“ SatisFUCKtion … “ – TEATRUL FOARTE MIC

SURPRIZE … TRISTE

Cine întâlnește afișul acestui spectacol, dacă prețuiește teatrul, va fi entuziasmat și curios să îl vadă, pentru că numele indicate sunt personalități cunoscute, precum Valeria Seciu în rolul principal din “SatisFUCKtion … “, autor fiind Thomas Bernhard și regizor, Theo Herghelegiu. După vizionarea acestei “farse”, cum specifică și afișul, va fi însă, deziluzionat de spectacol.

Dramaturg și romancier austriac, Thomas Bernhad, personalitate controversată, este și a fost mereu prezent în repertoriile teatrelor noastre, în special cele independente. Amintim doar, “Creatorul de teatru”, unul din primele spectacole ale Teatrului Act, având în distribuție pe Valeria Seciu și Marcel Iureș, regia Alexandru Dabija, care se joacă de zece ani. O preocupare marcantă în scrierile lui Thomas Bernhard rămâne discuția despre dramaturgie, teatru și rostul acestei arte. Și în “SatisFUCKtion …” – un titlu ce nu presupune … “satisfacție” – funcționează pe deplin invocarea menirii teatrului. Titlul original al piesei ar fi “La țintă”. Și într-adevăr, dialogul permanent dintre mamă și fiică din această piesă, bazat insistent pe monologurile mamei, tiradele sale despre trecutul său nefericit, “țintesc” relația dramatică a unui astfel de cuplu. Mama (Valeria Seciu) este obsedată de mariajul ce i-a distrus viața. S-a măritat doar pentru avuția bărbatului, o oțelărie și o casă la malul mării. A rămas singură cu fiica (Florina Gleznea), fiiul i-a murit de mic fiind grav bolnav, și își revarsă mereu autoritar nefericirile pe cea din preajmă. Despotismul mamei se amplifică, în momentul când descoperă că fiica manifestă un interes deosebit față de un tânăr dramaturg de succes pe care îl invită pentru o scurtă vacanță în casa de la mare. Evident că mama va fi atrasă de tânăr și se va discuta despre … teatru. Am relatat pe scurt acțiunea pentru a o raporta apoi, la spectacol. În discursul dramatic, autorul manevrează abil conflictul mamă – fiică printr-o grijă a deazvăluirii profilului psihologic al fiecărui personaj.

De la text la spectacol se pare că a fost un drum lung, căruia regia i-a sufocat dramatismul prin efecte teatrale. Relațiile și substratul replicii sunt adeseori, anihilate de artificii vizuale. Theo Herghelegiu este o personalitate inventivă, afirmată ca regizor în o serie de spectacole, care între timp s-a îndreptat și spre dramaturgie. Regizoarea preocupată de teatrul independent, a înregistrat numeroase aprecieri, culminând cu spectacolul “Top Dogs” după piesa elvețianului Urs Widmer, cu o distribuție memorabilă, ce reunea pe Valeria Seciu și Victor Rebengiuc. Cu “Top Dogs” se lansa Teatrul Arca, din preajma clubului “La Scena”, un teatru independent consolidat în timp ca refugiu creator pentru mulți tineri. În “SatisFUCKtion …” prin dorința de originalitate ce o caracterizează, regizoarea ignoră însă, pârghia ilustrării teatrale, actorii, și urmărește o vizualizare spectaculoasă, dar exterioară motivării prin text și interpreți. Alege ca suport scenografia lui Dan Titza, inventivă, dar care nu servește textul. Publicului îi revin locurile pe patru gradene traversate de spațiul de joc fixat printr-un covor ce ar sugera iarbă uscată. Bună intenție covorul. Câteva cufere împrăștiate, un șifonier așezat la extrema unei părți, ce își deschide ușile cu oglinzi interioare și o cortină cu desen încărcat, marchează cealaltă extrermitate a spațiului de joc, având o surată pe peretele jumătății sălii, o mulțime de veioze aplicate pe covor, neconvingător manevrate ca sursă de lumină, mobilează acest decor lipsit de sens pentru a stabili atmosfera solicitată de conflict. Nu lipsește nici ecranul din fundal pentru proiecții cu desene simbolice. Fiica va descărca și încărca cuferele cu veșminte negre zvârlite de la balcon cu intenția de a sugera destinul “negru” al celor două femei. Una din cortine servește numai aparițiilor unei fete goale, un fel de imagine erotică a delirului mamei. Jocul luminilor nu servește reținerea expresiei interpretelor. Prin acest decor și folosirea sa de către regie, imaginea teatrală generală este searbădă și îngroșată prin numeroase efecte derizorii lipsite de motivare prin situații. Pot șoca prin extravaganță, dar nu atrag interesul de a urmări cu emoție drama celor două femei. Costumele scenografului încearcă o caracterizare forțată a personajelor. Prin ținuta sa, mama pare de la bun început a fi de profesie o actriță, dar de fapt se arată apoi, că este actriță în viață prin manifestările cu cei din jur. Fata va purta un costum banal, cu o fustă pantalon pentru a îi sugera energia confruntărilor cu mama.

Viziunea regizorală distorsionează sensurile piesei. De pildă, înainte de a intra publicul în sală, va urmări un fel de prolog de 15 minute, o scenă dintre dramaturg (Cristian Popa) și o spectatoare entuziastă isteric, ce se va dovedi apoi, a fi fiica eroinei principale. Mulți regizori folosesc astfel de prologuri, dar în cazul de față scena este excesiv întrebuințată ca o lungă și plictisitoare dezbatere ironică despre teatru. Cristian Popa se achită convingător de acest rol dificil. Un alt exemplu, prezența imaginii de vis sau delir, lipsită de replică, a fetei goale (Mihaela Popa), o Evă uitată, ar vrea să completeze profilul mamei. Ambele poartă aceiași aranjare a părului, fata ar fi o altă imagine a mamei. Aparițiile fetei distrug însă, o serie de tirade ale mamei. Este fermecătoare Mihaela Popa în acest rol de figurație specială, intervențiile personajului pot atrage privirile publicului masculin, dar rostul lor nu este corelat de regie cu substratul monologurilor rostite de mamă. Finalul reprezentației este confuz redat și trece în plan secund, personajul complex al mamei.

Regizoarea a beneficiat de o distribuție remarcabilă, dar nu i-a folosit pe deplin capacitățile. Greul piesei cade în sarcina Valeriei Seciu, căreia îi revin dificilele monologuri ale mamei, uneori repetate ca poveste, dar în cu totul alt context relațional. În toate tiradele, actrița susține intens și la nuanță evocarea amintirilor ce au distrus viața mamei. Fiecărei evocări, actrița cu finețe îi sugerează rostul de argument al relației dictatoriale pe care o are mama cu fiica sa . Valeria Seciu oferă de fapt, un recital, dar taman interpretarea sa de excepție, e umbrită adeseori de vizualizarea teatrală a regiei. Efectele teatrale și lipsa de coerență în tratarea relațiilor dintre personaje, datorate regiei, suprimă în unele scene, tensiunea interioară a interpretării actriței. Replica sa se pierde printre artificiile de imagine. Tânăra actriță, Floriana Gleznea asimilează credibil datele esențiale ale caracterizării fiicei acaparate de mamă. Dar … regia o îndrumă uneori la revolte strident isterice ale personajului, fără de rost în raport cu situațiile. Intervenției spre final a dramaturgului de succes, regia nu îi valorifică importanța. Cristian Popa, după prezența în prolog, continuă definirea verosimilă a personajului, care e atras discret de farmecul mamei.

Ultimul artificiu regizoral inutil, un mare “afiș” ce întâmpină publicul la ieșirea din sală după finalul reprezentației, cu inscripția “Scapă cine poate”, definește … tristețea lăsată de acest spectacol, cauzată de așa zisa, originalitate regizorală, de ambiția de a inova teatral, uitând de oferta bazei de pornire, textul . Păcat de numele inserate pe afiș - autor, actori și regie – ce promiteau un spectacol eveniment, care rămâne numai un “experiment” insipid, specific studenților la regie din primii ani, inspirați numai de reușitele celor maturi profesional.