“ O SCRISOARE PIERDUTĂ “ – TEATRUL “TOMA CARAGIU “ din PLOIEȘTI

UN SPECTACOL DEMN DE INTERES

         Cum ne aflăm în “Anul Caragiale”, toate teatrele și regizorii și-au amintit de Nenea Iancu. Este o invazie de spectacole Caragiale, un prilej ca majoritatea regizorilor să demonstreze că dânșii sunt mai presus de scriitor. Majoritatea îi întorc pe față și pe dos scrierile, le “adaptează”, și spiritul satiric al lui Caragiale pe teme perfect actuale și în prezent, se deteriorează, iar spectacolele devin … tragicomedii lipsite de convingere. Ne aflăm doar la jumătatea drumului invaziei lui Caragiale în repertorii. Va continua și în toamnă acest demers “aniversar”. În Capitală, Primăria și Teatrul Metropolis, prezintă “Bucureștii lui Caragiale”. La rândul său, programul Festivalului Comediei Românești e dominat  de … Caragiale cu spectacole din 2011 pentru că așa ar presupune regulamentul său; la ediția următoare din 2013, va selecta tot premiere cu Nenea Iancu din “Anul Caragiale”. În sfârșit, Caragiale beneficiază de atenția repertoriilor, dar după “aniversare” va fi uitat, în mod sigur, că așa e românul dornic de sărbători și mai puțin de prețuirea consecventă a valorilor, cu măsură în evidențierea lor.

         Una din recentele premiere ale “Anului Caragiale”, ce aparține Teatrului “Toma Caragiu” din Ploiești, cu “O scrisoare pierdută”, se remarcă și merită o atenție deosebită. După mult mai bine de o sută de ani de când a fost scrisă, piesa rămâne foarte actuală, dacă îi sunt exploatate inteligent sensurile. Dramaturgul folosește ca un pretext triunghiul conjugal Zoe-Tipătescu-Trahanache pentru a dezvolta o satiră socială și politică, acidă prin “cuvânt”. Problema oricărui regizor este cum să  “traducă” astăzi scenic, fără să răstălmăcească textul, să distrugă consistența personajelor și să nu imite pe “clasicii” cărora le datorăm spectacole memorabile cu această piesă. Spectatorii de astăzi, sufocați de manifestările politicienilor prin declarațiile lor zilnic televizate, identice însă, cu cele ale lui Cațavencu, Farfuridi sau Trahanache, nu mai suportă să-i întâlnească și pe scenă pe cei de pe micul ecran, în numele “adaptării” ori actualizării. Le este suficientă descifrarea în amănunt a replicilor satirice pentru a se amuza copios. Astfel, poate face el, spectatorul trimiteri personale spre contemporanii săi care îi solicită perseverant votul. Prin constructul piesei, Caragiale se dovedește contemporanul nostru și merită prețuire pentru modul în care a surprins demersul politic din țărișoara mioritică, rămas valabil și astăzi.

         Regizorul Lucian Sabados a ales calea respectării la replică a piesei lui Caragiale și nu a intervenit asupra textului să îl adapteze în numele contemporaneizării sale. A urmărit logic, cu precizie să demonstreze cât de actual este dramaturgul, cum istoria se repetă și impostura specifică unor politicieni din secolul XIX , funcționează și în lumea actuală. Mesajul spectacolului ar fi că nu contează cum sunt îmbrăcate în moda epocii personajele, gândesc totuși, la fel, din păcate, și în mileniul trei. Putem spune că regizorul vizualizează piesa pe linia “clasică”, dar atent la subtile imagini și specularea ofertantă a subtextului în rostirea replicii pentru atenționarea asupra actualității satirei  “Scrisorii pierdute”. Urmărește coerent prezentarea fiecărui personaj și tensiunea relațiilor  din fiecare scenă a conflictului. Spectacolul rezultat din conceptul regizorului Lucian Sabados este o “lectură” scenică atractivă a scrierii, cu efect satiric izvorât din replică și relații, susținut admirabil și original de actori. Regia speculează sprijinul oferit de sugestiva scenografie datorată apreciatului creator din domeniu Viorica Petrovici. Decorul său atemporal este multifuncțional pe două planuri, parter și etaj. Pereții sunt decorați cu linii negre frânte, au uși ușor manevrabile în planul superior, și în cel de jos, unde la bază, fragmente din ziare, discret marchează spațiul de joc. Costumele sunt minuțios lucrate în spiritul eleganței timpului când a fost scrisă piesa. Cele trei rochii purtate de Zoe, redingotele, fracurile, costumele bărbaților, sunt desenate cu scop precis pentru evidențierea tipologiei personajelor. Din nou, Viorica Petrovici arată importanța scenografului pentru reușita unui spectacol, când funcționează și o bună colaborare cu regizorul. Surprinzător rămâne cum același regizor, Lucian Sabados, de curând, a prezentat tot “O scrisoare pierdută”, cu o altă echipă, la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, rezutatul fiind un spectacol submediocru pe care îl vom comenta pe blog, la timpul potrivit.

         Spectacolul de la Teatrul “Toma Caragiu”, atrage atenția, în primul rând, prin jocul actorilor, indiferent de amplitudinea partiturilor. Regizorul a vegheat ca fiecare din distribuție să asimileze în profunzime situațiile în care este implicat, replica, și să nu cadă în exagerări. Tânăra actriță, Diana Cavallioti realizează excelent și original personajul central Zoe, care pare … o pisică aparent blândă, ce zgârie însă, rău când îi sunt afectate scopurile personale. Prin feminitate, grație și chiar o sensibilitate aparte, Zoe a sa ascunde forța de a acționa hotărât, cu autoritate în unele momente, în demersul propus de acțiune. Diana Cavallioti oferă un portret nou al lui Zoe, consecvent motivat prin replică și situații, speculate cuceritor, cu subtil umor.

 Cu experiența de viață asimilată pentru menținerea statutului politic, social, și hotărârea în atitudini, apare Zaharia Trahanache în interpretarea ireproșabilă a actorului Mihai Coadă. Din priviri și gesturi, caracterizează nuanțat personajul, sugerează și acceptul relației lui Zoe cu Tipătescu, prefectul, “amicul” necesar și ușor manevrabil pentru interesele sale. Un fante preocupat mereu de ținuta sa elegantă, devine Ștefan Tipătescu prin jocul deosebit, prin expresie și ținută, susținut credibil de Bogdan Stanoevici. Actorul subliniază siguranța puterii prefectului, ce îi imprimă și o distanțarea față de gâlceava unor politicieni. După o absență de câțiva ani, Bogdan Stanoevici revine în țară și demonstrează știința sa de a interpreta verosimil un rol dificil. “Cuplul” Farfuridi (Ilie Gâlea) și Brânzovenescu (George Frâncu) este remarcabil alcătuit și susținut comic permanent relațional,  cu fin umor  de actori. George Frâncu definește cu mult haz tipologia servilului Brânzovenescu față de  colegul avocat Farfuridi. Acest personaj secundar sporește importanța pentru satira lui Caragiale, prin interpretarea minunată a actorului. La rândul său, Ilie Gâlea obține aplauze meritate pentru atitudinile lui Farfuridi, descifrate la nuanță în afirmarea penibilelor sale credințe politice. Recunoaștem în rolul lui Cațavencu pe apreciatul actor al Teatrului “Bulandra”, Gheorghe Ifrim care oferă o tratare bogată personajului. Actorul trăiește “dramatic” situațiile conflictuale, prin  pretențiile excrocului care e convins că merită avansarea pe treapta politichiei. Nu este numai un șmecher imoral  Cațavencu al său, ci un individ convins că șarlatania rămâne o metodă sigură de satisfacerea intereselor personale.

Rar am întâlnit în punerile în scenă ale acestei piese, un Cetățean turmentat, atât de adevărat în confuziile sale generale, dar și cele provocate de beție, cum îl prezintă Alin Teglaș. Confuzia "alegătorului" specifică tipologiei personajului e nota predominantă a interpretării sale încântătoare. Dandanache prin Dragoș Câmpan e tratat convingător, ca bărbatul în forță, un excroc venit de la centru, plictisit că ajunge într-o provincie ca să își recâștige mandatul politic. Șmecheria și umilința polițaiului Pristanda le creionează Ion Radu Burlan. Din această reușită distribuție, regizorul nu omite și rostul ce revine în actul trei, a patru tipologii din rândul “alegătorilor”. De obicei, aceste tipologii sunt o figurație banală. Lucian Orbean (Popescu - dascăl), Paul Niculae (Ionescu - dascăl), Cătălin Rădulescu (preot) și Nelu Neagoe (alegător) sunt exemplari ca atitudine,expresie și intenție de “comunicare” cu pofticioșii de putere politică.

         Regizorul Lucian Sabados s-a rezumat în punerea în scenă a piesei la respectul față de Caragiale, folosind ca pârghie principală actorii, bine conduși pentru a transmite sensurile satirei pe care viziunea sa o subliniază, adeseori, inventiv. Sunt unele momente în care ritmul reprezentației trenează, dar spectacolul Teatrului”Toma Caragiu” din Ploiești se detașează față de alte “traduceri” scenice din ultimul an, prin forța comunicării actualității pe care o deține scrierea contemporanului nostru, Caragiale. “O scrisoare pierdută” din repertoriul celor de la Ploiești, se încadrează în zona “teatrului adevărat”, cu efect sigur la spectatorii care cunosc ca un libret de operă piesa, fără artificii de vizualizare teatrală lipsite de motivare în text.