“ DINEU CU PROȘTI “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “

COMEDIE LA SUPERLATIV

Din motive obiective nu am putut viziona la premieră spectacolul. După o lună de la lansare, sala mare a Naționalului bucureștean era arhiplină. Are peste o mie de locuri ! La finalul reprezentației, spectatorii au aplaudat minute în șir. Unii strigau alături de “clasicul” – “Bravo !” , “Vă rugăm, mai jucați odată pentru noi !“, “Încă odată !“ , etc. Rar am întâlnit o asemenea manifestare de entuziasm din partea marelui public, stăpânul absolut al teatrului. Astfel de manifestări ale satisfacției spectatorilor nu reușesc să înregistreze nici măcar unele “șușe” cu pretenții artistice derulate, de pildă, la Palatul Național al Copiilor, comentate pe blog. Publicul teatrelor, sufocat de divertismentul tv. pueril, își dorește astăzi, altfel de comedii, sătul fiind de cele cu gaguri de mahala, de vulgaritate. Cei care invadează sălile de teatru sunt mai pretențioși față de actul artistic. Refuză așa zisa inovație fără substrat ideatic solid, iar când aceasta se practică în cazul comediei prin exagerări și vulgaritate, nu o acceptă. Publicul vine la spectacolele de comedie să se încarce cu bună dispoziție și le apreciază pe acelea care precum într-o fabulă degajă și un substrat moralizator credibil, subliniat de realizatori. Un astfel de spectacol este “Dineu cu proști”, cu vervă, exemplar profesional prezentat scenic. Satirizează de fapt, pe cei care imoral, cu inconștiență califică drept “proști” pe oamenii simpli din preajmă, iar calificativul poate avea până la urmă, un revers grav pentru ei, dezvăluind adevărata față a prostiei umane.

Autorul piesei este francezul Francis Veber, actor, dramaturg, regizor și scenarist. Voga sa se datorează meșteșugului, moștenit și de la Labiche, de a scrie comedii sau farse cu replici savuroase pentru situații exploziv comice, inspirate din actualitate. “Le diner de cons” a înregistrat în Franța un mare succes, atât pe scenă, cât și în transpunerea cinematografică din 1998. Cheia succesului internațional, înregistrat și la noi, este actualitatea temticii. Și în societatea noastră de astăzi activează numeroase persoane care se consideră importante pentru miezul vieții sociale, politice sau chiar culturale și sfidător acuză de “prostie” pe cei din jurul lori. Actualitatea piesei argumentează și prezența sa pe prima scenă a țării. Francis Veber clădește cu dibăcie acțiunea plină de surprize pe această temă în “Dineu cu proști”. Ironia sorții face ca Pierre Brochant (Șerban Ionescu) să nu mai poată participa la dineul inițiat de membrii unei elite de snobi cu pretenții intelectuale, ce invită pentru distracția lor un individ pe care îl consideră a fi un prost. Cel ales pentru amuzament de către Pierre este Francois Pignon (Horațiu Mălăele). Pierre însă, are o criză de schiatică și trebuie să stea acasă, iar în jurul său și al lui Francois, se învârt o serie de personaje, fiecare reprezentând o categorie socială, fiecare desenată cu ironie de dramaturg. De la o scenă la alta conflictul sporește, acțiunea se îmbogățește prin situații comice fascinante, ritmul acestei farse crește.

Regizorul Ion Caramitru speculează impecabil textul și substratul conflictual al scrierii. Nu apelează la artificii teatrale, se bazează pe actori în exploatarea sensurilor fiecărei replici, iar rezultatul este un spectacol de comedie captivant, rafinat în trimiteri spre actualitatea noastră. Fiind și un actor de marcă, Ion Caramitru deține știința regizorului pentru care ACTORUL este mijlocul principal în ilustrarea unei viziuni regizorale. Are școala incontestabilă a maeștrilor regiei, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie. Cu ușurință un alt regizor dornic de succes facil sau să șocheze un anume auditoriu, ar fi transformat “Dineu cu proști”, fie într-un spectacol de estradă banal, fie într-o reprezentație în care actorii erau înăbușiți de pretenția unor simboluri vizuale. Ion Caramitru servește însă, sensurile scrierii, lucrând cu minuție relațiile dintre personaje și constructul teatral al fiecăruia, beneficiind evident, de o distribuție, inspirat selectată.

Mecanismul conflictual al piesei este Francois Pignon, “prostul” ales de către șeful cu bani al unei edituri, Pierre. Rolul are complexitate, iar Horațiu Mălăele adoptă căi noi de expresie în această partitură asimilată cu atenție pentru sensurile diverse ale replicii, tratate cu finețe, la nuanță. Precum un mare actor, categorie rară căreia îi aparține, Horațiu Mălăele descifrează și scoate în evidență dublul sens al replicilor lui Francois, legat de specificul strict caracterial al personajului, dar și de tiparul contextului tematic al situațiilor ironic propuse de dramaturg. Speculează fermecător naivitatea omului simplu, un maniac de fapt, mândru de preocuparea sa de a se refugia în construirea de edificii celebre din … bețe de chibrit, dar sincer în analiza situațiilor în care este implicat. Sinceritatea lui Francois devine filtru comic exploziv al fiecărei scene, aprins cu măestrie de Horațiu Mălăele. Este vrednică de apreciat modalitatea în care actorul reinventează expresia comică, fără ostentații manieriste. Timidul, naivul, sincerul Francois dă până la urmă o lecție de viață, de moralitate grupării celor cu pretenții de judecători ai prostiei, susținută prin interpretarea de excepție a lui Horațiu Mălăele. Un sprijin substnțial găsește actorul în partenerul său permanent din scenă, Șerban Ionescu interpretul lui Pierre, un alt actor de valoare care poate evidenția comicul unor situații tensionate dramatic. Trăiește de fapt, o dramă Pierre, editorul pe care situațiile ajunse la limită îi scot la iveală imoralitatea pe mai multe planuri, șmecheriile și superficialitatea. Șerban Ionescu interpretează cu trăire interioară fiecare moment cu care se confruntă cinicul său personaj, rezultatul fiind de un comic irezistibil. Relația de bază a spectacolului dintre Pierre și Francois, este susținută progresiv de cei doi interpreți, sporind umorul fiecărei scene.

Funcțional și plăcut ca aspect general este decorul conceput de Florilena Popescu Fărcășanu. Casa elegantă a bogatului Pierre e încărcată de numeroase obiecte, în special tablouri cu trimitere la picturi celebre și contribuie la crearea atmosferii spectacolului, sporind comicul momentelor de vârf.

În marea lor majoritate, celelalte personaje din planul secund, sunt interpretate în tonul demn de aprecieri al spectacolului. În Cheval, funcționarul serviciului de finanțe, recuperator de taxe și impozite, anchetator drastic, Alexandru Bindea impune efectul comic, descifrând în amănunt personajul. Interpretarea sa cu măsură este remarcabilă. Dorin Andone în Leblanc, amicul lui Pierre, se reține prin participarea sa activă la relațiile cu fiecare partener, chiar când e lipsit de replică. Printr-o caracterizare ironică, abilă, Alexandru Georgescu atenționează asupra tipologiei doctorului Archambaud, un rol de serviciu. Se remarcă deasemenea, Costina Ciuciulică în soția lui Pierre prin sugerarea ambiguității femeii care profită de avantajele căsniciei cu editorul infidel. Neplăcut surprinzător este stilul simplist, apropiat de cel revuistic aplicat de Medeea Marinescu în interpretarea amantei lui Pierre, Marlene. Cade în plasa exagerării comicului. Dacă și ceilalți actori ar fi adoptat acest mod superficial de apropiere de personaj, spectacolul putea fi un eșec.

“Dineu cu proști” este un spectacol ce TREBUIE VĂZUT fiind o comedie satisfăcătoare pentru oricine iubește teatrul. Este o comedie la superlativ, exemplar susținută de realizatori, slujitori cu har ai actului artistic. Într-o societate tulburată de amărăciuni, acest spectacol rămâne o oază de bună dispoziție pentru cei tratați ca niște proști, că pot avea și speranța de a da replică prin atitudine îngânfaților snobi, atât politicieni, cât și “analiști” din diverse medii. Acest spectacol de comedie nu e derizoriu, are consistență prin mesajul comunicat , precum și "Artă" de la Teatrul "Bulandra" , care stilistic propune o altfel de dramaturgie .