“ MEȘTEȘUGUL VIEȚII “ – TEATRUL “ BULANDRA “

DOI PE UN … PAT

Trăim într-o lume în care comunicarea devine de la o zi la alta, o mare problemă. Fenomenul e în degringoladă din diverse motive, în comunicarea între mai marii puterii cu simpli lor concetățeni, în mass media cu aceia aleși drept scop al adresării, până la comunicarea de bază, intimă, necesară existențial unui cuplu.

Pe acest motiv al comunicării, William Gibson a scris “Doi pe un balansoar”, o piesă ce a înregistrat un mare succes. Aleksandr Ghelman – “Doi pe o bancă”, un alt succes. Dramaturgul israelian Hanoch Levin atacă același motiv, dar alege un cuplu vârstnic care după treizeci de ani de căsnicie, suferă din lipsa comunicării. Alt aspect, cu o altă tentă stilistică a scrierii, dar aceiași temă spinoasă și actuală cu șanse de succes teatral.

Hanoch Levin are la activ peste cinzeci de piese jucate și apreciate pentru scriitura lor specială prin care atacă grave și diverse probleme ale lumii contemporane. “Meșteșugul vieții” este un text sensibil poetic, o comedie neagră despre condiția umană. (Deosebit este programul de sală ce conține o bogată documentare și o grafică aparte prin care sugerează prin plasarea comentariilor, linia poetică a scrierii.) Acțiunea se construiește în jurul lui Iona (Răzvan Vasilescu) și soția sa, Leviva (Dana Dogaru), oameni cu carduri cum specifică replica, ajunși după trei decenii de mariaj în conflict. Fiecare are regretele și nemulțumirile proprii. Iona vrea să renunțe la relația conjugală. Dialogul nemulțumirilor se va sfârși o dată cu viața lui Iona și apoi a partenerii sale. Aceste precizări sunt necesare pentru a argumenta aspectul teatral neconvingător, adeseori, al viziunii regizorale. Dramaturgul induce cu subtilitate o tentă poetică în conflictul dintre cei doi pe care vârsta îi îndepărtează de posibilitatea de a fi împreună.. Strecoară în acest conflict și personajul Gunkel (Dan Aștilean), un vecin suferind de singurătate, apropiat sufletește de cei doi, în special de Leviva. Piesa oferă generoase partituri pentru actori.

Spectacolul este însă, discutabil chiar dacă reunește nume prețuite ale teatrului. Punctul nevralgic rămâne conceptul regizoral datorat lui Felix Alexa, regizor cu un palmares apreciat. A vrut să fie peste sensibilitatea poetică a piesei, să îi dea un alt ambalaj teatral apropiat de absurd în dezacord cu linia realistă a scrierii. Mai întâi, optează pentru un decor tern, cenușiu apăsător, cu trimitere spre o închisoare a vieții cuplului de oameni pe care scrierea specifică totuși, a fi realizați financiar. Decorul, ce aparține apreciatei scenografe Nina Brumușilă, devine un prim avertisment al intenției viziunii regizorale de a instaura o convenție teatrală fals absurdă și prin întrebuințarea obiectelor din casă. Camera cu paturile celor doi, cu un gol în acoperiș, duce spre trimiteri metaforice forțat propuse în raport cu textul. Cei doi vor ieși din viață în final pentru că sunt obosiți și incapabili fiecare să mai continuie relația lor de durată, chiar dacă invocă ironic amintirile, conflictul dintre ei degajă în piesă un comic amar, bine motivat, aspect ignorat de viziunea regizorală. În debutul reprezentației, Felix Alexa propune un consistent prolog ca imagine convențională, lipsit de replică. Leviva doarme și în somn toarce ca o pisică, iar soțul se revoltă nervos și o răstoarnă din pat. Începutul atenționării realist convingătoare asupra a ce va urma este uitat însă, pe parcursul dezvoltării și îngropării în absurd, fătă rost, a relației.

Actorii reușesc totuși, să treacă în multe scene peste conceptul rigid al regiei împins în absurd prin efecte teatrale, și dau forță emoțională degringoladei în care se află cuplul. Le revine interpreților și sarcina grea de a dubla situațiile și stările personajelor prin songuri, recitative, neconvingător asimilate de viziunea regizorală și manierist, de astă dată, compuse de stimata Ada Milea. Cântecele, la fel cum este și momentul excelent al dansului celor doi (coregrafia Dan Măndiță și Amalia Iscu) sunt un plauzibil pretext al invocării trecutului ce a unit acest cuplu. Muzica nu susține intenția. În ciuda dificultăților vizualizării teatrale, Dana Dogaru reușește să dea credibilitate emoțională personajului Leviva. Actrița dovedește din nou, știința și finețea pătrunderii în profunzimea rolului atribuit. Dorința de viață normală, dar și tristețea vârstei, amintirea momentelor de bucurie ce au unit căsnicia , totul este sugerat admirabil, la nuanță de actriță. Ochii, privirea lor, vorbesc adeseori, mai mult decât replica și contextul vizual, susțin sensibilitatea și nota poetică aparte a naivității personajului. Dana Dogaru creează un alt rol de referință pentru biografia sa de actriță de frunte a teatrului nostru. Și Răzvan Vasilescu, o personalitate valorică, încearcă să treacă peste barierele absurde ale regiei și să impună profilul lui Iona cel pragmatic și revoltat pe relație, dar confuz în argumentare, cum indică textul. Cu atenție actorul arată difuza argumentare a revoltei lui Iona. Dacă în unele scene este îndrumat spre stridențe de expresie, Răzvan Vasilescu reușește să echilibreze pe parcurs definirea verosimilă a personajului prin harul și intuiția sa incontestabile. Dan Aștilean scoate în evidență un rol secundar, chiar dacă regia îi atribuie doar menirea de argument banal al conflictului. Actorul atenționează asupra singurătății dramatice a lui Gunkel care caută disperat comunicarea cu cei din preajmă .

“Meșteșugul vieții” este un spectacol ce prilejuiește întâlnirea cu actori confirmați ca valori, pe care regia i-a îndepărtat prin accente absurde de datele esențiale ale piesei , de poezia scrierii.