“ NEBUNA DIN CHAILLOT “ – TEATRUL METROPOLIS

MULTE PROMISIUNI, PUȚINE ÎMPLINIRI

Piesa lui Jean Giraudoux, după mai mult de jumătate de secol de când a fost scrisă, s-a transformat și în scenariu de film, a fost jucată pe multe meridiane, și la noi, cu mare succes, prin anii ’70, la Teatrul Mic. Astăzi, piesa pare depășită de vremuri prin tratare simplistă a luptei dintre binele și răul social. Conflictul dintre veroși afaceriști care ar vrea să exploateze petrolul din subsolul Parisului și niște personae naive care li se opun cu înverșunare, nu mai are la început de mileniu trei, efectul scontat de Giraudoux pentru cei care trăiau sfârșitul celei de al doilea război mondial, când a fost pus în pagină dramatică de către autor. Este valabilă și astăzi intenția conflictului de a avertiza asupra pericolului “industrializării” forțate, dar solicită alte valențe teatrale pentru receptarea sa de către public. Jean Giraudoux a construit cel puțin patru personaje – Aurelie (Dana Dogaru), Constance (Ileana Stana Ionescu), Gabrielle (Alexandrina Halic) și Josephine (Irina Petrescu) -, cu farmec comic, cu partituri generoase pentru interprete, dar … piesa avea nevoie de o viziune regizorală fermă, coerentă, ca să susțină posibilitatea receptării sale credibile de către spectatorul de astăzi, să îi adapteze tematica la contemporaneitate.

Pentru un teatru de proiecte, cum este Teatrul Metropolis, un proiect ce implică o numeroasă distribuție pentru peste 20 de roluri, cu actori din diverse teatre, solicită eforturi mari financiare pentru realizarea sa. “Regia, concept decor, ilustrația muzicală, light design” aparțin lui Alice Barb, autoare, firește, și a “versiunii scenice”. Toate aceste precizări din mini-programul de sală ar indica un “spectacol de autor”, ca și în cazul celui de la Teatrul “Nottara” – “Vacanță în Guadelupa” conceput de Diana Lupescu și comentat mai jos. Decorul este realizat însă, de Vanda Maria Sturdza, o tânără scenografă apreciată pentru contribuția sa la alte spectacole. În acest “spectacol de autor”, decorul său în tentă suprarealistă, prin câțiva stâlpi vrea să îngrădească o lume cuprinsă de nebunie. Anca Pâslaru creează costumele cu buna intenție de a sugera tipologia personajelor sugerată de autor când a scris piesa. Cu toate că reunește în distribuție actori de marcă, viziunea regizorală rămâne punctul nevralgic al “Nebunei din Chaillot” pentru că povestește doar, acțiunea banal, fără apropierea ofertată a tematicii de realitatea lumii actuale. Actorii nu sunt sprijiniți de regie să configureze verosimil personajele, relațiile sunt ignorate. Spectacolul pare ilustrarea teatrală mediocră a unei povești ce începe cu … “a fost odată ca niciodată”.

Lupta dintre bătrânele “doamne de bine” și “afaceriștii răi” este asistată și sprijinită de diverse tipologii distribuite unor tineri actori. Regia nu personalizează însă, fiecare participant la acțiune, consideră că ar fi cu toții doar, o gașcă oarecare. Din această echipă de sacrificiu, de figurație, se detașează totuși, Crina Semciuc în Cântăreața. Se remarcă prin urmărirea expresivă, personală, lipsită de replică a conflictelor. Participă, se implică tacit în diverse situații. Schițele grotești, stridente ale afaceriștilor datorate conceptului regizoral, beneficiază de actori stimați, Claudiu Stănescu - Prospectorul, Dan Aștilean - Președintele și Romeo Pop – Baronul care prestează scenic indicațiile regiei fără a evidenția un gând interior în raport cu sensurile replicii. Un rol din planul doi, Peticarul, reușește să îl rezolve plauzibil, Eugen Racoți.

Partea a doua a spectacolului prinde cât de cât viață, prin încercările de a defini profilul doamnelor naive ce vor să salveze Parisul, fiecare cu ciudățenii personale, interpretate de Dana Dogaru, Ileana Stana Ionescu, Alexandrina Halic și Irina Petrescu. Excelentă este Irina Petrescu în scena susținută de Josephine căreia i se atribuie rolul de judecător al situației extreme ce frământă pe distinsele doamne. Actrița dă sens satiric momentului. Cu umor caracterizează Ileana Stana Ionescu pe Constance, nostalgică după câinele său dispărut. O surpriză plăcută este reîntâlnirea cu Alexandrina Halic în Gabrielle, bătrânica mereu visătoare la timpul când era o fetiță răsfățată. Josephine, Constance și Gabrielle sunt prietenele doamnei Aurelie, femeia cu pretenții de aristocrată, personaj cheie al susținerii conflictului, luptei cu afaceriștii, ce revine Danei Dogaru. În prima parte a spectacolului, apreciata actriță desenează profilul unui personaj ciudat în conformitate cu drumul sinuos al regiei, lipsit de motivări interioare pentru acțiunea de protest pe care o declanșează, ca abia în final, Dana Dogaru să dea forță convingătoare manipulărilor inițiate de Aurelie în numele dreptății. Din păcate, regia nu a reușit să exploateze capacitățile acestei mari actrițe, docilă în fața unei viziuni teatrale confuze.

“Nebuna din Chaillot” este un spectacol marcat de bune premize pentru a înregistra aprecieri calitative prin distribuție și scenografie, ce sunt însă, nefructificate de regie. Regizorul nu poate da niciodată vina pe actorii pe care nu reușește să îi convingă prin dorința sa de a prezenta scenic un mesaj … ilogic însă, ambalat teatral, cum se întâmplă și în cazul acestui spectacol. Confruntarea dintre bine și rău, cu doamne stranii și un zmeu care zbiară, are drept rezultat un spectacol mediocru. Și acest eșec este rezultatul stângăciilor regiei, situațiiei discutabile în care se află acest compartiment important al creației teatrale.

“ VACANȚĂ ÎN GUADELUPA “ – TEATRUL “ NOTTARA “

UN SPECTACOL LAMENTABIL …

Suntem restanțieri în comentarea unor spectacole mediocre care merită atenție pentru atenționarea asupra situației regiei la noi și a autorității managerilor care conduc teatrele. Începem aztăzi, cu “Vacanță în Guadelupa”.

Acest spectacol este o coproducție cu Teatrul “George Ciprian” din Buzău, ce vrea, se pare, să completeze intențiile teatrului de pe bd. Magheru de a își defini statutul de … teatru bulevardier.Textul aparține francezilor Pierre Sauvil și Eric Assaus, autori contemporani, cu pretenția de a continua teatrul bulevardier și a îi da o tentă de satiră politică. Un ministru șmecher este șantajat de un deputat și chiar de un atașat de presă. Subiectul putea fi de interes prin actualitatea sa pentru spectatorii noștri, sătui de prestațiile politicienilor mioritici, deveniți și vedete pe micul ecran. Dar … construcția conflictului după modelul clasic, este simplistă, replicile și traducerea ( Zeno Fodor ), vulgare, iar “adaptarea” mai strecoară bășcălios fără sens în raport cu datele conflictului și aluzii la realitatea noastră, imediată. Opțiunea pentru acest text mediocru nu onorează statutul de instituție culturală al celor două teatre subvenționate de contribuabili.

“Vacanță în Guadelupa” se specifică în programul de sală a fi “un spectacol de Diana Lupescu” , precizând astfel, că îi aparține totul – adaptarea, regia, scenografia și ilustrația muzicală, că este un spectacol de autor. Stimata actriță Diana Lupescu, de curând devenită și regizor în urma absolvirii studiilor la secția de resort, după spectacolul jalnic cu “Opera de trei parale” pe aceiași scenă, ambiționează să fie un creator complex, capabil să expună teatral un punct de vedere asupra unui text, exprimându-și conceptul asupra sa prin toate căile posibile de ilustrare scenică. Evident, a ales acest text cu intenția demnă însă, de apreciat, de a oferii publicului o satiră la adresa politichiei noastre, domeniu ajuns în mare ananghie datorită impostorilor de toate culorile care îl populează, găsindu-și un rol , bine renumerat și în viața politică. Intenția de satiră politică nu i-a reușit. Scrierea, chiar dacă este derizorie calitativ, era de așteptat să prindă savoare comică prin ilustrarea sa scenică inspirată de actualitatea noastră, prin desenul caracterizării personajelor și exploatării relețiilor dintre ele.

Decorul cu pretenții de eleganță, propus de Diana Lupescu dă o imagine generală, banală spectacolului. Costumele sunt penibil manevrate pentru caracterizarea tipologiilor și situațiilor. În dispute importante, personajele centrale vin … în halate, de la baie, etc. Regia caută mereu un sprijin în punctarea situațiilor prin numeroase ilustrații muzicale, ce mai sunt și neinspirat alese. Conceptul regizoral al Dianei Lupescu a intenționat ca spectacolul să fie o comedie spumoasă, dar rezultatul este o reprezentație lamentabilă , la care puțini spectatori se amuză, din când în când. Nu are ritm, plictisește. Relațiile dintre personaje sunt ignorate de regie, actorii sunt obligații prin mișcare să joace mereu în prim planul scenei ca într-un recital de cuplete de la teatrul de revistă. Grav rămâne că regizoarea nu a lucrat minuțios cu actorii interpretarea personajelor în care i-a distribuit. A reunit actori de marcă în distribuție, dar interpretarea lor devine o prestație obligatorie de servicii … scenice.

Ministrului aflat la strâmtoare încearcă să îi dea credibilitate, Adrian Văncică, un prețuit actor pentru evoluțiile sale în teatru și film. Cu umor speculează uneori, stările celui șantajat. Sugerează șiretenia politicianului, dar și disperarea bărbatului care își iubește soția, devenită obiect de șantaj pentru o canalie de deputat . Rolul ministrului este realizat la mijloc de drum prin lipsa coordonării regizorale. În aceiași situație se află și Crenguța Hariton în rolul soției, și Ada Navrot în cel al atașatului de presă, și Ion Haiduc în personajul șantajistului, interpreți remarcați pe scena Teatrului “Nottara” în alte partituri. Sunt momente în care actrițele rezolvă cu haz și sinceritate caracterizarea personajelor și altele în care expresia interpretării nu își găsește motivare în replică. În deputatul excroc, Ion Haiduc este îndrumat de regie să își interpreteze personajul ca la revistă, mereu prezent la “față de cortină”, cum se spune, ca și când ar rosti un cuplet. Pe aceiași linie simplist aplicată scenic, își tratează însă, exagerat personajele, Dani Popescu – secretarul homosexual al ministrului și Corina Dragomir – ziarista.

Distribuția din programul de sală indică și că personajul ministrului, în alte reprezentații , ar putea fi interpretat și de Mircea Diaconu, un mare actor, directorul Teatrului “Nottara”. Este posibil ca experiența sa de politician, manifestată și pe micul ecran în rolul de parlamentar, să dea un plus de umor dorinței de satiră ce ar sta la baza spectacolului. Puțin probabil, însă.

“Vacanță în Guadelupa” este un nou exemplu produs de teatrele instituționalizate prin care se atestă că sunt afectate de criza regiei . Indiferent de calitățile distribuției, regizorii servesc spectacole subculturale. Acest spectacol putea fi o satiră politică atractivă prin inventivitatea regizorului, indiferent de modestia scrierii, dar devine prin regie un exercițiu de teatru de amatori , de la o casă de cultură din Vințiu de Jos sau de Sus. Păcat de actorii acestui teatru!

“ O SCRISOARE PIERDUTĂ “ – TEATRUL DE COMEDIE

ȘOBOLANII DIN SUBSOLUL UNEI CIUPERCĂRII ȘI "BUFONUL" TURMENTAT

Caragiale s-a dovedit a fi mereu contemporanul nostru, în orice timp istoric. De mai bine de un secol scrierile sale rămân actuale, iar în “O scrisoare pierdută”, ne avertizează că trăim într-o societate care ne marchează mereu printr-o politichie de tot hazul amar, ce turmentează cetățeanul. Inexplicabil regizorul Alexandru Dabija a ambiționat, cum și mărturisește, ca spectacolul său cu “O scrisoare pierdută” să nu aibă legătura cu scopul satirei politice propus de Caragiale, dar piesa asta țintește . Regizorul a încercat să “filosofeze” despre niște lichele minore din subsolul societății care pot atrage și pe cetățeanul tâmp, dar ambiția sa nu își găsește suport în scriere. Ar fi fost penibilă nota forțării trimiterii spre chipurile politichiei actuale, arhicunoscute, dar și ignorarea bazei de acțiune a personajelor aduce scăderi satirei reprezentării piesei lui Caragiale. Alexandru Dabija și-a dorit un “altfel de Caragiale” pentru a depăși numeroase reprezentări din trecut ale piesei, memorabile . A vrut să iasă din schemele anterioare, să propună cu pretenții de originalitate o altă lectură teatrală a replicii, dar a ignorat în motivarea conceptului regizoral, taman, propunerile piesei. Spectacolul său este mediocru ca rezultat în transmiterea unui mesaj convingător.

Mai întâi, regizorul a operat unele intervenții în piesa care este un “libret” pentru orice român cu studii medii. A învățat-o, sperăm, și la școală. A practicat montajul și chiar reducerea de replici cheie. De pildă, monologul din actul III, cu rost major aplicat pentru Cațavencu de autor, a fost continuat și în finalul actului IV, când inexplicabil amețit de băutură (!!!), acesta îl continuă poate pentru a servi intenția regizorală moralizator satirică, dar nereușită. A renunțat la unele replici importante pentru personaje și situații, care îi deranjau conceptul regizoral. A renunțat de exemplu, la replica “Zoe! Zoe! Fii bărbată!” rostită de Tipătescu în ultmul act, care ar fi afectat viziunea sa de a o prezenta pe Zoe ca o femeie lipsită de importanță pentru conflict. Caragiale însă, a conceput-o pe Zoe, singurul personaj feminin din distribuție, drept sarea și piperul conflictului. Incidentul cu “scrisoarea pierdută”, este motorul acțiunii, accentul satiric major, motivat prin relațiile femeie-bărbat specifice obișnuitului existenței, fie în cazul unui om de rând, fie al unui politician ajuns la un statut social înalt. Zoe era cel mai imoral “politician” în piesă, acum, este o oarecare femeie adulteră. Încercările “adaptării” scrierii pentru a servi o viziune regizorală și a oferi un “altfel de Caragiale”, nu reușesc decât să taie aripile comediei explozive, perfect construite de autor. Fiecare replică a fost gândită și plasată de Caragiale pentru a amplifica umorul situațiilor. Comicul limbajului scrierii nu poate fi trecut în plan secund prin astfel de manevre regizorale ale textului. În intenția de a da originalitate viziunii regizorale, evident că nu lipsesc momentele muzicale. Principalul lor motor este Cetățeanul turmentat. Songurile propuse de apreciata Ada Milea, intervin în contextul scrierii prin versuri ce nu au legătură cu substanța replicii autorului, forțat plasate – “Îngerașii de pahar” (Ion Mureșan) și “Are țara tot ce vrei” (Ada Milea). Ultimul song e cântat de toate personajele ca la … “Cântarea României” de pe timpurile de tristă amintire. Partea muzicală și textele songurilor sunt o altă “găselniță” regizorală fără efect convingător în raport cu substanța piesei.

Regizorul propune șocant prin decor, de la bun început, linia convenției alese. Prefectul Tipătescu și amicul Zaharia, “prezident” a numeroase “comitete și comiții”, trăiesc ... illogic,înr-un subsol mucegăit, urât (și la propriu și la figurat), într-o ciupercărie. Par niște șobolani amărâți. De ce? Decorul lui Puiu Antemir pare destinat unei alte piese, dar acțiunea indică intimitatea clară a unor parveniți politici, oameni cu bani, luptători pentru un nou ciolan în alegerile ce se desfășoară în județ. Lumea lor putea fi ca imagine un kitsch al parveniților , dar nu o pivniță pentru aurolaci. Poate este o metaforă acest decor, dar nu transmite nimic, nici măcar prin sigla cu trei ciuperci din fundal din partea a doua a reprezentației, nici prin liftul plasat, tot în fundal, din următoarea parte a spectacolului, un lift care nu ar duce nicăieri și ar sugera că personajele rămân mereu în subsolul societății. Accentele vizuale cu tentă metaforică sunt concepute neconvingător. Un exemplu ar fi și panglica tricoloră din preajma chiuvetei unde mai toți vor să se spele … de păcate, bănuim. Costumele propuse de Anca Răduță, amintesc unele ca desen caricatural general de Constantin Jiquidi, colaborator în calitate de grafician cu I.L.Caragiale la “Moftul român”, dar se vor banal atemporale. Accentul prin tivurile dezlânate ale “trenciurilor” purtate este derizoriu. Negrul apare drept culoarea lor dominantă, ca în final să intervină și înveștmântarea în alb a lui Agamiță și Zoe. De ce această alegere? Imaginea generală a spectacolului este depresivă, nu susține prin nimic tendințele satirice ale scrierii.

Tratarea regizorală se vrea novatoare, dar nu și-a găsit suport în piesa excelent scrisă de Caragiale, după toate regulile dramaturgiei, cu personaje și conflicte perfect motivate și cu un profil greu de schimbat. Regizorul nu poate ignora intențiile lui Caragiale de dragul originalității, nu poate să îl “ajute” în prezentarea scenică a personajelor. Alexandru Dabija a încercat și rezultatul este un spectacol neconvingător. Judecătorul suprem, Marele Public, nu se amuză în fața acestei încercări de tratare teatrală dramatică și chiar absurdă a piesei, apelând la hiperbolă în vizualizare. Rămâne nedumerit. Caragiale este considerat un precursor al absurdului, dar Eugene Ionesco, practicantul său celebru, a avertizat că nu poate fi exprimat scenic pleonastic, tot printr-o teatralitate absurdă. Singura scenă care incită publicul, este cea din actul III, a discursurilor electorale, până la un punct, când se trece la exagerări prin Cațavencu. Spectatorii sunt luați inspirat drept parteneri, dar nu pot uita, că la început, regizorul le-a propus o altă formulă scenică, fără nici o tentă politică, aceleași personaje fiind doar, niște șobolani retrași absurd din tumultul vieții, alegerilor pentru funcții politice, niște lichele dintr-un subsol. Brusc unele se transformă în actul III, în niște… bufoni politici activi. De la prima scenă ritmul reprezentației plictisește, ca în final să fie exagerat de lent. Chiar dacă s-a vrut a se specifica faptul că “luptătorii” sunt obosiți de manevrele alegerilor și de “căldura mare” din jur, pauzele lungi dictate de regie distrug la sfârșit, relațiile tensionate dintre personaje, în plan principal fiind totuși, argumentul central al satirei, Agamiță Dandanache - “vechi luptător de la ‘48”, impus de la centru . Rezultatul intențiilor regizorale duce la un final plictisitor, lipsit de tensiune comică, coerență și scop convingător.

Distribuția reunește nume de marcă ale teatrului nostru, dar regizorul forțează interpretarea lor pentru a îi servi conceptul, fapt care îi dezavantajează pe actori. Regia împinge în plan central personajul Cațavencu în întenția de a atenționa că acesta ar fi chintesența lichelismului. Marcel Iureș încearcă o compoziție în acest rol și Cațavencu devine o caricatură grosieră. Mereu cocoșat, patetic exagerat în declarații, în această interpretare lineară Cațavencu nu mai pare marcat taman, de șantajul cu excrocheriile făptuite, relațiile sale cu cei din jur sunt confuze. Astfel tratat, Cațavencu nu mai este un șmecher periculos, ci o lichea primitivă ca intenții. Un alt personaj pe care pledalează regia pentru a îi susține intențiile este Cetățeanul turmentat, ce s-ar vrea a fi un reprezentant al unui “popor alcătuit din tâmpiți”. Nu mai devine victimă a manipulării politicienilor, turmentat de băutură, dar și de ce se întâmplă în jurul său cum l-a conceput Caragiale, ci un … claun interpretat, e drept, cu haz de Dorin Chiriac. Actrița are și experiența bufonului din “Lear” spectacolul de la Teatrul “Bulandra” regizat de Andrei Șerban, dar… bufonul în istorie nu este un “tâmpit”, cum apare în “O scrisoare pierdută”. Îndrumarea regizorală prin mișcare și relații în multe momente, îl transformă, fără rost pe Cetățeanul turmentat într-un claun prostănac, cu pretenții de bufon, lipsit de inteligență. Sunt trecute de regie în plan secund, Zoe, Tipătescu și Trahanache.

Zoe este scoasă din implicarea în sfera de interese ale politicienilor din preajmă și transformată într-o femeie afectată că s-a descoperit că are un amant. Se mai sugerează și că relația sa cu Tipătescu, amantul său, după opt ani ar fi expirată! O actriță admirabilă, Mihaela Teleoacă se supune conceptului regizoral și propune ca Zoe să fie o femeie banală, lipsită de interes pentu destinele pragmatice, politice ale soțului și amantului, care devine isterică atunci când se descoperă pierderea scrisorii. Zoe nu mai e “bărbat” în relațiile conflictuale cu precizie configurate de Caragiale pe care le tratează doar ca un conflict de alcov. Prefectul Tipătescu în interpretarea lui Marius Florea Vizante pare o canalie simpatică, dezinteresată, de ce se întâmplă în preajma sa. Poltronismul prefectului este anihilat când e prezentat ca un amărât de șobolan care trăiește, doarme într-un subsol.

Zaharia Trahanache devine în interpretarea lui Valentin Teodosiu, un bătrânel care își târie picioarele când merge, mănâncă pofticios mereu, apoi moțăie și nu îl afectează prea mult activitatea din jur. Pare un decrepit ajuns în subsolul șobolanilor. Lângă Tipătescu și Trahanache mai trăiește și “polițistul orașului”, sluga lor fidelă. Regia îl consideră pe Pristanda cel hoț și isteț, egalul celor doi , prin interpretare și costumul ce nu îi sugerează funcția, dezinteresat fiind de ce se petrece în preajma sa. Dragoș Huluba execută indicațiile regizorale pentru caracterizarea confuză a șmecherului nemulțumit, Pristanda. De ce a fost redusă caracterizarea acestor personaje la o linie simplistă și rostul lor în satira lui Caragiale , numai regizorul știe?! Aceiași întrebare se ivește și în cazul tratării de către regie a lui Agamemnom Dandanache. Se sugerează inteligent și original prin jocul lui George Mihăiță atenționarea asupra speculării de către Agamiță a experienței sale în excrocherii pentru a obține un loc în lumea politică, trecând în plan secund manifestările de un posibil ramolisment. Regia nu găsește însă, drumul evidențierii acestei tratări subtile a ambiguității personajului. Îl vrea doar o lichea minoră cu toate că este de fapt, cea mai versată canalie. Scenele lungi, cu pauze în care e prezent Agamiță sunt lipsite de tensiune și umor, cu toate că au un substrat satiric consistent.

Marea surpriză a acestui spectacol rămâne interpretarea de excepție a personajelor Farfuridi și Brânzovenescu de actorii Florin Dobrovici și Eugen Racoți. Regia a acceptat scoaterea lor din proiectul ce vroia să ignore trimiterea spre zona politichiei și cele două personaje devin inexplicabil, chintesența satirei lui Caragiale, cu toate că scrierea îi plasa în plan secund. Atunci de ce regia a ignorat importanța lui Zoe, Trahanache, Tipătescu sau a conceput un Cetățean turmentat claun, îndrumând actorii pe o cale “originală”, fără de motivare în scriere pentru caracterizarea personajelor? Credibil, speculând la nuanță replica și relațiile cu partenerii, dar și cu spectatorii, este Florin Dobrovici în Farfuridi, care devine un personaj real, desprins parcă din actualitatea zilnică, ușor de întâlnit la tot pasul. Cu un firesc ireproșabil actorul prezintă aberațiile lui Farfuridi, stârnind hohotele de râs ale spectatorilor. Nu face o caricatură de personaj, ci un individ real, periculos ca element activ în plan social, funcționând ca avocat și politician. Monologul său din actul III al întâlnirii electorale este punctual forte al spectacolului, depășind interpretări ale personajului în alte viziuni regizorale celebre. Admirabil îl secondează Eugen Racoți în Brânzovenescu prin știința de a specula relațiile cu partenerul și situațiile. Cei doi actori sunt singurii din distribuție care își dezvoltă coerent personajele în funcție de substanța piesei, fiind cu adevărat originali în rostirea replicii și mai ales în relaționarea tacită cu partenerii. Nu se poate omite din distribuție nici Dan Rădulescu, reprezentant din rândul publicului al lui Ionescu, Popescu… . Personajul său pare cucerit de Cațavencu, îi susține intervențiile, dar tânărul actor sugerează prin atitudini și replici puține și ambiția ascunsă a acestuia de a îi lua locul cu primul prilej.

“O scrisoare pierdută” rămâne o încercare regizorală ambițioasă de a arăta un “altfel de Caragiale” ce prezintă canalii minore din subsolul existenței care păcălesc prostovanii concetățeni. Piesa are un sens greu de distrus prin trimiterile sale clare spre vârfurile lichelelor societății care manipulează și turmentează, cetățenii. De-a lungul timpului piesa a avut parte de reprezentări însemnate, dar și de tratări cu pretenții de “originalitate”, transformări, de pildă, într-o ... telenovelă penibilă. Spectacolul de la Teatrul de Comedie este un alt experiment ambițios de originalitate aparținând însă, unui regizor de valoare, dar rezultatul nu convinge publicul de astăzi care trăiește pe deplin în lumea lui … Caragiale, unde doar numele personajelor sunt altele, ele nefiind niște șobolani dintr-un subsol, ci lichele din vârful societății, zilnic mediatizate. Dar orice regizor din restrânsa elită a profesiei, cum este și Alexandru Dabija, poate avea și eșecuri!

Anul 2012 va fi “Anul Caragiale”, rămâne de văzut cum îl vor trata și respecta teatrele noastre … Este un examen greu pentru regizori și interpreți.

Foto : Mihaela Marin

“ LIVADA DE VIȘINI “ - TEATRUL NAȚIONAL DIN LONDRA (Sala “ LAURENCE OLIVIER “)

O LECȚIE DE STIL TEATRAL

În Capitală funcționează LIBERTY CENTER , un mall, singurul unde se transmit în direct spectacole de teatru și operă din celebre instituții culturale ale lumii. Aceste premiere se transmit deodată, în direct, pe cinci continente, în formula “live HD”, în pauze fiind completate prin interviuri cu realizatorii. Așadar nu am fost la Londra, ci … la mall-ul din sectorul cinci al Capitalei, să urmăresc “Livada de vișini”, producție a Naționalului britanic.

Spectacolul regizat de Howard Davies în versiunea lui Andrew Upton, excelent difuzat ca un adevărat film, era o lecție de stil clasic teatral, realist, dar cu subtile speculații, trimiteri către contemporaneitate, către lupta dintre ideologii, specifică perioadei actuale. Confruntarea mentalității unor diverse categorii sociale de la începutul secolului XX , cum sugera cu tâlc viziunea regizorală, era impresionant pusă în pagină scenică, logic, coerent și emoționant. Reprezentanți ai nobilimii aflată la apus (Ranevskaia și fratele său) se confruntau cu cel care (Lopahin) își dorea pragmatic propietatea lor, livada de vișini , dar și cu tânărul naiv (Trofimov), cel veșnic student cu incipiente pledoarii socialiste. Relațiile psihologice aplicate de Cehov în profunzimea caracterizării personajelor pentru consolidarea conflictelor și credibilitatea mesajului scrierii, erau fructificate admirabil , nuanțat de regie și actori, fără … “borcane” cu inutile încercări metaforice. Inspirat se demonstra prin acest spectacul că actul teatral presupune o ireproșabilă colaborare creatoare între regie , scenografie și actori, în raport cu dramaturgul, mai ales dacă este un clasic din alte decenii, o valoare universală.

“Livada de vișini” de la Londra propunea în trei ceasuri cu o pauză, un spectacol captivant, realizat de profesioniști de înaltă clasă pentru care teatrul înseamnă în primul rând, un act cultural și respect față de autorul clasic al piesei, dar și intenția apropierii universalității sale de actualitatea imediată, fără stridențe însă, rezultate din ambiția regizorului de a fi mai presus de dramaturg. Spectacolul revitaliza stilul clasic realist prin atenția sporită față de CUVÂNT și relațiile dintre personaje, față de subtextul lor, exploatate în amănunt, original din dorința sublinierii importanței și pentru spectatorul mileniului trei. Publicul londonez aplauda entuziasmat reprezentația după ce achitase un preț substanțial pentru billet. Stagiunea la Londra continuă și în perioada estivală, biletele se pot reține … online, dacă mergeți în vacanță în Marea Britanie. În majoritatea țărilor europene, “colegele” noastre din Uniunea Europeană, stagiunea teatrelor nu trage cortina.

P.S. Fără mari eforturi financiare , artiștii noștri ar putea să afle și ce se petrece în lumea teatrului de pe alte meridiane, plătind, e drept, dublu valoarea unui billet de la teatrul unde lucrează și mergând să vizioneze în București, dacă sunt interesați de subiect, transmisiile în direct, cu premierele unor teatre din alte zone geografice , la mall-ul din Rahova, “Liberty Center”. După ce am vizionat și alte spectacole aici, pot afirma că nu este o reclamă această precizare, ci o recomandare pentru o documentare necesară oricui pasionat de arta Thaliei.