O “ LECTURĂ “ SCENICĂ SCHEMATICĂ
Cei care concep selecția repertorială a primei scene a țării au optat pentru scriitorul spaniol contemporan, multipremiat în țara sa, Juan Mayorga, doctor în filosofie, prozator, poet și dramaturg. Una din piesele sale, “Hamelin” a văzut luminile rampei și la noi. Juan Mayorga practică o scriitură dramatică specială, în care se simte pe deplin pregătirea culturală și aplicația către proză și poezie. În “Băiatul din ultima bancă” încearcă să comenteze mai multe teme privind rolul artei, literaturii, dar și problemele adolescenților, ale familiei și societății actuale. Toate sunt atacate prin relatările unui adolescent, Claudio (Rareș Florin Stoica), exprimate din punctul său de vedere, subiectiv, dar și prin stimularea sa de către profesorul German (Mihai Călin). Acesta sesizează capacitățile elevului de scriitor și îi stimulează calea inspirației aleasă de Claudio prin pătrunderea în intimitatea a două familii. Conflictul dramatic este construit original. Prsonajele devin doar argumente pentru definirea situațiilor dramatice. Scriitura piesei cu sens simplist moralizator, se apropie de stilul prozei, dublată fiind de un subtext poetic. Piesa este originală și lansează multe capcane pentru ilustrarea scenică.
Regizorul Theodor Cristian Popescu urmărește intenția “traducerii” scenice a unui scenariu de film, cu multe secvențe, practicând o ilustrare teatrală fragilă, schematică, a impresiilor despre viață surprinse în “jurnalul” unui adolescent. Poezia subtilă a scrierii este anulată prin această viziunea regizorală rigidă, prin specularea doar a subiectivismului adolescentului care relatează diverse constatări surprinse în familia Rafa . Spectacolul rezultat este tern, nu transmite emoție, nu provoacă spectatorul la judecarea personală a relațiilor dintre generații și idealurile fiecărui reprezentant al ei. Confuzia rezumării piesei, doar la povestirea “jurnalului” unui tânăr, deziluzionează și plictisește spectatorul din stal, chiar dacă regia îl ia, uneori, drept partener direct prin plasarea în sală a familiei profesorului. Un text complicat tematic e tradat scenic simplist, banal, și nu captează interesul publicului prin implicarea în tensiunea situațiilor relatate. Decorul imaginat de stimații scenografi Liliana Cenean și Ștefan Caragiu, se rezumă la niște schele metalice prin a căror funcționalitate se pot sugera diverse spații pentru situațiile surprinse de Claudio în “jurnalul” său. Costumele sunt lipsite de aplicare spre personalitatea personajelor. Încearcă a impune o sugestie pentru atmosfera reprezentației, doar ilustrația muzicală datorată lui Vlaicu Golcea. Lumina este dirijată haotic și nu sprijină interpreții.
În personajul principal, Claudio, regizorul îl distribuie pe Rareș Florin Stoica. Tânărul demonstrează că deține date personale pentru a fi un viitor actor, prin relatarea sensibilă, la nuanță, a stărilor prin care trece adolescentul Claudio. Pentru Rafa, colegul de clasă al lui Claudio, regia apelează la Andrei Chiran. Acesta însă, arată lipsa îndrumării capacităților sale de expresie, iar personajul său devine o schemă, exagerând în sublinierea nemulțumirilor și preocupărilor lui Rafa. Cei doi tineri actori la care a apelat regizorul, sunt la început de drum în profesie, fiind absolvenți ai unor universități de artă din promoția 20011. În German, profesorul de literatură, un alt pilon central al acțiunii, întâlnim un actor important al Naționalului bucureștean, pe Mihai Călin. Cu abilitate actorul dă viață credibil personajului, interacționează cu partenerii și cu publicul. Brândușa Mircea este Juana, soția profesorului. Dramaturgul nu personalizează relațiile acestui cuplu, care dezbate numai tematica artei, creației. Actrița reușește să sugereze plauzibil preocupările Juanei. În cazul cuplului conjugal al părinților lui Rafa, autorul face trimiteri spre actualitatea societății căreia aparține această familie. Tatăl lui Rafa este un om de afaceri, iar frământările ocupației sale îl fac a fi neglijent în relațiile cu membrii familiei. Dan Tudor sugerează cu măsură în expresie ironia atribuită de dramaturg caracterizării acestui personaj înstrăinat de familia sa. Diana Dumbravă realizează profilul soției neinteresate de cei din preajmă, plictisită de viața de familie. Regia nu a urmărit însă, amplificarea sensurilor relațiilor dintre personaje, interpretarea actorilor este corectă, dar nu are adeseori, substanță emoțională convingătoare.
“Băiatul din ultima bancă” prin regie, devine un spectacol lipsit de claritate, o lectură modestă pagină cu pagină a unui posibil “jurnal”, înfăptuită teatral simplist, care îi neglijează poezia și sensurile.
P.S. Printr-o nouă conferință de presă, Naționalul bucureștean a comunicat etapa actuală a renovării și modernizării clădirii . Lucrările sunt pe drumul cel bun conform proiectului. Teatrul Național “I.L.Caragiale” va oferi publicului , la finalul renovării progamată în 2013, șase săli de spectacol (!!!), dintre care una pe “acoperiș”, în aer liber, dedicată unei stagiuni estivale. TNB va dispune de SALA MARE cu maximum 900 locuri, Sala MICĂ (fostă a Teatrului de Operetă) cu 598 locuru, SALA STUDIO cu 300 de locuri, SALA ATELIER cu 300 de locuri, SALA PICTURĂ cu 286 locuri și SALA AMFITEATRU în aer liber. Așteptăm ca aceste săli să fie și “botezate” cu nume de referință pentru cultura noastră teatrală și pentru a fi mai ușor identificate de viitorii spectatori. Complexului cultural al TNB i se vor alătura o SALĂ MEDIA specială la parter, cu videoproiectoare, monitoare și ecrane de proiecție. Vor fi însă și numeroase spații pentru expoziții și locuri surpriză pentru spectatorii ce vor să consume o cafea sau o băutură răcoritoare. Modelul unui astfel de complex cultural este inspirat de naționalul britanic. Direcția teatrului precizează că două din cele șase săli ale sale au o destinație precisă. Una va fi atribuită curent teatrelor din țară pentru turnee, cealtă fiind dedicată teatrului experimental, conform unui plan de aplicare cu rigori determinate de solicitările publicului, ca și oriunde în lume. Celelalte vor servi cerințele repertoriale ale primei scene a țării.
Toate bune și frumoase, promițătoare de succes, rămâne discutabil de unde va găsi TNB, regizorii capabili să folosească aceste săli multifuncționale pentru a realiza spectacole remarcabile, când criza regiei noastre este evidentă, datorată în principal învățământului artistic.
O altă problemă legată de renovarea și modernizarea TNB poate fi și finalizarea construcțiilor legată de … acustica necesară pentru noile săli, element extrem de important pentru orice sală de spectacol.
hmmm
RăspundețiȘtergere