“DON JUAN“ – TEATRUL POPULAR “ IVAN VAZOV “, - SOFIA, BULGARIA ( Gazdă TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE”, Sala Mare )

UN SPECTACOL ORIGINAL, ADMIRABIL …

… o “lecție” despre cât de actuală poate fi valoarea universală a unei piese clasice, demonstrează “Don Juan” DUPĂ Jean – Baptiste Moliere, în viziunea lui Alexandar Morfov. O reprezentație DUPĂ Shakespeare, Moliere sau alți clasici, produce nedumeriri, pentru că în majoritatea spectacolelor, regizorii își doresc spre a se remarca, a fi mai presus de dramaturgul ales, și ignoră taman, miezul, esența scrierii ce a consolidat cu vremea, valoarea sa culturală universală. Alexandar Morfov – adaptare și regie, scenografie alături de Alexandar Orlov, autor și al ilustrației muzicale -, propune însă, la Teatrul Popular “Ivan Vazov” din Sofia, un spectacol inspirat, cu motivare solid argumentată teatral. Dezvoltă prin personajul Don Juan, o provocare de judecare a individului care crede că existența sa presupune libertate absolută, lipsită de orice regulă morală elementară. Ireproșabil derulează epic povestea celebrului personaj. Adaptează  piesa lui Moliere cu respect pentru sensurile sale majore și alătură motive din textul lui Tirso de Molina, predecesor al francezului.

         Alexandar Morfov “citește” scenic original și printr-o scenografie mobilă excelentă, existența mereu actuală a unui personaj precum Don Juan, “născut” de dramaturgie în urmă cu multe secole. Spectacolul său este atemporal ca imagine. Costumele Marinei Raicinova sugerează colorat, în prima parte a reprezentației, inspirația din epoca lui Moliere, dar transformă fluid  croiul vestimentar într-un jocu între alb și negru, în imagini fără timp istoric. Decorul creat de Alexandar Morfov și Alexandar Orlov, aparent este minimalist, percutant însă, ca expresivitate prin diversele spații de joc propuse pentru a compune o atmosferă filmică, cu referiri la un veșnic Don Juan. De la floretă la pistol, ca accesorii de accent simbol, se apelează mereu, cu firesc, pentru a vizualiza scenic confruntările solicitate de conflicte, și se parcurg astfel, secole de existență pentru același individ ce se crede atotputernic. Se arată publicului, un Don Juan mereu activ, periculos, indiferent de epocă, prezent fără exagerări primitive, în existența curentă, un om suferind de ambiții propri, care va fi înfrânt în final, pedepsit pentru ignorarea regulilor majore ale existenței. Nu este un seducător de duzină, ci un individ pentru care libertatea de acțiune nu are reguli. Strălucit, spectacolul îmbină comicul cu tragicul.

         Prin viziunea regizorală, Don Juan primește de la Alexandar Morfov o altfel de caracterizare teatrală, profundă și ingenioasă. Este un aventurier lipsit de Dumnezeu, dar și un visător pasionat de iubire, este malefic, diabolic, ipocrit, dar și sincer în pledoaria sa pentru  libertatea individuală. O practică însă, fără judecată interioară, ignorând orice condiție solicitată de contextul social, familar sau religios.

Don Juan primește replica referitoare la condiția umană prin bunul simț elementar al slujitorului său, Sganarelle. Ei sunt cuplul disputei conflictuale, fiind piloni centrali ai mesajului spectacolului. Actorii Deian Donkov (Don Juan) și Zahari Baharov (Sganarelle) sunt minunați prin credibilitatea și adevărul în expresie prin care se transpun în personaje. Întreaga și numeroasa distribuție a personajelor  argument, se dăruiește cu credință ofertei regizorale și susține ireproșabil intențiile propuse. Un sprijin important are interpretarea și prin asimilarea cu dăruire a ilustrației muzicale, adeseori live, a mișcării ce solicită unele scene de scrimă dificile tehnic (Ivan Vodenov). Echipa distribuției dovedește talent și ce presupune “teatrul adevărat” într-un concept regizoral.

 Viziunea regizorală pornește de la un prolog cu scop de a lansa convenția reprezentației și a indica surprinzător ca imagine, relația personajului central cu lumea, urmează ironic calea comică a căutării iubirii erotice și se finalizează în partea a doua spectacolului,  cu răsplata dramatică a neînțelegerii libertății de către Don Juan. Personajul se prezintă într-o … cadă de baie alături de Sganarelle și ceilalți slujitori din preajmă, relațiile lansând ideea descifrării atitudinilor ulterioare ale eroulu. Imaginea reprezentației sporește apoi, prin scene surprinzătoare cu Dona Elvira, uciderea comandorului și urmează senzaționala scenă a naufragiului pe mare suferit de Don Juan și Sganarelle pe drumul căutării iubirii de către erou. Sugerat prin manevrarea unor cearceafuri de către fetele din satul cu deschidere la mare, ce poate fi și obișnuita spălare de rufe, momentul se transformă și în valurile mării agitate, iar scena lansează comicul următoarelor situații. O pasarelă propune cu multă fantezie scenografică, spații de acțiune din satul de la malul mării în care au ajuns cei salvați de la naufragiu; va deveni în final, un construct ars de pofte iluzorii. Don Juan va relaționa cu fetele întâlnite după naufragiu. Remarcabil condusă regizoral este și scena unui cuplu din sat - Șarlota (Reni Vrangova) și Pietro (Filip Avramov) - îndrăgostiții la început de iubire, ca și momentele cu Matiurina și celelalte țărănci care evident, vor fi cucerite de Don Juan.

 Uimește prin vizualizarea primei părți a reprezentației, fuga lui Don Juan și a lui Sganarelle pe biciclete cu “pescăruși” zburând în jur. În partea a doua se trece spre dramatic. Scenele din pădure cu cerșetorul în numele credinței, ca și cea cu frații Elvirei, duelul lui Don Juan în negru cu opt spadasini în alb, sporesc ritmul dramatic. Crește prin fiecare secvență cu adevărat filmică, drama lui Don Juan de a lupta fără principii cu ofertele vieții. Personajul nu se oprește din credința proprie, nici în momentul ajungerii la cavoul comandorului ucis. Excelent este compusă și condusă vizual scena, cu statuile care amintesc de faptele lui Don Juan, iar mișcarea lor finală surprinde emoțional privitorul.

Ultima scenă a spectacolului definește pe deplin, gravitatea autorității personale a eroului ce se crede liber. Elementele de decor – o masă cu scaunele din jur amplificate ca dimensiuni -, sporesc  sensul  metaforic al vizualizării conceptului. Față în față va ajunge Don Juan cu comandorul ucis, tatăl Elvirei. Pe mijlocul mesei, în lumină stranie, va curge de sus cenușă. Don Juan se va îndrepta sfidător spre comandor, dar calea îi va fi frântă de cenușa ce îl  îngroapă. Scena finală lipsită de replică, impresionează  prin creșterea treaptă cu treaptă a intențiilor conceptului regizoral, în care amănuntele cu sens simbolic se amplifică, având la bază propuneri motivate de scrierea piesei. Fără artificii șocante, regizorul revitalizează o piesă clasică, demonstrându-i valoarea și actualitatea, cu o coerență fără cusur. Să nu uităm că “Don Juan”, piesa, putea prilejui regizorilor de astăzi, cale liberă spre “modernitate” de manifestări vizuale erotice, de alunecare spre vulgaritate. Alexandar Morfov s-a ferit ca un maestru al gândirii scenice, de acest drum.

“Don Juan” rămâne  un spectacol eveniment, care rar se întâlnește, având la bază o piesă clasică.

P.S. Alexandar Morfov a mai prezentat în Capitală pe scena Naționalului, în 2010, un alt spectacol remarcabil de la Sofia – “Exilații” (comentat pe acest blog). Este un regizor cu un bogat palmares de premii pentru realizările sale. La Teatrul Național “I.L.Caragiale” a regizat “Vizita bătrânei doamne” în stagiunea din 2011. Spectacol comentat pe blog la data premierei. 

              

“ ȚARĂ-I ASTA, MĂ ?!?! “ – ArCuB

UN RECITAL … CULTURAL, UNICAT

         Mulți actori cu har cărora nu li se distribuie roluri în teatre, aleg calea recitalurilor. Foarte puțini sunt însă, cei care optează pentru un text de calitate. Încearcă apoi, cu propriul talent să suplinească hibele textului. Aceste recitaluri, majoritatea dintre ele nu au nici contribuția vreunui regizor. Teatrele instituționalizate și cele independente, includ o parte din ele în repertoriul curent, dar puține cuceresc publicul. De pildă, Cristina Casian cu “Amalia respiră adânc” la Teatrul Act, Tania Popa cu “Fata din curcubeu” la Naționalul bucureștean, sunt câteva excepți și reușesc de câteva stagiuni să atragă spectatorii.

         Ca scenarist, regizor și interpret, Niculae Urs propune un altfel de recital, special , cu valențe culturale solide, mai greu de întâlnit în zona respectivă, “Țară-i asta, mă?!?”, dedicat lui Caragiale. Cu greu și-a găsit un loc de reprezentare la sala mare ArCuB, cu toate că recitalul este mult mai adecvat prin concept, unei săli studio sau spațiului neconvențional.

         Surprinzător un actor a studiat opera integrală a lui Caragiale, proză și teatru,corespondența către “amicii” din generația sa, dar și studii referitoare la personalitatea  autorului. Niculae Urs a alcătuit inteligent un scenariu bazat pe situații din viața scriitorului, cu fraze esențiale din mărturiile lui Nenea Iancu. Rezultatul poate fi considerat o bijuterie culturală cu intenția de informare și evocare a lui Caragiale , demonstrând cât de actual și contemporan rămâne  după trecerea unui secol de la dispariție. Actorul nu s-a îndreptat spre piesele sale de teatru, i-a construit scenic profilul prin  documentarea sârguincioasă a parcurgerii mărturiilor  sale asupra societății în care trăia și descoperea lacune rămase și astăzi actuale. Excelent este scenariul despre Caragiale, cu  excepția unui prolog ironic despre starea teatrului nostru, neadecvat tematicii culturale a reprezentației, chiar dacă e folosit ca moment scenic pentru transformarea actorului în personajul povestitor Caragiale. Evocarea biografiei lui Nenea Iancu, finalizată prin refugiul său la Berlin, implică și amintirea unor colegi de generație, personalități marcante, precum Eminescu, Creangă, Delavrancea, Vlahuță, Gherea. Cinic, ironic evocările se rezumă mereu la “țărișoara” în carea trăiau și coincidență suferea de aceleași metehne ca și astăzi. Spectacolul se putea foarte bine intitula “Conferință despre starea națiunii”, fiind actual fără exagerări, de parcă I.L.Caragiale ar trăi  în  mileniul trei.

         Acest text admirabil, nu putea prinde credibil imagine scenică dacă nu beneficia de interpretarea rafinată a actorului Niculae Urs. Se transpune subtil în personajul Caragiale, acest actor minunat oferind și o lecție despre cum se poate susține un monolog ce solicită și intervenția unor alte personaje argument, cu finețe desenate. Dezvoltă de asemenea cu abilitate și o relație directă cu spectatorii, luați drept parteneri în multe momente. Ca un mare actor, putem spune că Niculae Urs realizează în acest recital, o creație. Spectatorul primește informație culturală, dar se și emoționează privind evocarea lui Caragiale.

         Trebuie să amintim că Niculae Urs a conceput și un remarcabil scenariu după scrierile lui Cehov, și împreună cu Horațiu Mălăele au propus un excelent spectacol “Măscăriciul”, jucat la Teatrul “Bulandra” cu succes, cât și pe alte meridiane. Acțiunile sale de scenarist cultural și interpret, sunt exemplare, chiar dacă nu au cucerit premiile meritate pe deplin.

         “Țară-i asta, mă ?!?” rămâne un spectacol căruia îi așteptăm permanență în repertoriul unui teatru pentru că nu va deziluziona pe nimeni. Îi va uimi și încânta și pe tinerii spectatori care se pare că nu mai au timp să se informeze despre Caragiale. Din păcate, mass media a ignorat acest spectacol, pentru că presa nu mai este interesată de un act cultural. Asta-i … țara în care trăim și l-a inspirat și pe Nenea Iancu !