“ A FI SAU A NU FI “ – TEATRUL “TOMA CARAGIU” din PLOIEȘTI

UN SPECTACOL REUȘIT

         Subiectul piesei este desprins din filmul de succes, “Afi sau a nu fi” din 1942, realizat de Ernst Lubitsch, în 1983  urmând un remake după acest film. Născut la Londra în 1963, Nick Whitby se remarcă și obține numeroase premii ca realizator tv , scenarist și dramaturg, iar în 2008 se inspiră din scenariul filmului “A fi sau a nu fi” și piesa rezultată se va joaca și pe Broadway multe stagiuni. Piesa sa poate fi considerată o comedie neagră pe o temă dramatică, având adresă satirică, directă către idiologia nazistă, dar și accente ironice privind profesia de actor. Se relatează povestea unor actori polonezi care în 1939, trăiesc momentul cenzurii și transformării teatrului lor din Varșovia în sediul Gestapoului. Conflictele se derulează pe două planuri, cel dramatic al momentului istoric, și cel particular al relațiilor dintre actorii unui teatru. Satira este cheia prezentării lor prin personaje desenate convingător. Pe de o parte sunt satirizate regulile absurde ale nazismului, pe de altă parte culisele teatrului, bârfa ce preocupă actorii. Piesa este filmică, scenele se derulează alert, ca într-un scenariu. Regizorul Vlad Massaci a rezolvat teatral ingenios montajul filmic al acțiunii, rezultatul fiind un spectacol reușit care amuză copios publicul.

         Un decor funcțional, mobil, cu elemente esențiale pentru a marca atmosfera  spațiilor de joc, creează Ștefan Caragiu. Costumele sale în cazul unor personaje au aplicat în desen un sens satiric accentuat. Scenografia lui Ștefan Caragiu și manevrarea luminilor, sunt ireproșabile. Experimentat regizor în folosirea actorilor ca pârghie esențială pentru ilustrarea teatrală a textului, Vlad Massaci îndrumă dibaci interpreții, conduce ritmat și coerent montajul filmic al reprezentației. Nu cade în plasa efectelor derizorii, construiește cu finețe comică fiecare moment scenic pentru a sublinia sensurile satirei, dar cu respect pentru atmosfera dramatică, tensionată a timpului istoric.

         Partitura unor personaje pare ușor ofertantă comicului, dar contextul  le complică interpretarea, iar regizorul a urmărit ca actorii să nu trateze superficial sau confuz, rolurile. Un prim exemplu ar fi Gruppenfuhrer Erhardt, șef al Gestapoului din Varșovia, ce îi revine actorului Bogdan Talasman de la Teatrul Mic. Personajul este pilonul satirei dramaturgului prin situație și replică, iar regizorul ferește interpretul de exagerări tendențioase, și Bogdan Talasman realizează admirabil rolul. Dă conținut satiric prin firesc și naturalețea expresiei în  caracterizarea cu iscusință a șefului prostovan, dar servil nazismului. Acest rol devine un punct forte al biografiei sale artistice, definindu-i calitățile speciale pentru comedie, nu întodeauna speculate în alte proiecte. “Vedetele” acțiunii sunt soții actori Tura, motorul conflictelor generale, dar și particulare. Oxana Moravec, interpretă cu experiență și în film, în rolul actriței poloneze, vedeta teatrului , conduce temeinic implicarea personajului în conflictul major al rezistenței în fața Gestapoului, ca și în cel al vieții particulare. Convinge, cum Maria Tura este ușor atrasă de admiratorul locotenent patriot, Stanislav (Cristian Popa), dar rămâne dăruită trupei și intențiilor sale riscante de protest, cât și soțului “vedetă” a teatrului varșovian. Paritura sa este dificilă, dar actrița îi scoate la iveală nuanțat sensurile. Un alt rol dificil, Joseph Tura, actorul-vedetă căruia îi sunt atribuite transformări comico-dramatice dictate de situație, este jucat de Ioan Coman. Ferește personajul de exagerări inutile și cu atenție îmbină comicul cu tragicul  acțiunii.

           Distribuția numeroasă servește textul și viziunea regizorală prin interpreții : Cristian Popa (locotenentul),Mihai Coadă (Dowasz), Otilia Pătrașcu (Anna), Ion Radu Burlan (Rowicz), Mihaela Popa (Eva), Ilie Gâlea (Grunberg), Adrian Ancuța (Walowski), Karl Baker (Silewski), Alin Teglaș (Sturmfuhrer Fleisher) și David Ioan Coman (Grunberg cel tânăr). Fiecărui personaj îi revin momente importante pentru această comedie neagră,  servite cu profesionalism de întreaga echipă care relaționează continuu.

          “A fi sau a nu fi” intră în zona restrânsă a comediilor reușit construite teatral ca mesaj cultural pe o temă riscantă,  ce arată, din nou, importanța regizorului pentru calitatea unei reprezentații . 

“ SPITALUL COMUNAL “ – TEATRUL METROPOLIS

EFFORT REMARCABIL, PENTRU O PIESĂ DEPĂȘITĂ

         Teatrul Metropolis, mereu activ, fiind singurul teatru instituționalizat de PROIECTE din Capitală, a optat pentru dramaturgul bulgar contemporan, Hristo Boicev, o personalitate multi - premiată, cunoscută la noi în special cu piesa sa de referință, “Colonelul pasăre”. Dramaturgul practică stilul expunerii conflictelor  concret, dublat însă, ca intenție majoră de semnificații metaforice în scopul trimiterii spre tarele societății în care se petrec și care l-au inspirat. Trebuie amintit că Hristo Boicev a reușit impunerea sa în Bulgaria înainte de ’89, în epoca de tristă amintire, tocmai prin acest stil, dificil de cenzurat prin practica de atunci, stil ce îi rămâne totuși, propriu și astăzi. “Spitalul comunal” exemplifică acest stil. Personajele “bolnave” internate într-un spital de boli psihice, sunt de fapt, rezultatul contextului ideologic al unei societăți aflate dramatic la răscruce. Trăiesc cu speranța “vindecării” bolii induse și de o lume măcinată care le-a dictat marginalizarea în “salonul 6”. Tragicul și comicul se îmbină în scriere cu accente poetice particulare contextului. Piesa nu are un conflict solid construit, se refugiază în zona metaforelor, iar personajele amintesc, prin tipologie, de cele concepute și de alți dramaturgi consacrați, clasici sau contemporani. Finalul scrierii este confuz ca soluție. Intențiile scrierii însă, rămân demne de apreciat, chiar dacă astăzi, sunt depășite de o realitate ce se confruntă cu alte probleme majore, frământată de alte direcții ale societății. 

         Povestea celor nouă personaje, care se sugerează a se derula pe fondul unor raiduri aviatice într-un moment al războiului, se petrece concret în “salonul 6”, ce amintește   de … celebrul salon al lui Cehov. Nina Brumușilă a creat prin scenografie, o imagine impresionantă reprezentației -  un salon părăginit cu cinci paturi și  pereții scorojiți, cu geamuri ce par radiografii ale unor organisme bolnave. În fundal, un televizor devine, cu măsură folosit de regie, un mijloc pentru proiecții care argumentează acțiunea. “Salonul” scenografei indică lumea acțiunii, fiind speculat inventiv de regizorul Felix Alexa. Conceptul său asupra piesei este remarcabil expus, cu măsură între datele conflictului așa zis realist și suportul lor ca subliniere prin tendința metaforică a textului. Nimic nu este strident în acest spectacol. Totul se prezintă credibil, cu dublă semnificație. Astăzi, drama  celor din “salonul 6” din piesa lui Hristo Boicev, rămâne la latitudinea Marelui Public de-a fi judecată.

         Prin autoritatea sa profesională, regizorul Felix Alexa reușește a reuni în distribuție actori de marcă ai teatrului nostru și le conduce evoluțiile în personajele atribuite, cu măiestrie în scopul susținerii mesajului textului. Personajul cel mai direct ca sugestie a mesajului, rămâne William intrpretat de Marius Stănescu. Este “bolnavul” care notează mereu tot ce se petrece în jur, posibilă sugestie la servilii securității timpului trecut. William prinde consistență prin excelenta interpretare a actorului, măsurat în expresia relatării duplicității unui individ “bolnav” ori cu sarcină de serviciu, aflat  într-un spital de psihiatrie. În Kontuzov, un individ lipsit de identitate în urma unei comoții cerebrale, posibil colonel, Răzvan Vasilescu reușește conturarea credibilă a unui personaj dificil construit dramatic. Îl salvează de confuzia între un “bolnav” militar sau un om obișnuit prin  marcarea subtextului sensurilor replicii. Valentin Uritescu printr-o gândire atentă la rostul pentru ansamblu al Bătrânului în care este distribuit, îi dă o aură aparte de om simplu, dar mereu frâmăntat de întrebări personale. Rolul se amplifică de către dramaturg și prin relația cu Bătrâna sa parteneră de viață, în care actrița Adela Mărculescu realizează o compoziție  deosebită, speculată relațional de Valentin Uritescu. Întâlnim în distribuție și pe Marius Manole, o personalitate tânără a teatrului nostru, într-un alt rol dificil, cel al pacientului Bratoi ajuns în “salonul 6” printr-o confuzie, fiind suferind de apedincită. Actorul trece peste construcția simplistă a personajului, o îmbogățește prin urmărirea consecventă a relațiilor cu expresie discretă și când e lipsit de replică. Un tânăr visător, venit din universul unor cărți cunoscute, Fero, îl tratează cu firesc actorul Andrei Hutuleac. Femeia mută din salon, denumită de autor Cenușăreasa, animă relațiile celor suferinzi prin  actrița, Raluca Aprodu. Pe un alt plan, cu o intenție satirică directă, evoluează Paul Chiribuță. Este mai întâi un chirurg care efectuează în debutul reprezentației, o operație ca sugestie a acțiunii piesei pentru a specifica satiric interesele și ambiguității prezentului, și apoi un general. Personajele, astfel interpretate servesc viziunea regizorală și reprezintă, cu sens satiric și afectarea celor considerați normali într-o lume grav “bolnavă” social. Distribuția se completează și prin acel copil “bolnav”, un “mic prinț” provenit din povestea lui Saint Exupery, autor care a influențat și nota poetică a piesei. Actorii sunt ireproșabili prin interpretarea unor partituri aflate pe muchia de cuțit dintre real și fantastic.

         “Spitalul comunal” cu o tematică specială ca mesaj, uzată însă, de evoluția societății, are calități meritorii datorită realizatorilor săi.

P.S. Persoana care m-a însoțit la premieră, cu un profil  profesional tehnic, preocupată însă, de evenimente culturale, cu sinceritatea unui spectator, a întrebat în final : “Fenomenul Palilula din film, se extinde prin SCENARIU, și în teatru ? Nu e prea mult și în film, și în teatru, să se povestească sofisticat prin metafore, acțiuni concrete din tristul nostru trecut?” !    

“ ASTA-I TINEREȚEA NOASTRĂ “ - GODOT CAFÉ – TEATRU

UN PROIECT APRECIABIL, CONCEPUT DE TINERI ACTORI

         Teatrul independent, încet , încet și cu greutăți financiare, începe să se afirme ca o alternativă a teatrului de stat pentru tinerii actori și  regizori, oferind peste eșecurile inerente, spectacole mult mai interesante decât cele din repertoriului curent al instituțiilor cu subvenții bugetare. Realizatorii proiectelor se adresează în special,  colegilor de generație, pertinent și convingător.

         La Godot Café-Teatru, cinci tineri actori cu personalitate afirmată în teatru, film și chiar publicitate, și-au reunit forțele creatoare pentru conceperea unui spectacol cu un mesaj direct, actual, “Asta-i tinerețea noastră”! Au comprimat o piesă mult jucată și pe Broadway a scriitorului contemporan american, Kenneth Lonergan despre trei tineri adolescenți pe care întâmplările îi maturizează. Sunt tentați de droguri, vor plăcere sexuală și aparțin unor familii dezbinate. Acțiunea este desprinsă din realitatea curentă, specifică și plaiului mioritic.

         Demn de laudă este efortul creator al acestei echipe tinere care asimilează cu sinceră trăire propunerii dramaturgului. Evident, pentru condițiile teatrului independent, operează o adaptare, o comprimare a textului. Prima surpriză a spectcolului este actrița Ana Ularu, distinsă și la Premiile Gopo ca interpretă, care abordează rolul de … scenograf. Cum acțiunea se petrce în garsoniera lui Dennis (Conrad Mericoffer), un tânăr plin de ifose, care își dorește a fi original cu orice preț, Ana Ularu a imaginat un spațiu pe măsura solicitării textului. Cu excepția unui fundal exagerat ca intenție metaforică, decorul ca și costumele sale, sunt suport de bază pentru ilustrarea sensurilor textului. Camera garsonierei este trăznit răvășită conform pretențiilor locatarului. De pildă, un WC devine un ghiveci de flori, ce găzduiește telefonul, mijlocul de comunicare important al lui Dennis. Alături de debutul reușit în scenografie al actriței Ana Ularu , se mai produce unul al actorului, Radu Iacoban în regie. Și acest debut este demn de apreciere pentru că actorul aplică experiența sa reușită ca interpret în diferite spectacole independente, pentru îndrumarea colegilor distribuiți în cele trei roluri, cu multă minuție. Viziunea sa regizorală nu fardează prin efecte derizorii imaginea spectacolului, ci derulează cu atenție, la nuanța situațiilor interpretarea actorilor pe care îi îndrumă inteligent să se alăture adeseori și spectatorilor. Cu ritm intens, spectacolul pare o radiografie a vieții curente. Cu finețe, folosește scenic ironia replicii pe care o desprinde din vorbirea “cool” a personajelor și configurează ireproșabil, în multe momente, o tentă satirică . Actorul Radu Iacoban susține astfel, un reușit examen de regie.

         Textul prin conceptul regizoral este servit remarcabil de  actori, în primul rând de Paul Ipate și Ioana Blaj. Adolescentul Warren interpretat de Paul Ipate, se refugiază în garsoniera amicului Dennis cu o geantă ce conține 15.000 de dolari, sustrași de la tatăl său. Naivitate copilărească, revoltele personale față de mediul familiar, dorința de aventură și sex prin care trece adolescentul Warren îi dau în final, maturitate și sunt senzațional, cu firesc, interpretate de Paul Ipate. Rar se poate descoperi o tratare a unui astfel de rol dificil de către un tânăr actor, bogată în sensuri credibile, naturalețe în expresie și gest, cum dezvoltă Paul Ipate în Warren, dovedind că este un talent desăvârșit. Jocul său provoacă pe moment comicul, dar impune subtil și o tristețe asupra rezultatului naivității adolescentului. Treptat, prin gând interior atent exprimat, actorul arată trecerea spre maturitate a personajului Warren care se hotărăște în final, să returneze totuși, banii tatălui,  păstrând însă, rezervele unui tânăr dornic de viață superficială. Dragostea pentru Jessica, îi schimbă atitudinile lui Warren și actorul trăiește cu farmec momentele. Ioana Blaj este Jessica, fata aparent misterioasă cu pretenții de tânără provocatoare . Excelent dezvăluie actrița, fața dublă a personajului. De fapt, este o adolescentă sensibilă, care pentru lumea din preajmă adoptă scutul aparenței de “divă” cuceritoare. Poate și prin comprimarea textului, Dennis pare un personaj linear, expus doar ca un tânăr cu pretenții de matur atoateștiutor, lipsit de transformările dictate de situații. Conrad Mericoffer îi creionează credibil profilul, cu umor.

         “Asta-i tinerețea noastră” se înscrie în categoria “teatrului adevărat”. Se  referă la starea existenței tinerei generații de astăzi, dar poate interesa și pe cei vârstnici prin evocarea tendințelor firești și adolescenței lor. Este un spectacol deosebit, înfăptuit inspirat de o echipă tânără, ce garantează o evoluție remarcabilă pentru viitorul teatrului nostru. Iată, că prin teatrul independent, tinerii se pot afirma și convinge de calitățile lor. Evident, cei care le și dețin și caută cu efort calea exprimării. 

“ CÂND ISADORA DANSA “ – TEATRUL ODEON

TURNUL BABEL CU … VALORI CULTURALE

         Piesa lui Martin Sherman, dramaturg și scenarist american, se axează pe relația scurtă ca timp, avută de Isadora Duncan – dansatoarea născută în America, personalitate care a revoluționat dansul și a deschis calea scoaterii sale din zona clasicului -, cu Serghei Esenin – poetul rus de o incontestabilă valoare. Piesa este apropiată de stilul epic, dominante fiind evocările unor situații extreme din biografia Isadorei.

         Spectacolul lui Răzvan Mazilu – regie, coregrafie, costume și coloana sonoră -, un apreciat creator care a consolidat la noi calea “teatrului – dans”, de astă dată, deziluzionează. Dansul devine doar un palid argument pentru definirea personalității Isadorei (Maia Morgenstern), fiind suplinit prin prezența Spiritului acesteia și un personaj secundar, Christine, roluri interpretate de dansatoarea Monica Petrică. Sârguincios, aceasta încearcă să sugereze, să atenționeze asupra frământărilor interioare ale Isadorei și participă mereu la acțiune în plan secund însă, ca în final să ofere un dans admirabil. Din nou, Monica Petrică își demonstrează harul exprimării prin expresie corporală.

 Spectacolul tratează superficial tumultoasa existență a personalității artistei Isadora Duncan, devenită doar, o femeie îndrăgostită de un tânăr alcoolic, întâmplător numit Esenin. Derularea acțiunii pare o încercare de refugiu într-un … Turn Babel contemporan, fiind un talmeș - balmeș plictisitor. Se ignoră regula elementară a convenției teatrale – rolul major al replicii, și majoritatea personajelor rostesc cuvântul în limba originii lor. De pildă, Esenin (Mihai Smarandache) vorbește numai în limba rusă, servitoarea Jeanne (Jeanine Stavarache) numai în franceză, o dansatoare în suedeză, etc. Isadora Duncan apelează adeseori la limba originii sale, engleza, Luciano Zavani (Mircea Constantinescu) folosește italiana, pianistul Alexandros Eliopolos (Vlad Logigan) e dominat de un accent polonez. Babilonia lingvistică aplicată fără rost de regie, te poate duce cu gândul la Turnul Babel. Numai că acel cunoscut Turn Babel din “Geneză” reunea dorința oamenilor de  ajunge la cer pentru a se apropia de Dumnezeu, indiferent de limba vorbită și credință, iar construcția sa eșua. Apelând la o astfel de posibilă metaforă a spectacolului, regizorul nu reușește să sugereze sensul major al scrierii – ambiția creatorului de a își îndeplini idealul, dar și înfrângerile sale prin situațiile contextuale ale societății în care trăiește. Destinul nefericit al Isadorei Duncan, marcat de iubiri pasionale, de dragostea pentru tânărul Esenin, de moartea celor doi copii, de credința în dans,  prin “traducerea” scenică oferită de regizorul Răzvan Mazilu pare subiectul unei telenovele ciudate. Personajele sunt schematic conturate, uneori chiar caricatural, ca în cazul lui Luciano Zavani, relațiile dintre ele sunt artificial îndrumate de regizor. Printr-o astfel de tratare teatrală comico-tragică, regia anulează rostul cultural al evocării relației Isadorei cu Esenin, personalități de referință prin creațiile lăsate patrimoniului valorilor culturale. Desigur, spectatorii atrași de iubirea pasională a unui cuplu căzut în patima alcoolului, povestită scenic ca într-o telenovelă, aplaudă efortul actorilor, dar nu li se transmite nimic consistent ca mesaj despre valoarea personajelor centrale. Mulți tineri spectatori habar nu au cine au fost Isadora Duncan și Serghei Esenin, și nici nu vor fi informați prin acest spectacol.

         Răzvan Mazilu a reunit în jurul său, o echipă stimată, dar nu a reușit să o speculeze, să evidențieze calitățile actorilor din distribuție. Decorul lui Mihai Păcurar, cu un pian simbolic lipsit de suport, plasat în centrul scenei ca refugiu al celor doi eroi, cu un tavan ca un puzzle frânt, creează un spațiu de joc stilizat, amintind de Edward Gordon Craig. Acest actor, regizor, scenograf și teoreticianul englez al “actorului supramarionetă”, a fost unul din iubiții Isadorei și a influențat începutul carierei sale. Decorul rămâne doar o prezență spectaculoasă în sine, nefiind valorificat de regie. Personajul central al distribuției este, evident, Isadora Duncan, partitură ce îi revine apreciatei și activei actrițe, Maia Morgenstern. Exploziile sentimentale, temperamentale ale Isadorei față de Esenin, actrița le susține cu nervul cunoscutei sale forțe dramatice, speculate însă, de multe ori, exagerat de regie. Idealul de a dansa al Isadorei, e dominat de o prea multă agitație, ce induce personajului trimiterea spre o nebunie patologică. Maia Morgenstern încarcă personajul cu sensuri profunde și sensibilitate, în scena monologului evocării de către Isdora a morții copiilor săi. Mihai Smarandache prin interpretarea lui Esenin, dă acestuia desenul unui tânăr rus căzut în patima beției și mai puțin în cea a iubirii unui poet față de Isadora. Actorul execută corect intențiile regiei, iar personajul devine schematic. Rodica Mandache urmărește să caracterizeze convingător personajul pragmatic al amicei Isadorei, Mary Desti, femeia care caută soluții salvatoare pentru situația dificilă pe moment a prietenei sale . Nemulțumirile lui Jeanne iscate de comportamentul stăpânei sale, Jeanine Stavarache le tratează cu atenție. Vlad Logigan sugerează profilul pianistului fermecat de harul dansatoarei. Atât Jeanne,  pianistul, cât și Luciano Zavani (Mircea Constantinescu) prin conceptul regizoral, devin însă, personaje “marionetă”, relaționând simplist cu cei din jur. Reușește să iasă din schema regiei, Oana Ștefănescu în rolul lui Miss Belzer, traducătoarea de limbă rusă. Actrița transmite amărăciunea interioară a celei care urmărește neputincios, la nuanță, cum își distrug viața, Isadora și Esenin, personalități pe care le prețuiește.

         Întâlnim în spectacol și o bătaie cu frișcă inspirată parcă dintr-un film cu Stan și Bran, și alte momente strident concepute. Păcat de intențiile culturale ale textului și efortul actorilor !

P.S. “Gaițele”, spectacolul Teatrului Odeon, în regia ingenioasă a lui Alexandru Dabija, după peste 150 de reprezentații a înregistrat zece ani de la premieră, fondurile fiind donate salvării vieții actorului Șerban Ionescu, aflat în grea suferință. Un gest umanitar de excepție, cu un spectacol de marcă.

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL SHAKESPEARE – EDIȚIA VIII

UN EVENIMENT PRINTRE ATÂTEA FESTIVALURI

         Din doi în doi ani, acest festival rămâne un eveniment teatral deosebit, detașându-se categoric din puzderia de festivaluri mioritice în care se manevrează aceleași spectacole autohtone, fără ca programul manifestării să aibă un profil solid consolidat. Emil Boroghină a fost și este, sufletul Festivalului Internațional Shakespeare de la noi prin Fundația Shakespeare inițiată. Festivalul are un asociat remarcabil, Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova. Ediția actuală a avut și sprijinul Centrului de Proiecte Culturale – ArCuB, cât și a Institutului Cultural Român. Tema aleasă pentru ediția a VII-a de Emil Boroghină a fost inspirat denumită– “Lumea-i un teatru, noi suntem actorii”.

         Criza economică actuală se pare că a afectat însă, și această manifestare culturală importantă, ce anunța în proiectul inițial  participarea unor trupe deosebite cu teatre de pe diverse meridiane, dar încet, încet, s-a mai restrâns numărul lor. Programul a reușit totuși, să mențină prestigiul Festivalului prin câteva spectacole memorabile, cum a fost “Romeo și Julieta” – Teatrul Municipal din Vilnius (Lituania) în regia lui Oskaras Korsunovas, dar și prin numeroase dezbateri organizate pentru iubitorii lui Shakespeare și a celor preocupați de opera sa. Din păcate, nu am vizionat la Craiova, “Sonetele lui Shakespeare” prezentat de Teatrul Berliner Ensemble din Berlin, un spectacol de Robert Wilson și Rufus Wainwright, apreciat de toți cei care l-au urmărit. M-a atras însă, în aceiași zi a programări, la Teatrul Odeon, turneul unei echipe indepentente cu  “X mm din Y km”, realizat de Gianina Cărbunariu, și nu regret opțiunea.

         Au fost anunțate pentru selecție și puține spectacole din partea română, aflate în repertoriile curente ale teatrelor noastre, unde Shakespeare este ocolit. A rămas doar “ O furtună” de Silviu Purcărete de la Naționalul craiovean, și a dispărut o producție independentă a Centurului Cultural UNESCO “Nicolae Bălcescu” – “Furtuna” în regia lui Victor Ioan Frunză, un spectacol original, de excepție, cu patru actori tineri, interpreții multiplelor roluri ale piesei (comentat pe blog). Regretabilă absență !

         Extinderea festivalului și în Capitală de către ArCuB a fost irebroșabil organizată. 

“ ROMEO ȘI JULIETA “ – OKT / TEATRUL MUNICIPAL VILNIUS (LITUANIA )

UN SPECTACOL DE NEUITAT

         De mulți ani, nu am avut ocazia să urmăresc un astfel de spectacol memorabil, tratând o piesă clasică, perfectă solicitării  contemporane prin expunerea teatrală  a universalității sensurilor scrierii. Fără să știrbească un cuvânt din cunoscuta piesă de Shakespeare, “Romeo și Julieta”, regizorul lituanian Oskaras Korsunovas prezintă o dramă socială în care ura este o prejudecată cu tradiție. Fără o motivare profundă, ura macină cele două familii vecine, Montague și Capulet, victime fiind Romeo și Julieta. Tinerii caută să se elibereze prin iubire de această “tradiție”, dar își găsesc libertatea numai prin moarte. Gradat, regizorul atacă fenomenul prejudecății și sentimentului urii. La început, disputele dintre cele două familii sunt privite ironic, trece apoi la satirizarea acidă a diverselor manifestări, aspectul general comic, domină lansarea conflictului. Dar încet, încet infiltrează și amplifică posibilul rezultat tragic pe care îl provoacă iresponsabila nebunie a urii. De la râs provoacă apoi,  lacrimi în ochii spectatorului. Rar, foarte rar se poate sesiza la un spectacol, cum numeroase scene opresc parcă respirația publicului, cum reușea această reprezentație.

         Din 2003 când s-a lansat, spectacolul cutreieră întreaga lume și uimește prin stilul coerent și original de a propune o temeinică analiză pentru o lectură teatrală  contemporană asupra poveștii, adeseori considerată romantică, despre iubirea lui Romeo și a Julietei sale. Regizorul Oskaras Korsunovas a lucrat spectacolul pe două planuri, îmbinate armonios. Acțiunea decurge teatral pe o linie realistă care subtil trece în planul manevrării unor simboluri existențiale majore, ce construiesc vizual, motivat, metafore impresionante. La începutul reprezentației, spectatorul obișnuit cu ideea de a asista la tragedia iubirii dintre doi adolescenți, “clasic” neacceptată de părinți, este uimit de imaginea decorului de excepție creat de Jurate Paulekaite. Sunt așezate alăturat, în imediata vecinătate, două brutării sau pizzerii, cu pereții încărcați de ustensilele necesare și alte obiecte, multe diverse pentru a da personalitate fiecărui spațiu. De pildă în planul de sus –în spațiul de joc important din casa Capulet, printre alte obiecte e izolat și un cărucior pentru copii. Julieta și Romeo puteau fi o familie dacă ura părinților nu le distrugea destinul ?! Pereții celor două case asemănătoare ca aspect general, sunt despărțiți de un spațiu liber, care spectatorul va remarca pe parcursul acțiunii că are forma unei mari cruci. Îi dezbină absurd  credința în ură și îi apropie tragic credința prin iubire. În debutul spectacolului, membrii celor două familii, în veșminte centemporane sugestive (costumele Jolanta Rimkute), se aliniază în spațiile ce le revin. Actorii privesc fix în ochii spectatorilor, și în tăcere  reușesc primul moment magic de a le opri respirația. Prezintă sugestia convenției alese de regizor. Ca într-un prolog, se declanșează apoi, agitația în cele două brutării unde membrii familiilor pregătesc aluatul, firește din făina ce va deveni și materie primă pentru a sublinia simbolic situații dramatice. Făina din “pâinea noastră cea de toate zilele” este esența vieții, ca și a …  spectacolului. Cu chipurile albe de făină vor trece în neființă cu dorință de viață frântă de ura din jur și personajele lui Shakespeare. În spațiul dintre cele două familii, ca notă comună, e adusă în scenă,  în momente cheie, o “cuvă” – un vas metallic al frământării pâinii, a … vieții. Acea cuvă va …  “înghiți” în final și pe cei doi îndrăgostiți. Am relatat doar câteva  imagini din numeroasele aspecte teatrale ale reprezentației, spre a atenționa asupra rolului de partener al decorului pentru intențiile simbolice tematice ale conceptului regizoral, manevrate magistral prin desprinderea motivării  din “miezul” conflictelor reale.

Pentru amplificarea tensiunii atmosferei și sensurilor ascunse și descoperite vizual în conflicte, contribuie admirabil și o serie de alte compartimente ale spectacolului. Manipularea luminii puncta sensul unor situații limită; ilustrația muzicală în stil italian, cât și multe accente sonore particulare, sprijineau  ritmul dramatic și chiar comic al momentelor; plastica mișcării scenice deținea surprinzător expresii originale. Spectacolul era o încântare vizuală, servită strălucit de toți actorii din distribuție. În orice rol, central sau de plan secund, interpretarea era impresionantă, ireproșabil dezvoltată la nuanță în susținerea relațiilor. De la Rasa Samuolyte – minunată în Julieta, până la Giedrius Savickas în Romeo, de la Egle Mikulionyte – surprinzătoare cu tâlc în relațiile celei care este doica Julietei, până la Dainius Kazlauskas în Mercuțio, de la Darius Gumauskas în Tybald și până la interpreții numeroși ai fiecărei familii, toți actorii dovedeau talente speciale, mulate cu perfecțiune pe profilul personajelor și intențiile regiei. Transpunerea în personaj a fiecărui interpret, uimea.

         În acest spectacol erau multe scene ce nu se pot uita ușor. De pildă, “duelul” original dintre Mercuțio și Tybalt, urmărit de Romeo care părea răstignit pe “crucea” dintre cele două case sau celebra scenă dintre cei doi îndrăgostiți așezați fragil pe marginea vârfului “crucii”, în vreme ce în spațiile de jos se derulau discret imagini, precum cea a frământării din aluat a două siluete ori finalul încărcat de sensibilitate, impresionant, al morții celor doi tineri îndrăgostiți, ca urmare a urii generale din jur. Fiecare scenă cunoscută pentru că “Romeo și Julieta” a devenit prin trecerea timpului, un “libret” cultural prin alte spectacole și ecranizări, surprindea prin rezolvarea scenică și adevărul modivării.        

Păcat că acest spectacol unicat al lui Oskaras Korsunovas, despre care se poate scrie o carte, nu a avut decât două reprezentații, una la Craiova și alta în Capitală. Spectatorii au nevoie de astfel de spectacole contemporane pornite din valori dramatice clasice, în care replica autorului este respectată cu sfințenie, iar creatorul “traducerii” scenice, alături de echipa aleasă, descifrează și descoperă multitudinea  de sensuri ale cuvântului și conflictului pe care le vizualizează credibil și novator, și  provocă emoție și gând  interior, receptorului mileniului trei.

         “Romeo și julieta” a fost marele eveniment al Festivalului, un spectacol exemplar, o adevărată “lecție” culturală despre cum se poate descifra scenic astăzi, o piesă de referință, concepută în urmă cu cinci secole, care conține sensuri universal valabile, rămase firești și importante pentru  realitatea curentă. 

“ HAMLET “ – KOLYADA – THEATRE din EKATERINBURG (Rusia )

 POVESTE DINTR-UN…  TRIB

         Moda teatrului actual apelează insistent prin ambiția regizorilor la spectacole “DUPĂ” mari dramaturgi, aceștia nefiind capabili să își conceapă propiile texte. Personalități culturale precum Shakespeare, Moliere sau chiar Caragiale, cred că îi pot  sprijini în a se remarca. Metoda rămâne discutabilă prin atacul la valorile culturale, ce ajung a fi tratate scenic fals, excentric, comunicând sensuri minore, laterale.

         Nikolay Kolyada, regizor și actor – interpret și al fantomei tatălui lui Hamlet -, a înființat cu dificultăți în micul oraș din Rusia, un teatru independent ce îi poartă numele, cu o sală de 100 – 120 locuri, cu o echipă care reunește actori amatori, dar și profesioniști. A realizat un spectacol “după Shakespeare” cu “Hamlet”, piesă în topul valorilor, calificată de cercetătorii operei autorului, a conține o multitudine de teme vitale, veșnic valabile. “Hamlet” pentru orice spectator este ca un “libret” de operă, îi cunoaște linia poveștii. Nikolay Kolyada îi plasează simplist acțiunea printr-un montaj e drept original, într-o lume tribală, mărginașă. Consistența psihologiei personajelor prin replică și relații, dispare, personajele devin păpușile unei comunități minore. Decorul ales are drept element central o ușă în centru și multe tablouri în jur, greu descifrabile ca sens prin plasarea fragilă a luminii, fiind detașat și exagerat folosit, doar tabloul lui Leonardo da Vinci, “Monalisa”. Costumele par concepute pe linia unor uniforme, puține personaje centrale încercând o detașare personală, neinspirat marcată. Prin tabloul cu “Monalisa”,  manevrat insistent de personaje, se pare a se sugera că acest simbol cultural a ajuns într-un trib lipsit de orice speranță ai cărui membrii poartă … o lesă de gât, precum câinii plimbați de stăpâni prin parcuri. Ar sugera … lipsa libertății ?! Lesa va înlocui în final și armele duelului. Încărcată de intenții simbolice, predominant fiind cele falice, majoritatea lor este lipsită de suportul minimei motivării prin text, viziunea regizorală era doar un experiment teatral oarecare, ambițios. Regizorul parea să-și fi dorit a fi un … Salvador Dali în teatru, apelând exagerat la  calea suprarealismului său. Comparația e întâmplătoare, pentru că Nikolay Kolyada arăta scenic a fi departe de nebunia creatoare a lui Dali. Și-a dorit un spectacol antisistem, inspirat poate și de conaționalul său, apreciatul scriitor Daniil Harms din secolul trecut. “Originalitatea” conceptului nu poate fi plasată însă, într-o zonă culturală pentru că e lipsită de coerență.

         În primele douăzeci de minute ale unei reprezentații, ce dura trei ceasuri, se dădea impresia că vom asista la un spectacol de teatru-dans după “Hamlet”. Aproximativ douăzeci de persoane dansau în cerc, pe o muzică dezvoltată insistent apoi, pe întregul spectacol. În aceste minute de dans tribal, se detașa Oleg Yagodin, interpretul lui Hamlet. Pe parcursul reprezentației, actorul a mai reușit câteva momente impresionante, printre care cel plasat spre final de regizor, celebrul monolog “A fi sau a nu fi …”. Trăia însă, particular rolul, în afara motivării prin teatralitatea aleasă de  conceptul regizoral marcat în jurul său, care îi sufoca interpretarea. Nu își afla sprijin nici prin relaționare revoltei cu cei din preajmă, nici prin manifestări raportate la rămășița replicilor din piesă. Așa se pare că și-a dorit regizorul, ca Hamlet să fie o persoană particulară, specială,  ieșită din specificul tribului în care locuia ! Bântuia totuși, mereu scena, fără rost, fantoma tătălui lui Hamlet, cu aripioare și coroniță de îngeraș, jucat de animatorul spectacolului, Nikolay Kolyada, care reușea în multe momente, să stârnească și râsul unor spectatori. Gertruda, mama lui Hamlet, se arăta a fi gravidă, ca în scena confruntării cu fiul rebel să intre în durerile facerii. Ofelia, în prima apariție, se juca … cu un șobolan viu, care am regretat că nu a mai apărut în alte scene pentru că părea un “actor” dotat. În orice confruntare dintre personaje, trasul de lesele purtate de gât, provoca emoția unei posibile sufocări a actorilor. Energia gesturilor domina interpretarea și dovedea dăruirea distribuției față de proiect. Exemplele “teatralității” neconvingătoare pentru o posibilă credibilitatea a acestui spectacol experiment sunt mult mai numeroase.

         “Hamlet după Shakespeare” era un  experiment cu o idee minoră, desprinsă din complexul bagaj ideatic al piesei -  izolarea tragică a individului într-o zonă primitivă, tratată teatral. Rămâne fără răspuns întrebarea, de ce acest regizor nu și-a investit fantezia creatoare evidentă într-un text propriu și a apelat la Shakespeare ?! Putea realiza un spectacol mai onorabil ca sens cultural cu efect emoțional real.

“ ORO DE OTELO “ – ODIN TEATRET din HOLSTEBRO (DANEMARCA )

UN EXERCIȚIU DE  … DANS TRIBAL

         Marca acestui spectacol era atractivă  prin realizatorul său, Eugenio Barbara, un teoretician cu multe studii publicate, care a fost trei ani alături de celebrul Grotowski, creator al unui curent teatral mult discutat și mai puțin acceptat în prezent. Spectacolul era o producție ISTA (Internațional School of Theatre Anthropology), fondat de Eugenio Barbara cel preocupat de Teatrul Antropologic.

         Timp de o oră, spectacolul a încercat a demonstra un exercițiu de apropiere prin dans tribal cu sens antropologic, de destinul lui Othello, celebrul personaj shakespearian. Rolul era interpretat de un actor vârstnic de culoare, Augusto Omolu. Ne lipsesc diacriticile speciale și pentru acest “Oro” care ar indica o ceremonie de codificare a dansurilor Orixa cu originea în dansurile dedicate zeilor religiei Candomble. Eroul trecea prin mai multe momente acompaniat pentru mișcare de muzica a trei percuționișt Candomble în ritmuri tradiționale, dar și de fragmente sporadice din opera “Othello” de Verdi. Se încerca, a se  sugera destinul eroului  prin o posibilă origine sa. Se rezuma mai întâi, finalul tragic al iubirii dintre  Othello și Desdemona printr-o pantomimă, apelând la o batistă roșie, ca apoi eroul să își motiveze disperările printr-un dans în cerc, repetat ca expresie a mișcării, inspirat de ceremonii tribale.

         Spectacolul era doar un experiment forțat ca sensuri majore într-o lume străină receptorului necunoscător al manifestărilor tribale, pornit din apropierea față de o posibilă origine a personajul lui Shakespeare, dar nu și din consistența scrierii. Părea inspirat acest exercițiu de dans-teatru din teoria expusă de Grotowski în volumul său “Spre un teatru sărac” din 1968. Au trecut totuși, mulți ani de la  teoria polonezului asupra spectacolului bazat, în principal, pe registrul expresiei corporale a actorului, iar imaginea teatrului actual doar o comentează acum prin teoreticieni, și rar o apropie ca rezultat captivant, credibil, de intenții teatrale novatoare.

“ X mm din Y km “ și “ 20/20” – TEATRUL INDEPENDENT ( Gazdă Teatrul Odeon)

DOUĂ SPECTACOLE DE EXCEPȚIE PENTRU … UN ALTFEL DE TEATRU

         Apropiată de teatrul independent și consecventă drumului său de a configura o altă expresie actului teatral, GIANINA CĂRBUNARIU se dovedește din nou, a fi cea mai inventivă regizoare a tinerei generații. Nu adaptează piese de teatru, nu realizează “spectacole după …” mari dramaturgi, ci și-a atribuit sarcina dificilă de a fi autorul dramatic și totodată regizorul spectacolelor propuse. S-a lansat cu “Stop the Tempo” în 2003 la Teatrul Luni de la Green Hours, și-a perfecționat studiile de dramaturg, piesele sale sunt jucate pe diferite meridiane, ca și spectacolele realizate cu trupe independente.

         Teatrul Odeon a găzduit un eveniment prin prezentarea spectacolelor “X mm din Y km” – producție din noiembrie 2011 a Colectivului A cu premiera la Fabrica de pensule din Cluj-Napoca și “20/20” – producție din octombrie 2009  a Studioului Yorick și dramAcum din Târgu Mureș, spectacole de Gianina Cărbunariu. În urma unei solide documentări  și-a alcătuit scenariile pe teme importante pentru istoria actuală, dosarele fostei Securității și confruntările din martie 1990 dintre români și maghiari  la Târgu Mureș. Temele alese nu intenționează un “teatru document” și nici un “teatru istoric” sau “politic”. Poate fi considerat act teatral social. Relatează cu sprijinul actorilor dăruiți intențiilor sale regizorale, acțiuni, situații, conflicte, fără să dezvolte personalitatea psihologică particulară a personajelor. Actorii reuniți în distribuții, interpretează și sugerează admirabil, tipologii umane cu sens major social. Situațiile de excepție alese de realizatoarea spectacolelor, sunt numai un pretext de provocare a spectatorilor pentru a judeca lucid momentele prezentate, fără efecte teatrale convenționale pentru influențarea receptorului. Nu condamnă nici acțiunile fostei Securități, nici conflictul interetnic de la Târgu Mureș pentru că este un tânăr realizator care nu s-a confruntat direct cu ele, ci în urma documentării le dă o undă etică universală, pentru judecarea lor de către publicul zilelor noastre, confuz prin fragilitatea învățământului și a informației cultivate de mass media. Gianina Cărbunariu cultivă un … altfel de teatru, echidistant teatral față de subiect și atractiv prin credibilitatea rostului divers conținut de replică în raport cu situațiiile și iscă numeroase întrebări celui din sală.

         Spectacolele sale sunt o nouă modalitate originală a expresiei teatrale, o “lecție” pe scenă despre viață, necesară realității și spectatorilor care o trăiesc. Sunt captivante în special pentru publicul tânăr, pentru că depășesc convenția “clasică” de a arăta sau sublinia didactic, ce e “rău” și ce e “bine”; degajă emoție și provocare prin jocul coerent al ilustrării teatrale a unor fapte aparent uitate și trecute în arhiva istoriei prezente.

“ X mm și Y km “  propune … “lectura” ca spectator a zece pagini (X milimetrii !) extrase din dosarele fostei securității (Y kilometrii !) ce fac parte și din volumul publicat de scriitorul dizident Dorin Tidoran, “Eu, fiul lor. Dosar de Securitate”. Personajele – Dorin Tudoran și Dumitru Popescu, Nicolae Croitoru - care purtau dialogul în stenograma din 1985 de la sediul Comitetului Municipal al Partidului Comunist, sunt reale și trăiesc și astăzi. Spectacolul Gianinei Cărbunariu nu este însă, o reconstituire a acelui dialog dintre un cetățean și forurile ideolgice ale timpului de tristă amintire. Are efectul astăzi de tragicomedie prin inovația regizorală, ce abrogă convențiile teatrale știute. Discuția surprinsă în documentul fostei Securități este întoarsă pe față și pe dos, prin schimbarea rolurilor între cei patru actori care joacă personajele și a spațiilor acțiunii, pentru a diseca importanța fiecărei intrebări și a fiecărui răspuns. Scopul viziunii regizorale este o simplă, echidistantă, dar și provocatoare, analiză etică, morală, de a cunoaște o amară confruntare între “autorități” și un om care își cere dreptul la muncă și libertate. Gianina Cărbunariu a dorit și a reușit o PROVOCARE de judecare a situației de către spectatori, indiferent de vârsta lor. Personal am trăit epoca , am cunoscut cele două personaje ale “autorității” comuniste și poate aș fi dorit să le văd astăzi pe scenă, blamate categoric. Tânăra regizoare lasă însă, liberă calea provocării la gând interior a fiecărui spectator. Prezintă un fapt de viață din istoria apropiată în scopul de a isca întrebări firești celui de astăzi. Constată astfel, că replicile limbajului de lemn practicat de cei doi înterogatori ai “cetățeanului” Dorin Tudoran, se dovedesc a fi cuvinte perfect actuale! Spectacolul devine o tragicomedie amară despre trecut, dar și prezentul în care a dispărut fosta Securitate, numai că activează mentalitatea urmașilor falselor principii de atunci.

         Gianina Cărbunariu își înfăptiuește prioectul printr-o echipă de tineri actori de senzație prin modul adaptării la o neobișnuită convenție teatrală ; MĂDĂLINA GHIȚESCU – excelentă în diverse ipostaze, PAULA GHERGHE – capabilă de a se remarca și în unele apariții de “urmăritor”, detașat aparent de dialogul dintre cei trei interlocuitori, TOMA DĂNILĂ – prin credibilitatea transpunerii  în starea personajelor și ROLANDO MATSANGOS – prin atenta valorificare a sensurilor multiple ale repliciilor ce îi revin. Se alătură regiei, conceptul video realizat de Ciprian Mureșan. Spectatorii sunt poftiți într-un spațiu de joc neconvențional să își iau singuri scaunele și să le plaseze cum vor. Locul relatării celor zece pagini de discuție este însă , schimbat mereu de regie, ca și rolul personajelor, iar spectatorii pot beneficia de vizualizarea lor  și prin intermediul proiecției pe mai multe ecrane. În final, proiecțiile arată concretul paginilor respective ale scenariului, ce sunt șterse semnificativ de o mână nevăzută. Proiecțiile video au un rost major în derularea reprezentației.

         “X mm din Y km” este un adevărat spectacol de teatru contemporan, ce nu poate lăsa indiferent pe nimeni. Îl poate mulțumi sau revolta. Depinde de vârsta și trecutul său. Spectacolul este urmat și de o dezbatere cu publicul, unde firește, întrebările, opțiunile celor din sală au fost diferite, la reprezentația respectivă, unele  datorate criticilor teatrali  care au rămas respectuoși față de “convenția” tradițională.

P.S. Inexplicabil rămâne cum nu a atras atenția acest spectacol din 2011 și juriului Galei Premilor UNITER. Nici televiziunile obișnuite să ignore manifestările culturale și teatrul printre ele, nu i-au acordat nicio atenție. DGI 24, un post mai nou, activ, are și o emisiune cu pretenții culturale, “Digicult”, ce a integrat sumarului o altă informație despre teatru, banală, ignorând însă, prezența în Capitală, la Teatrul Odeon, ca eveniment, a două spectacole remarcabile.

“20/20” este un spectacol , comentat cu entuziasm la data cunoașterii sale cu prilejul unei ediții a Festivalului Național de Teatru, care de trei ani se joacă și participă, obține  distincții la diferite manifestări internaționale.

         Gianina Căebunariu a efectuat o documentare minuțioasă asupra evenimentelor din 1990 de la Târgu Mureș, a intervievat peste cinzeci de personae participante și rezultatul a fost un scenariu fără verdicte, ci doar o radiografie teatrală a contextului social care a activat și conflictul interetnic respectiv. Scenariul e real, fără intervenții de condamnări dictate, spectacolul tratând situațiile teatral cu sensibilitate , la nuanță. Rezultatul acestui proiect este provocator la emoție și analiză interioară , proprie oricărui spectator, indiferent de etnie. Inserturile multi bilingve proiectate pe mai multe ecrane pentru traducerea replicilor rostite în română, maghiară și chiar engleză sau franceză, sporesc rostul propunerii de a analiza credibil scenele de viață curente surprinse de scenariu, cu oameni de etnii diferite care conviețuiesc împreună într-o lume ce induce și confuzie socială. Artistul vizual al acestui spectacol cu proiecții video cu sens activ în completarea situațiilor expuse scenic, este Maria Drăghici.

         Meritul regiei și actorilor a fost prezentarea verosimilă a unor situații din viața particulară a unor cetățeni, fără sublinierea forțată a posibilelor conflicte dintre ei. Cu ușurință prin traducerea replicilor, se înțelege “miezul” unor conflicte și dictarea lor de contextul social , ce poate manevra atitudini diverse. Personaje desprinse din viața curentă, au oferit publicului în interpretări de excepție, tinerii actori : BANYAI KELEMEN BARNA, BEREKMERI KATALIN, PAULA GHERGHE, MĂDĂLINA GHIȚESCU, RADU IACOBAN, KORPOS ANDRAS, ROLANDO MATSANGOS, SEBESTYEN ABA, CRISTINA TOMA, TOMPA KLARA. Sunt nume pe care în mod sigur le vom remarca și în alte spectacole, talentul lor deosebit și dăruirea pentru teatru fiind certe. În “20/20”, trec de la un rol la altul ca adevărați maeștrii ai expresiei teatrale.

         Spectacolul, după trei ani de la premieră, rămâne cuceritor și provocator, fiind o tragicomedie amară despre lumea noastră actuală. Este o “bijuterie teatrală” fără indicații sterile și exagerate de mesaj care anunță consolidarea unui altfel de teatru al convențiilor, cultivat cu inspirație de GIANINA CĂRBUNARIU.

        

Turneul în Capitală al acestor două producții independente - "X mm din Y km" și "20/2o" -  poate fi considerat un eveniment al celor care nu servesc instituțiile subvenționate rigid de stat.