“ UN TRAMVAI NUMIT DORINȚĂ “ – TEATRUL ODEON

CE E PREA MULT STRICĂ

RODICA MANDACHE (Blanche DuBois)

 În interviuri acordate unor ziare și la televiziune, cunoscuta actrița Rodica Mandache, interpreta lui Blanche, personajul cheie din “Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams, mărturisea sincer că “Dacă primeam acest rol cu câțiva ani înainte, era perfect”. Partitura i-a fost atribuită de apreciatul regizor Dinu Cernescu prea târziu din diverse motive discutabile ale conceptului său.

Prin piesa “Un tramvai numit dorință” dramaturgul american își consolidează în 1947 reputația, după succesul cu “Menajeria de sticlă”. Tennessee Williams a lăsat patrimoniului cultural o operă vastă ca dramaturg, dar și ca romancier, poet, eseist, mamorialist, fiind și scenaristul unor filme celebre. Piesa a înregistrat o carieră spectaculoasă prin diverse montări, iar Elia Kazan, în special, atât în teatru și film, a subliniat valoarea universală a scrierii. La noi, în anii ’60, regizorul Liviu Ciulei a oferit un spectacol memorabil, rămas ca filă în istoria  teatrului. Să lăsăm însă, deoparte istoria actului artistic cu această piesă pentru a preciza de ce conținutul său a adus celebritate lui Tennesse Williams ca dramaturg care și prin alte texte a  devenit un clasic al secolului trecut, mereu actual, indiferent de epocă. Analiștii scrierilor sale l-au considerat dramaturg al teatrului realist psihologic. “Un tramvai numit dorință” este un exemplu strălucit al acestui stil în care folosește subtil ca un argument al conflictului și substratul social.

CRINA MUREȘAN (Stella)

 Blanche DuBois și sora sa Stella, provin din Missisippi de la plantația Belle Reve ce aparținea unei bogate  familii, fiind educate conform princiipiilor burgheze. Stella evadează din acest mediu și din conceptele austere ale familiei, se mărită în New Orleans, într-un alt mediu social mult mai sărac, cu Stanley Kowalski, un muncitor polonez. Blanche rămâne în Belle Reve și trăiește eșecul dramatic al unui mariaj la vârsta adolescenței și apoi, destrămarea propietății și decadența spre un destin nou. Personalitatea sa va fi afectată psihic de iluzii și căutări deșarte, iar în căutarea unui suport de comunicare și sprijin existențial ajunge la sora sa, Stella. Din acest moment, începe piesa și se declanșează conflictul neputinței înțelegerii sale a diversității vieții sociale și a Stellei. Aceste scurte precizări sunt necesare pentru o primă argumentare a conceptului regizoral simplist al spectacolului de la Teatrul Odeon. Regizorul Dinu Cernescu dorește să exprime că “Blanche suntem fiecare dintre noi”, dar uită de motivarea biografică a constructului personajului, care duce în subsidiar și la sugerarea confruntării dintre două segmente sociale, nu numai la tragica adolescență a lui Blanche. Viziunea regizorală oferă numai o tragicomedie despre o nebună care caută un refugiu în dragoste, cu efecte comice, și anulează raționamentul judecării în profunzime a “cazului” Blanche. Încet, încet, publicul începe să râdă în fața manifestărilor lui Blanche (Rodica Mandache), femeia care vrea mereu să fie recunoscută a fi atractivă, iar dramatismul situațiilor se estompează.

MIHAI SMARANDACHE (Stanley)

Spectacolul, și prin o fragilă “adaptare” a folosirii textului, devine un “on woman show” susținut de Rodica Mandache, acompaniat de celelalte personaje, în special de Stella (Crina Mureșan) și Stanley (Mihai Smarandache) care caută relaționarea cu Blanche, tinerii interpreți aplicând un stil de joc nuanțat. Regia nu speculează substanța relațiilor dintre personaje. Dinu Cernescu mai apelează în partea a doua a reprezentației și la efecte teatrale stridente, ce se desprind de stilul realist al reprezentației; ilustrează în două secvențe delirul lui Blanche cu trei tineri în frac cărora femeia le caută contactul erotic. De astă dată, Dinu Cernescu, regizor de marcă, experimentat, uită de coerența ilustrării teatrale, dar și de necesitatea de a conduce atent întreaga distribuție. Se concentrează în special pe personajul Blanche. Interpreta încearcă să îi dea viață credibilă, dar regizorul nu o atenționează că în fiecare situație, starea lui Blanche e dublă – aparență și frământare interioară. Blanche prin constructul lui Tennessee Williams este un personaj narcisic  invocând superioritatea  educației și a familiei, dar afectat psihic de eșecul suferit în urmă cu câțiva ani. Nu este o nebună, ci un om căruia i-a rămas și luciditate, dorind să înfrângă eșecul trecutului prin dragoste, prețuire și integrarea într-o normalitate la care nu se poate însă, adapta. Prin viziunea regizorală luciditatea tragică a lui Blanche este ignorată.

Rodica Mandache (Blanche) și Marian Ghenea (Mitch)

Mai mult, împinsă regizoral mereu în prim plan, Blanche nu relaționează convingător cu sora sa Stella și nici cu Mitch (Marian Ghenea), în care speră că și-a găsit un partener de viață. Rodica Mandache și-a dorit acest important personaj, dar reușește  numai parțial să îi redea substanța profundă solicitată de scriere. O definire apreciabilă înfăptuiește Mihai Smarandache în personajul Stanley, ce face parte dintr-un alt mediu social, decât Blanche și Stella, fiind un muncitor pentru care viață presupune și dragoste față de partenera din căsnicie, dar și anturajul prietenilor. E vital și categoric în manifestări. Tânărul actor Mihai Smarandache demonstrează forță în gândirea situațiilor în care este activ personajul său și implicarea la nuanță prin rostirea replicii și expresia gestuală. Interpretarea sa este meritorie, ca și a Crinei Mureșan în rolul Stellei. Actrița, concepe cu sinceră trăire interioară, pe femeia îndrăgostită, dar care nu își uită proveniența educației elementare din familie, își prețuiește soțul, și-a reformulat destinul alături de el, iar pentru Blanche are respect și o anume naivitate în a îi înțelege manifestările. Crina Mureșan, în raport strict cu oferta dramaturgului, prezintă consistent personajul cu aplicație pentru subtextul constructului. Mihai Smarandache și Crina Mureșan, servesc prin interpretare cu adevărat intențiile, substraturile psihologice și cele din zona socială ce stau la baza piesei lui Tennessee Williams. Rămân însă, doar personaje argument nespeculate relațional cu Blanche de către conceptul regizoral. Regia dezavantajează și prezentarea lui Mitch, colegul de muncă al lui Stanley, cu o mamă bolnavă, ce încropește o posibilă relație cu Blanche. Marian Ghenea definește nejustificat, mai întâi un bărbat puțin caraghios, apoi un om trist. Distribuția se completează prin vecinii familiei Stanley – cuplul Eunice (Ruxandra Maniu) și Steve Hubbel (Silvian Vâlcu) – oameni dintr-un mediu social modest , folosiți regizoral, doar ca intervenții simple pe linia susținerii recitalului lui Blanche.

Mihai Smarandache (Stanley) și Rodica Mandache (Blanche)

Scenografia concepută de Constantin Ciubotariu are o funcționalitate realistă discutabilă, mai ales prin plasarea unei scări laterale în decor spre domiciliul vecinilor familiei Stanley, umil întrebuințată regizoral. Costumele marcheză timpul acțiunii, dar în cazul lui Blanche sunt prea stridente .

Este trist, chiar dacă unii spectatori se pot amuza de ridicolul unei posibile nebunii lansată de Blanche, femeia nefericită, pentru că piesa lui Tennessee Williams pierde din valoarea intențiilor majore ale scrierii. “Dorința” de viață în “tramvaiul” destinului se transformă în situația particulară a unei persoane bolnave psihic. Prea multul intenției teatrale regizorale, uită baza de pornire a piesei și strică în orice montare, dacă lipsește și atenția  față de menirea personajelor din conflict, indiferent de amplitudinea rolurilor .

P.S. Piesa “Un tramvai numit dorință” mai beneficiază și de un spectacol curent în repertoriul teatrului independent, UNTEATRU. Este comentată pe blog recomandarea pentru realizarea ingenioasă a unei echipe tinere de creatori, curajoși în a aborda această piesă mult dificilă.