UN JOC DE IMPROVIZAȚII COMICE
Regizorul Silviu Purcărete este
definit printr-o fantezie debordantă, fie că abordează drama sau comedia.
Afirmarea sa ca valoare creatoare a avut loc în 1986 cu “Piațeta” la Teatrul
Tineretului din Piatra Neamț, cu o tânără distribuție ai cărei actori sunt
astăzi nume de referință ale teatrului nostru. A atacat toate genurile comediei
și firește și farsa, vodevilul lui Eugene Labiche. După “Fata care și-a pierdut
jartierele”, spectacol ce se joacă în prezent cu succes la Teatrul de Comedie,
a ales o altă piesă de Eugene Labiche, “Pălăria florentină”, a tradus și a
adaptat textul. În cariera amplă a oricărui mare regizor, se întâmplă însă, să
apară uneori și un spectacol mediocru, din diverse cauze. “Pălăria florentină”
în distribuția numeroasă a Naționalului ieșean, poate fi considerat un astfel
de accident în cariera acestui regizor de excepție.
Comedia lui Eugene Labiche este
ofertantă prin comicul de situații, prin qui pro quo-uri, bogată în
posibilități de exploatare scenică pentru un vodevil spumos. Povestea comică
pornește de la un tânăr parizian înstărit, Fadinard ce este în pragul
căsătoriei cu o fată de la țară, iar calul său distruge pălăria unei baronese
măritată aflată într-o excapadă amoroasă cu amantul ei militar. De aici se
declanșează o cavalcadă de întâmplări, bază a unui comic exploziv. Adaptarea
și traducerea alunecă uneori pe panta vulgarității nemotivate prin proveniența
socială a personajelor. Mireasa , Helene provine dintr-o familie de fermieri,
nuntașii sunt din sat, Fadinard este un mic burghez din Paris, baroneasa are
pretenții de nobilă, ca și cei din preajmă, apartenența socială diferită a lor
este superficial exploatată prin replică.
Căutările unei “pălării florentine” de
către Fadinard, este încadrată de rama “teatrului în teatru” propusă de
regizor, idee remarcabil susținută de cei doi mașiniști “clovni” ce schimbă
decorul , Emil Coșeru și Cosmin Maxim. Manevrarea permanentă a decorului se
face pentru a arăta traiectoria încâlcită a acțiunii prin diverse locuri.
Dragoș Buhagiar propune mai multe panouri imense, marcate banal ca pereți ai
diverselor case, ușor de mișcat în scenă.
Costumele
scenografului sunt banale, cu excepția celor ale nobilimii cu ironie concepute.
În ansamblul nuntașilor costumele nu contribuie la sporirea imaginei comice de
definire a tipologiilor, precum în cazul baronesei. Regizorul Silviu Purcărete
își dorește un spectacol modern, dar în graba inovației îl încarcă cu efecte
minore și uită de necesitatea folosirii actorilor pentru definirea complexă a
partiturilor ce la revin, indiferent de amplitudinea lor. Comicul
reprezentației se sprijină mai mult pe vizual prin mișcarea ansamblului și mai
puțin pe concretul personajelor și relațiilor. Strict vizuală scenografia este
utilă susținerii agitației continuă din scenă, dar nu colorează comic, nebunia,
burlescul situațiilor. Un sprijin în interpretare, mai ales în cazul ansamblului,
este muzica originală datorată lui Vasile Șirli. Aspectul muzical general este
însă, uniform în intenții melodice, sunt rare momentele în care intervine
sugerarea ironiei, cum de pildă în scena în e prelucrată o melodie
celebre a Mariei Tănase; evident, acel moment stârnește râsul și aplauzele
spectatorilor. Comicul acțiunii are în imaginea scenică puține evidențe
provocatoare ale publicului către râs și aplauze la scenă deschisă. Se simte în
viziunea regizorală o înghesuială de improvizații comice, unele mai reușite,
altele minore, cât și de împrumuturi din alte spectacole ale regizorului sau
chiar din filmele altora care afectează unitatea, coerența și ritmul
reprezentației.Chiar dacă agitația dictată de acțiune este amplă, spectacolul
nu are dinamism pentru susținerea în trepte a ritmului spre comic. Se oferă un
haos general, dar nu un construct migălos al fiecărei situații și prin
evidențierea personajelor și relațiilor. Conceptul regizoral apelează la mai
multe stiluri comice, iar ținta satirei devine confuză.
Viziunea de ansamblu pare o bășcălie la
adresa unor încurcături amoroase și interese personale, superficial precizate
prin interpretarea personajelor de către actori. Peste patruzeci de interpreți
compun distribuția și printre ei se regăsesc nume prețuite ale teatrului.
Personajele realizate sunt însă, schematice, fade. Actorii fac eforturi pentru
a se adapta la “furtuna” acțiunii, pentru a cânta, dar personajele nu susțin
relații coerente. Regia nu a reușit să își găsească un sprijin în distribuția
tratată doar ca un ansamblu, în exploatarea particulară a capacităților
fiecărui actor. A … stors comicul situațiilor numai din torentul acțiunii, nu
și din ridicolul dramatism interior, disperarea
fiecărui personaj.
“Pălăria florentină” rămâne numai un
spectacol amuzant ca un divertisment modest, cu improvizații comice , dar fără
strălucirea așteptată și dictată de scrierea lui Eugene Labiche și
personalitatea regizorului.
P.S. Luni, 29 octombrie, spectacolele zilei au fost
completate prin “A DOUĂSPREZECEA
NOAPTE” de la Teatrul “Regina Maria” din Oradea la secțiunea “Teatrul de
mâine” ,“NĂPASTA” de la Teatrul Național
“I.L.Caragiale” din Capitală pentru secțiunea “Caragiale, inevitabilul” și “AVARUL” de la Teatrul “Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe,
secțiunea “Creatori și teatre în spectacol”, ca și “Pălăria florentină”,
comentate toate pe blog.
Aveti perfecta dreptate. O analiza judicioasa
RăspundețiȘtergere