“ ÎNSEMNĂRILE UNUI NECUNOSCUT “ – TEATRUL “ BULANDRA “

UN SPECTACOL IMPRESIONANT DESPRE O LUME NEBUNĂ, NEBUNĂ

În această primă etapă calendaristică a stagiunii 2011, Teatrul “Bulandra” s-a detașat prin evenimente teatrale – “Îngropați-mă pe după plintă” (regia Yuri Kordonsky), “Ivanov” (regia Andrei Șerban) - și continuă acest drum cu “Însemnările unui necunoscut” (regia Alexandru Darie). Fără să apeleze la mutilarea scrierilor din ambiții regizorale, fără proiecțiile la modă, fără șmecherii vizuale, aceste mari spectacole ale stagiunii dovedesc originalitate prin conceptul regizoral ce descifrează în profunzime textul și îl expune scenic surprinzător cu susținerea unor distribuții admirabile.

“Însemnările unui necunoscut” este un spectacol impresionant, de teatru adevărat ca menire culturală, derulat spectaculos de regizorul Alexandru Darie cu ajutorul scenografiei Mariei Miu, pe mai multe planuri în care și cine are de rostit doar o replică, se remarcă, fiind participant activ la susținerea emoțională tragic-comică, tensionată a atmosferii și ritmului interior al reprezentației. În toate planurile, mai ales în prima parte a spectacolului, numeroasele personaje ale acțiunii sunt plasate pe scenă și reacționează la fiecare replică sau situație. Captivante și complementare devin relațiile lor în raport cu monologurile susținute de stâlpii conflictului. Este un aspect original, novator pentru teatralitatea unui spectacol. Regizorul Alexandru Darie și-a dorit și a reușit un spectacol de excepție, oferind pe scenă o dioramă … teatrală, un tablou vivant al unei lumi nebune, nebune din care și spectatorii fac parte, chiar dacă trăiesc în mileniul trei și nu sunt implicați prin efecte regizorale interactive forțate, să comunice relațional cu cei din secolul XIX de pe scenă. Construcția vizuală în amănunt a acestei lumi s-a datorat imaginației creatoare a regizorului și scenografului, actorilor devotați formulei de spectacol, fiind rezultatul a multor luni de repetiții. Astfel, Marelui Public nu i se mai prezintă un spectacol de o oră și câteva minute cu efecte exagerate de imagini fără de rost din care nu pricepe mai nimic, ci un spectacol cuceritor ce îi stârnește interesul precum lectura unui roman … polițist.

Textul este dramatizarea unui roman de valoare universală, dar nu … polițist, “Satul Stepancikovo și locuitorii săi”, scris în 1859 de Dostoievski la vârsta de 38 de ani înaintea capodoperelor “Crimă și pedeapsă”, “Idiotul” sau “Frații Karamazov”. Este un roman în care se simte influența lui Gogol, mai tânărul său contemporan pe care acesta îl prețuia. Nu întâmplătoare poate fi și titulatura dramatizării ce amintește de “Jurnalul unui nebun” de Gogol. Dramatizarea romanului aparține regretatului regizor și pedagog, Ion Cojar care a început și lucrul la acest spectacol în urmă cu câțiva ani, dar destinul său s-a frânt. Alexandru Darie a preluat dramatizarea, aplicând o altă viziune regizorală și dedică spectacolul lui Ion Cojar.

Este aberant să comparăm romanul cu dramatizarea când se respectă la amănunt sensurile scrierii lui Dostoievski. Miezul spectacolului rămâne confruntarea dintre personajele centrale ale romanului, Foma Fomici (Virgil Ogășanu) – un impostor amintind de Tartuffe, personajul lui Moliere - și Egor Ilici, colonel (Mihai Constantin) – un om simplu, naiv, căzut în plasa unei familii dominate de dictatura șarlatanului. Veșnicul motor existențial, dragostea, va rezolva provocator conflictul din familia genărălesei (Tamara Buciuceanu), șefa clanului de la conacul din “satul Stepancikovo”. Acțiunea unui roman dramatizat pe scenă, evident propune un spectacol ce nu se poate rezuma la o oră și jumătate de reprezentare. În cazul de față, spectacolul durează mai mult și pentru că dramatizarea, cu respect față de roman, își argumentează acțiunea prin o sumedenia de personaje, tipologii ce nu pot fi ignorate și în care oricine se poate regăsi. Viziunea regizorală, mai întâi propune o prezentare inventivă a tipologiilor reprezentative pentru o lume nebună, agitată, dominată și manipulată de impostori. Se trece apoi, în partea a doua a reprezentației, la prezentarea printr-o analiză psihologică profundă a motivării fiecărei tipologii. Viziunea regizorală dezvoltă de la satira directă din debut, la scormonirea cu ironie a motivării fățărniciei și pasiunilor fiecărui personaj. Jocul minciună-adevăr, bine-rău, prinde viață de la o scenă la alta, lăsând spectatorul judecător, adeseori cu respirația tăiată. Nebunilor fățarnici li se dă masca jos și într-un final surprinzător satira, comicul prind o expresie teatrală notabilă ca o concluzie amară despre pericolul forței pe care o poate avea impostura. Spectacolul interesează pe oricine prin cooptarea sa la judecarea unei situații pe care fiecare o poate întâlni în viața de zi cu zi, indiferent de statutul social. Regizorul Alexandru Darie bazându-se pe scrierea lui Dostoievski propune un spectacol despre noi cei din “satul … realității” , unde ca în urmă cu multe decenii se manifestă o nebunie iscată de impostură. Fără să ne scoată ochii prin artificii teatrale derizorii, regia uimește prin transmiterea cu țintă precisă a atenționării că lumea nu se schimbă în timp și poate rămâne cu relele sale.

Decorul conceput de Maria Miu ne propune un altfel de spațiu de joc decât cel cu care ne-am obișnuit. La sala “Toma Caragiu” în urma unor modificări petrecute pentru spectacolul “Ivanov”, s-a transformat scena ce a primit adâncime, profunzime, iar Maria Miu a folosit pe deplin acest aspect. Propune pentru reprezentarea conacului din satul Stepancikovo unde se petrece acțiunea, un lung coridor cu multe uși și ferestre pe cele două laturi ale sale, prin care se întrezăresc mereu chipurile locatarilor săi. Fundalul unde se și îngustează coridorul este discret marcat printr-o icoană. Se atenționează astfel că ne aflăm în fața unei lumi ortodoxe, supusă credinței! Spre final, Foma Fomici, acel Tartuffe al conacului, va fi expulzat prin … icoană ; se va întoarce totuși, în familia generălesii, dar icoana a fost sfărâmată. Când publicul intră în teatru este întâmpinat de un prim semnal al rostului decorului și convenției propuse de spectacol. Se va afla în fața unei “marchize” în care pe o masă arde o lumânare și în jur sunt împrăștiate zeci de foi din “însemnările necunoscutului”. Acesta își întâmpină publicul alături de un cor al unor călugări pioși și deschide ușa “marchizei” prin care poftește publicul în sală. Spectatorii pătrund astfel spre lumea coridoarelor, unde trecerea anilor se va sugera că nu a schimbat mai nimic. Maria Miu a imaginat o scenografie de excepție, raportată inspirat la intențiile conceptului regizoral. Costumele sale completează prin amănuntul accesoriilor caracterizarea personajelor. Nimic nu este ostentativ în scenografia sa, element de bază pentru punerea în pagină vizuală credibilă a textului și tratarea regizorală cu subtile accente metaforice. Rar întâlnim o astfel de colaborare scenografie-regie benefică pentru mesajul spectacolului, unde scenograful nu vrea ambițios să fie mai presus de text și viziunea regizorală.

O senzațională prezență prin o serie de intervenții pe parcursul spectacolului este Corul Accoustic susținătorul părții muzicale prin cântece bisericești, alăturat unor accente sonore prin care se punctează atmosfera solicitată de situații. Corul Accoustic compus din Daniel Jinga (dirijor), Mircea Ciurez, Emilian Mincu, Ionuț Popescu, Iustinian Zetea, Mihai Cârstea și Marius Boloș, alcătuiește grupul de călugări, căruia regia îi va impune ironic, în final, să cânte alături de generăleasă într-o altă gamă și un alt ritm. Finalul este remarcabil și pilduitor interpretat.

Evident că pentru public importanți sunt actorii care “traduc” scenic sensurile scrierii și viziunea regizorală. Distribuția de excepție, aduce o nouă întâlnire între generații (am mai sesizat acest fenomen îmbucurător și în “Nevestele vesele din Windsor” de la Teatrul Metropolis, în regia lui Alexandru Tocilescu), distribuția este cu măestrie îndrumată de regizorul Alexandru Darie pentru a elimina orice posibilă discrepanță între stiluri diverse de joc. Pentru reușita spectacolului în care cred, cei din distribuție își dau mâna chiar când unora le revin roluri de plan secund, sărace în replică. Este uluitor cum tratează Tamara Buciuceanu rolul generălesei, stăpâna conacului, “fană” a lui Foma Fomici, pe care fiul său, colonelul Egor Ilici încearcă să o scoată de sub influența malefică a acestuia. Rolul, redus ca replică, pare de plan secund, dar actrița îl impune magistral pentru sensurile majore ale spectacolului. Din priviri, gesturi mici și expresii, chiar când generăleasa se află pe laturile culoarului, Tamara Buciuceanu sugerează cu fină ironie, că șefa marii familii din conac ar fi o șmecheră profitoare de prezența lui Foma, dar și o persoană cu un nivel redus de înțelegere a situațiilor. Personajul este redat în complexitatea sa, jocul Tamarei Buciuceanu fiind un exemplu de actorie de înaltă clasă susținut de o mare artistă, ajunsă la venerabila vârstă de 83 de ani. Sănătate și roluri noi, stimată doamnă!

La rândul său, surprinde tânărul actor Alexandru Potocean în Serghei, nepotul colonelului, autor al “însemnărilor” despre cei din satul Stepancikovo. Adus ca salvator la conac de colonel, de la Sankt Petersburg, de la studiile de mineralogie, Serghei pare la început doar un observator derutat, figurant al unei lumi căreia nu îi poate înțelege nebunia, bigotismul. Actorul receptează însă, remarcabil manifestările celor din jur și sugerează prin expresie absurdul lor, ca apoi să dezvolte fascinant în a doua parte a spectacolului, implicarea sa în condamnarea fariseismului influentului Foma. “Necunoscutul” lui Alexandru Potocean devine astfel, judecătorul de bun simț al unei lumi nebune, dirijată de dictatura unui demagog, interpretarea sa este deosebită prin firescul expresiei și nuanțe. Cunoscut în special din filme, Alexandru Potocean se dovedește a fi și în teatru un tânăr actor de valoare al generației sale.

Partiturile ample ale dramatizării revin lui Mihai Constantin – colonelul Egor Ilici și Virgil Ogășanu – Foma Fomici. Fiecare impune momente de neuit în spectacol. Mihai Constantin trăiește intens, în forță, revoltele colonelului, sugerând cu pricepere cum acesta este de fapt, un om simplu în gândire, temător, fricos, umilit de ceea ce se petrece în jurul său, supus respectului față de mama autoritară. În prima parte, actorul abuzează uneori de explozii vocale, temperamentale, specifice însă, personajului, dar stridențele ce la însoțesc sunt nepotrivite pentru sala “Toma Caragiu” unde și orice șoaptă se face auzită. Exploziile sale induc și altor personaje rostirea stridentă a unor monologuri sau doar unor replici. Un exemplu ar fi și monologul Sașei, fiica lui Egor, încărcat de prea multe tonalități ridicate. Aceste aspecte ale unor scăpări vocale prea stridente sunt puține, se vor corecta desigur cu timpul și nu afectează amsamblu interpretării remarcabile a personajelor. În partea a doua a spectacolului, Mihai Constantin este ireproșabil, excelent în destăinuirile lui Egor despre iubirea sa față de Nastenka, jignită de Foma. Strălucit configurează acum, actorul revoltele lui Egor și relațiile cu cei din “casa de nebuni”, cum definește Dostoievski conacul din Stepancikovo. Pe colonelul care nu a reușit să devină general, are doi copii și a trăit o serie de înfrângeri în viață, dragostea îl transformă și luptă disperat pentru apărarea acestui sentiment, Mihai Constantin îl construiește credibil, cu mare tensiune interioară. Există o scenă a mărturisirii în fața lui Serghei, când după ce Egor ascultă constatările acestuia și gândește la situația sa, se așterne o tăcere de aproape un minut. Numai un mare actor poate transmite prin tăcere emoția, cum reușește și Mihai Constantin în acest moment de tăcere al lui Egor. Mihai Constantin este un mare actor, urmaș demn al tatălui său, George Constantin și al mătușii sale, Tamara Buciuceanu. Și cum talentul se moștenește uneori, deosebit este și Matei Constantin în Iliușa, fiul lui Egor și în viață al celui care îl interpretează pe Egor. În momentul recitării unei poezii cu tâlc, dar și prin prezența sa mereu activă în scenă, Matei este ireproșabil. Pentru că am amintit de interpretarea unui rol secund, trebuie să subliniem și contribuțiile majore ale unor actori stimați, în alte partituri minore, dar importante pentru ansamblul spectacolui, Manuela Ciucur în domnișoara Perepelițîna, Mirela Gorea în mama lui Obnoskin, Andrei Runcanu în Obnoskin, Bogdana Darie în Tatiana, Antoaneta Cojocaru în Ilinișna. Fiecărui personaj îi este sugerată tipologia doar prin prezența relațională cu partenerii și câteva replici.

Foma Fomici, acest Tartuffe a lui Dostoievski, prilejuiește lui Virgil Ogășanu o creație. De la apariția mult așteptată a lui Foma, până la intențiile de manevrare în final, din nou, a familiei din conac, Virgil Ogășanu dezvoltă, treaptă cu treaptă, evoluția personajului. Demonstrează argumentat cum poate fi “mentorul spiritual” al unor oameni, un șarlatan, un ipocrit agresiv în discursuri, periculos ca impostor pentru fiecare personaj căruia îi susține prelegerile sale “morale”. Virgil Ogășanu nuanțează subtextul fiecărei replici cu efect pentru cei pe care îi manipulează Foma care devine prin această interpretare un lup în blană de oaie. Personajul este perfect interpretat, fără nici o exagerare în raport cu propunerea viziunii regizorale care își dorește un Foma credibil, cu aparență de individ cinstit, extrem de periculos însă. Regizorul Alexandru Darie ne avertizează de fapt în final, că Foma își va continua activitatea fiind greu de înfrânt.

În guvernanta Nastenka, femeia iubită de Egor, Ana Maria Macaria impune admirabil personajul, acea femeie timidă, dăruită grijii față de copiii colonelului, sensibilă, care ignoră voit nebunia din jur. În aparițiile fără replică de la început, sugerează discret caracteristicile personajului, ca să îl dezvolte apoi, când dragostea colonelului față de ea se destăinue și hotărește cu emoție să renunțe și să se retragă de la conac. Este un rol dificil în raport cu scopul acțiunii, interpretat fără reproș de actriță. Reapare, în sfârșit, într-o distribuție de marcă, Petre Lupu în Larionîci, tatăl Nastenkăi. Personajul pare a fi un superficial, claunul familiei de la conac, dar jocul actorului sugerează abil că este un bufon trist și mereu din planul secund urmărește situațiile conflictuale cu interes. Ilinca Manolache în Sașa, fiica lui Egor, în afara accentelor prea stridente din monologul de la început, își construiește personajul cu mult firesc urmărint atent reacțiile din jur față de conflict, dovedindu-se o tânără actriță de viitor, deosebită. Gheorghe Ifrim în Ivan Ivanîci, un locotenent ratat, din nou își arată harul de a rezolva excelent partituri foarte diferite. Este un personaj mereu activ ca prezență, și extraordinar definit ca un mic excroc în scena cu “împrumutul” de țigări în care precizează și tipologia personajului.

Tot din planul secund, rezolvă ireproșabil două roluri, actori din generații diferite. Discreția în atitudini, dar cu emoție transmisă este prin interpretarea lui Ion Besoiu cea a slujitorului de la conac, Gavrilă, cel obligat să învețe limba franceză. Un țăran, prilejuiește lui Marian Râlea sublinierea nebuniei din jurul său, pe care nu o poate înțelege și se refugiază lângă … găina sa. Cele două personaje prin interpretare servesc textul și intențiile viziunii regizorale de a accentua că oamenii modești, din clasa de jos a conacului, un servitor și un țăran, sunt sufocați de dictatura imposturii pe care nu au capacitatea de a o condamna.

Este un eveniment teatral acest spectacol cu “Însemnările unui necunoscut” prin tratarea regizorală concepută de Alexandru Darie a unei dramatizări după un roman al clasicului Dostoievski, pentru a demonstra rezonanța actuală a consistenței sale. Marele Public, stăpânul teatrului o recunoaște și răsplătește eforturile creatorilor acestui spectacol prin aplauze entuziaste. Nu am vizionat spectacolul la premieră, ci la a șasea reprezentație, cu spectatori plătitori, la care stăteau în fața teatrului, pe caniculă, mulți doritori, de un billet în plus. La finalul de la ora 23.00, au aplaudat minute în șir și au uitat de ceasurile înaintate, dovadă că spectacolul și-a îndeplinit menirea. A comunicat provocarea de a fi lucizi și a judeca impostura manifestată și astăzi sub diferite forme … Pot fi unii nemulțumiți de acest spectacol, e dreptul dânșilor, poate că unii sunt rude îndepărtate ale lui Foma …