruia i-a perceput complex coordonatele definite de autor. I se alătură tânăra actriță, Romanița Ionescu în personajul Carmen pe care îi interpretează remarcabill. Un rol din planul secund, Ambasadorul Reginei, scapă de incidența derizorului prin interpretarea nuanțată datorată lui Ilie Gheorghe. Din păcate, linear, fără fără amplitudinea exploatării sensurilor partiturii este prezentat Șeful Poliției, rol principal, de Constantin Cicort. De asemenea, rostul lui Chantal important pentru ansamblu scrierii , prin regia lui Nitai și interpretarea Iuliei Lazăr este exterior tratat.

“Balconul” rămâne un spectacol înveșmântat fastuos, dar lipsit de forța comunicării unor idei de referință pentru motivarea existenței bordelului, pretext al dramaturgului pentru atenționarea asupra forțelor puterii și perceperea lor de către masele besmetice. Spectacolul nu are un miez ideatic percutant fiind sufocat de exerciții regizorale puerile, nu are ritm și tensiune dramatică.

“DOAR HAMLET” – UN RECITAL CU MULTE … “PĂPUȘI”

Ambiția actorului Adrian Andone de a evolua într-un recital dedicat lui Hamlet este demnă de laudă. Avea toate șansele să prezinte convingător portretul esențializat al celebrului personaj, valoare a dramaturgiei universale, dar … scenariul, regia și ilustrația muzicală aparținând Alinei Rece, i-au anulat posibilitățile. Recitalul pare desprins dintr-un spectacol al unui teatru de păpuși și marionete.

Alina Rece a încercat căznit să imagineze un scenariu în care povestește însă, școlătește conflictele din piesa lui William Shakespeare. În intenția de a da mai multă atractivitate scenariului său, regizoarea aduce în scenă partenerii lui Hamlet din piesă sub forma unor păpuși-schelete cu care acesta poartă dialogurile cunoscute. Scheletele domină spectacolul. De la regina mamă la Ofelia, de la rege la Polonius sau Laerte, toate personajele erau invocate de-a valma sub forma unor păpuși sinistre care anihilau prcepterea gândurilor lui Hamlet, pe care Adrian Andone încerca să le susțină cu forță dramatică interioară. Actorul mai încerca și o relație interactivă cu publicul în rândul căruia s-ar fi aflat Horațio, prietenul lui Hamlet.

Acest “spectacol-eseu după William Shakespeare”, în scenografia lui Viorel Penișoară-Stegaru, încărcată de obiecte alese cu pretenții metaforice neconcludente, nu reușea să transmită fior emoțional în ciuda eforturilor actorului. Prin exagerările vizuale, “păpuși” etc. regizoarea a distrus sensurile profunde ale scrierii bătrânului Will. Evident, nu lipseau nici proiecțiile din acest amalgam de efecte vizuale fără de sens. Prezența video, de câteva secunde, a unor personaje cu actori filmați putea fi speculată mai insistent de regie, dar derularea îndelungată a acelorași personaje înfățișate ca schelete, anula buna idee a filmărilor.

Regizoarea s-a vrut a fi originală, dar nu a reușit decât un spectacol submediocru și a dezavantajat un actor care putea susține fără artificii regizorale un “eseu” despre “Hamlet”. Păcat !

OBSERVAȚII GENERALE

Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova optează pentru un repertoriu de calitate. Încearcă să îl fructifice cu ajutorul unor regizori ieșiți din matca mediocrității în majoritatea proiectelor alese din această perioadă de criză a regiei de la noi. Prestigiul teatrului a fost ridicat prin prezențele pe afișul naționalului craiovean a unor regizori precum Silviu Purcărete sau englezul Tim Carroll. Spectacolul său “Odiseea”, din urmă cu aproape doi ani, va figura și în progamul Festivalului Național de Teatru de la București ce va începe la sfârșitul lunii octombrie. Proiectele acestui teatru național sunt apreciabile, dar se confruntă cu aceiași problemă a tuturor teatrelor noastre instituționalizate, absența unor regizori care să le evidențieze credibil.