“ MUTTER COURAGE “ – TEATRUL MIC

NUMEROASE INTENȚII PENTRU UN EXPERIMENT …

         Teatrul Mic în ultima etapă a stagiunii anului trecut s-a dovedit activ prin selecții repertoriale deosebite, în spectacole cu intenții de experiment precum “Mutter Courage și copiii ei” (cronică de război) de Bertolt Brecht și “Volpone” de Ben Jonson.

Rodica Negrea (Mutter Courage)

         “Anna Fierling și copiii ei” piesa lui Brecht devine cunoscută în timp ca “Mutter Courage”, iar la Teatrul Mic se prezintă sub aspectul unei “versiuni scenice” aparținând unuia din prestigioșii regizori ai mișcării noastre teatrale actuale, Victor Ioan Frunză. Amintim că este una din piesele importante ale dramaturgului, teoreticianului și poetului, Bertolt Brecht (1898 – 1956), scrisă în 1945, înaintea “Micului Organon” în care își definea conceptul său de “teatru epic” și “efectul distanțării” în interpretare. Cu trecerea vremii, conceptul său a înregistrat vârfuri de succes și a devenit apoi, o cale de inspirație regizorală sub alte formule însă, în  tratarea teatrală . În “versiunea scenică” personală, regizorul Victor Ioan Frunză urmărște, în special , ca interpretarea actorilor să respecte tendințele susținute de dramaturg în “Micul Organon”, distanțarea față de personaj. Scenariul adaptării piesei și prin reducerea songurilor, se îndepărtează însă, de argumentarea lui Brecht a teoriei sale. Rezultatul este un spectacol bogat în stiluri, reunite într-o reprezentație, cu o coerență fragilă de credibilitate.

         Bertolt Brecht a scris piesa cu intenția de condamnare a războiului. Regizorul îi amplifică mesajul pentru a condamna pe cei care profită din specularea războiului. Numai că în scrierea lui Brecht, Anna Fierling e un om la limita sărăciei și pornește ca negustor pe front alături de copii pentru a se salva, nu numai pentru interese meschine. Fiind lucidă , acceptă traiul în situația extremă a războiului și nu mai are scrupul în manifestarea interesului pentru existența  familiei. Războiul îi va ucide însă, copiii. Dramaturgul alege drept suport războiul de 30 de ani pornit din landurile germane ce atacă Polonia. Firește acest motiv inspirat din evenimentele secolului XVII,  este doar un pretext pentru dramaturg și pentru regizor, dar substratul tematic devine prin spectacol exploatat diferit. Conceptul regizoral de a condamna afacerile celor indiferenți că participă la un război ucigaș, nu își află un suport major în cazul femeii, ce își dorește câștig pentru familia sa săracă. Versiunea renunță la unele songuri eplicativ atribuite de dramaturg Annei Fierling, ca abia în final să inventeze un song original al adaptării, moralizator ca într-o fabulă pentru a susține conceptul regizoral, dar și tematica esențială a piesei. Prin acest monolog – excelent interpretat de Rodica Negrea – cu disperare Anna constată greșala “afacerii” sale de a se implica în războiul ce i-a ucis copiii în lumea “de rahat” în care au trăit. Adaptarea și viziunea regizorală, insistă   pe amplificarea rolului lui Kattrin, fiica mută a Annei. Muzica live sub direcția lui Tibor Cari, plusează pe efecte sonore de percuție și suflători pentru a sublinia uneori exagerat, pericolul războiului.

Rodica Negrea (Mutter Courage) și Ilinca Manolache (Kattrin)

 În viziunea teatrală unele scene merg pe linie realistă, altele suprarealistă, cu o “distanțare” în interpretarea ce devine confuză în raport cu fluxul tragic al acțiunii propiu-zise. De pildă, aducerea în fața mamei a fiului mort sau cea a lui Kattrin victimă a unui viol ori moartea fiicei prin prăbușirea baloturilor comercializate de Anna, sunt scene ce prejudiciază prin teatralitatea excesivă coerența reprezentației. Fantezia regizorului sufocă în unele momente motivarea dramatică oferită de scriere.

Claudiu Istodor (Preotul militar)

         Așa cum este și lumea lui Mutter Courage, haotică și cu rezultate tragice în demersuri, decorul Adrianei Grand servește intenția prin aglomerarea de cutii, baloturi și butoaie negre, unul dintre ele devenind și loc de refugiu pentru Kattrin. Acestea obiecte sunt depozitele pentru negoțul Annei și înlocuiesc “clasica” și cunoscuta căruță a femeii. Costumele,  în special prin accesorii, intenționează a sugera diverse armate, cel purtat de Mutter Courage fiind apropiat de uniforma de pe timpul lui Stalin. Fără substanță convingătoare în intenții, lumina este manevrată mereu, dar nu exploatează decorul.

         În îndrumarea actorilor, regizorul vrea să aplice tehnica de interpretare din “Micul Organon” prin care actorul trebuie să se distanțeze de trăirea stărilor personajului, nu trebuie să se transpună în personaj, ci să îl prezinte schematic. Rodica Negrea încearcă adaptarea forțată la tehnica brechtiană, dar vizual teatral unele situații sunt compuse regizoral realist, iar actrița cu măestrie luptă să dea fior dramatic interior acestei “distanțări” , neservită de contextul construcției vizuale. Actrița definește esența personajului, iar în monologul final, impresionează prin explicarea cauzei dramaticului său destin. Rodica Negrea demonstrează că putea realiza o creație memorabilă în Anna Fierling, dar “versiunea” și conceptul regizoral îi frâng din strălucire. Tânăra actriță, Ilinca Manolache se confruntă în personajul Kattrin cu ambiguitatea unor situații, pornite și din impunerea exagerată în prim plan a rolului. “Vorbirea” prin strigăte  a mutei Kattrin, dorințele ei tăinuite, subliniate excesiv de regie, nu dau consistență dramatică personajului. În alte spectacole, Ilinca Manolache a demonstrat că deține un har deosebit, nespeculat de astă dată de regie. Remarcabilă este Andreea Grămoșteanu în Yvette, o femeie ușoară, profitoare și ea de situația limită a războiului. Interpretează cu sensuri precise songul ce îi revine , nuanțează divers stările personajului. 

Rodica Negrea (Mutter Courage) și Mircea Rusu (Bucătarul)

Se remarcă, de asemenea, Mircea Rusu în șmecherul bucătar, cu finețe configurat fiind profilul său, o surpriză oferind și prin interpretarea admirabilă a songurilor. Claudiu Istodor definește în profunzime supstratul tipologiei preotului militar ce asimilează și pe cea a pastorului profitor din textul inițial. Andreea Grămoșteanu, Mircea Rusu și Claudiu Istodor, dezvoltă o interpretare pe linie realistă a personajelor, excelent înfăptuită pentru că regia nu îi solicită și supune  tehnicii “distanțării”. Completează minor distribuția acestei “versiuni”: Cuzin Toma (Eiliff, fiul cel mare), Ștefan Lupu (Schweizerkaas, fiul cel mic), Radu Zetu (Recrutorul), Bogdan Talașman (Plutonierul), Avram Birău (Spionul) și Petre Moraru (Colonelul), prezența lor în personajele – argument ce le revin, nu este speculată de regie.

         Spectacolul cuprinde unele scene deosebite, cum sunt cele ale Annei cu bucătarul, cu pastorul , cu Yvette, dar și momente încărcate de efecte derizorii, întâlnite în secvența dintre mamă și fiica plină de sânge sau încercarea lui Kattrin de a compune din haine portretul unui cuplu. “Muttet Courage” este o “versiune scenică”, un experiment după piesa lui Brecht în care se încearcă îmbinarea mai multor stiluri teatrale în dauna coerenței reprezentației. Spectacolul nu captivează emoțional în scenele cheie ale “teatrului epic” propus de dramaturg, atrage doar prin acțiunea dramatică și prin unele momente actoricești remarcabile.

“ BÂRFE, ZVONURI ȘI MINCIUNI “ – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE “ (Sala STUDIOU)

O FARSĂ CU MULTE RĂSTURNĂRI DE SITUAȚII

         După “Dineu cu proști” (spectacol comentat pe acest blog) cu piesa francezului Francis Veber cu premiera în 2010, ce se joacă și în prezent cu succesul meritat în regia lui Ion Caramitru, acesta propune o altă comedie, mai corect spus o farsă de Neil Simon, scrisă în 1988. Publicul are nevoie de comedie, prețuită încă din vremea lui Aristofan, dezvoltată prin sensuri multiple ce sunt actuale și în prezent, de Shakespeare, Moliere sau Goldoni, valori clasice, uitate însă, de multe teatre naționale ori cu profil de comedie.

Imagine generală

         Neil Simon este unul din cei mai prolifici dramaturgi americani contemporani, recompensat cu premii, jucat și la noi. Titlul original al piesei alese de Naționalul bucureștean “Rumors” = “Zvonuri” devine mai atractiv prin adaptarea la “Bârfe, zvonuri și minciuni” în intenția de a evidenția motivele de bază ale conflictului. Subiectul este complicat, specific unei farse – o comedie ușoară în care comicul se construiește din răsturnări de situații amuzante și replici pline de spirit. În cazul de față, replicile și prin traducerea școlărească a Oanei Ioachim, rămân la particularitățile limbajului american și nu sunt adaptate la cel curent folosit la noi în diverse situații. Răsturnările de situații sunt numeroase și se petrec între prietenii dintr-o sferă înaltă a societății americane, oameni avuți, dar manifestările lor sunt apropiate și de fițele celor de pe plaiurile mioritice.

Marius Bodochi (Ken) și Monica Davidescu (Chris), în cuplul
 familiei Gorman, alături de Rodica Ionescu (Cookie)

Nebunia minciunilor, bârfelor, pornește din motivul acțiunii, aniversarea a zece ani de căsnicie în familia lui Charley – viceprimarul New York-ului și Myra, personaje absente scenic  la sărbătorire, ca și servitorii lor, prezente fiind doar patru cupluri de prieteni, invitate, și spre final doi polițiști. Fiecare cuplu sosește pe rând și se prezintă ca având diverse probleme de comunicare personală. Sunt oameni cu bani, cu BMW, Audi sau Porsche care încep cavalcada căutării motivului absenței sărbătoriților. Nu este o piesă polițistă, ci doar o farsă cu un final deschis ce lasă spectatorii să trag singuri concluzii privind viața frivolă din lumea celor sus puși. Bârfe, minciuni și zvonuri, iscate în această situație de personaje avute, se pot întâlni și în tabloidele noastre. Piesa este  doar o farsă mediocră, construită prin amplificarea manevrării situațiilor, lipsită de un substrat major satiric prin constructul tipologiilor și replicii. Spectacolul își dorește să transmită discret, că și la noi, în compartimentul social al celor cu bani, se pot întâlni astfel de personaje, chiar unii, precum Glenn Cooper cu ambiții politice. Toți suferă de aceleși cusururi morale, ca și cei de peste ocean.

Cecilia Bârbora (Claire) și Silviu Biriș (Lenny)
 în familia Ganz

         Regizorul Ion Caramitru respectă riguros ilustrarea teatrală a textului, intenția autorului de a arăta ridicolul acestor oameni.Totul se petrece într-un decor elegant, de bun gust, un living bogat în ofertele spațiiului de joc, imaginat de arhitectul Cătălin I.Arbore. Funcțional pentru o farsă cu tensiune prin răsturnarea surprinzătoare de situații, firște că decorului nu îi lipsesc mai multe uși și o scară interioară, pentru a indica diverse căi de refugiu a personajelor. Costumele create de Liliana Cenean sporesc eleganța imaginii teatrale, prin luxul etalat al ținutelor celor avuți, care aduc cadouri pe măsură, venind la o aniversare. Cadourile, buchetele de flori, puteau fi folosite și pentru diversificarea gagurilor solicitate de vizualizarea acțiunii. Fundalul decorului ar vrea să sugereze New York-ul, dar nu o face atractiv. Regizorul Ion Caramitru reușește și prin ilustrația muzicală ce îi aparține – uneori prea strident difuzată, să sporească ritmul încurcăturilor ivite mereu pentru a sprijini suspansul. Pentru personajele schematice propuse de Neil Simon, regizorul îndrumă distribuția spre  interpretarea într-o notă explicativă a tarelor principale ale fiecărei tipologi. Toți mint, înșeală și stârnesc zvonuri și bârfe.

Armand Calotă (Ernie) și Rodica Ionescu (Cookie),
 în familia Cusack

Personaje pilon ale acțiunii  nu apar în această piesă, fiecare personaj fiind participant activ la acțiune. În ordinea intrării în scenă a distribuției, cităm interpretarea actorilor. Cu farmec personal Monica Davidescu definește atent profilul lui Chris Gorman, o avocată nătângă supusă soțului, avocatul Ken interpretat de Marius Bodochi. Actorul rezolvă corect seria de oferte comice atribuite personajului – surzenia, de pildă, cât și căutările de motive pentru a masca o posibilă intenție de sinucidere a amicului său viceprimar. Rolurile comice nu îi sunt însă, apropiate posibilităților sale aplicate spre dramă. Apreciabil este modul în care Cecilia Bârbora implică în relaționarea cu cei din jur personajul Claire Ganz. Silviu Biriș în finanțistul Lenny Ganz, reușește o susținere credibilă a partiturii, în special în monologul inventiv din final, pentru o altă posibilă răsturnare de situație. În “bucătăreasa” Cookie Cusack, compune o caricatură reușită a personajului, Rodica Ionescu. Vorbirea polonezei de origine, cu accent rusesc, ca și costumația, nu le speculează excesiv și este mereu atentă la relațiile din jur, contribuind la efectele comice dorite de farsă. Simplist, uneori exagerat în beție, este definit de Armand Calotă, psihologul Ernie Cusack.

Oana Ioachim (Cassie) și Gavril Pătru (Glenn),
 în familia Cooper

Oana Ioachim în doamna obsedată de un cristal considerat salvator pentru mersul vieții personale, Cassie Cooper, sporadic impune cu umor preocupările sale ridicole, rolul fiind tratat linear. Gavril Pătru în Glenn Cooper, soțul lui Cassie, ambițiosul care vrea să fie ales senator, se remarcă printr-o nuanțată interpretare a partiturii. Dorin Andone arată cu umor tipologia polițistului Pudney, iar numai din câteva replici, Victoria Dicu sporește hazul situațiilor în ofițerul Welch. Nu tuturor actorilor din distribuție le este apropiată o astfel de comedie pentru interpretare, dar se achită corect de rolurile atribuite.

         “Bârfe, zvonuri și minciuni” poate avea succesul dorit la publicul aflat în căutarea bunei dispoziții, a comediei. Prin conținutul piesei, spectacolul rămâne ca un exercițiu de comedie simplist, amuzant pentru două ceasuri și jumătate, lipsit fiind însă, de valoarea provocării judecării de către public a unui scop tematic cu țintă satirică precisă

.

“ BLACKBIRD “ – UNTEATRU

PROPUNEREA UNOR ARTIȘTI MINUNAȚI …

         Printre restanțele necomentate de la sfârșitul anului trecut se află și un spectacol deosebit, aparținând tot teatrului independent. Nu știm câți dintre regizorii și numeroșii actori din diverse generații ar fi capabili să realizeze un astfel de spectacol precum “Blackbird” (“Pasărea neagră”) de la “Unteatru” într-un spațiu intimist cu maximum 35 de locuri pentru spectatori. Realizatorii propun publicului cu rafinament să devină judecător al unui fapt șocant, într-un spațiu restrâns, altul decât cel obișnuit al acestui teatru independent.

         Alegerea piesei dramaturgului englez contemporan, David Harrower este demnă de apreciat. În 2005 piesa participa cu un spectacol îndelung comentat la Festivalul de la Edinburgh. Conflictul a iscat dezbateri prin tema sa, discuția după două decenii dintre un bărbat de 60 de ani și o tânără care la 12 ani a avut prima experiență sexuală cu acesta. A fost viol ? Rămâne o întrebare derizorie, fără răspuns pentru că David Harrower construiește admirabil acest conflict pe o solidă analiză psihologică, ce încarcă prin evocări ale trecutului relația cu suspans și lasă cale liberă spectatorului să judece personal situația. Traducerea lui Cătălin Bucioveanu servește dramatic sensurile și substratul replicii.

         Piesa poate fi o capcană pentru regizor și interpreți, dar Andrei și Andreea Grosu în “rolul” regizorului, se dovedesc a fi psihologi,  analiști de înaltă clasă, ce descifrează cu finețe sensurile multiple ale fiecărei replici în compania unor actori excelenți, Constantin Cojocaru și Florina Gleznea. Conflictul se petrece într-un spațiu restrâns, actorii sunt în imediata apropiere a spectatorilor care se feresc ca nu cumva prezența lor să nu stânjenească mișcarea interpreților din jurul unei mese. Spațiul acțiunii e mobilat abil de Vladimir Turturică. Decorul minimalist prinde semnificații prin costumele scenografului, în special cele ale tinerei, care prin accesorii, în special prin geanta sa încărcată de obiecte sporesc suspansul acțiunii. Regizorii Andrei și Andreea Grosu folosesc oferta scenografului ca adevărați magicieni pentru susținerea tensiunii discuției dintre cele două personaje. Fără ilustrație muzicală, fără proiecții, spectatorii asistă la un conflict tensionat, cu un final deschis ce lasă cale liberă judecării bărbatului, dar și femeii. Admirabil conduc regizorii, acest spectacol intimist original, ieșit din nota comună și ieftină a efectelor. Urmărind interpretarea actorilor, aplauzele îți par un gest banal de recompensă pentru creațiile lor. Harul deținut de fiecare unește această întâlnire dintre doi reprezentanți ai unor generații diferite de artiști.

         Spectacolul debutează cu venirea unei femei în compania unui bărbat, cu un lung moment de tăcere, ce te provocă a bănui că tânăra după ținută, ar putea fi o prostituată. Îmbrăcată în negru, “pasărea neagră” cu ochelari de soare negri, pare a se pregăti provocator pentru un act sexual. Florina Gleznea dezvoltă apoi personajul cu mare finețe. Sugerează mai întâi venirea tinerei pentru o posibilă răzbunare a faptei trecute, va descrie apoi într-un lung monolog, remarcabil susținut de actriță, cu intensitate și sensibilitate, redarea stărilor evocate, trăite la întâlnirea erotică de demult dintre cei doi. La nuanță, prin stări interioare profund exprimate prin expresie, Florina Gleznea prezintă viața femeii marcată în copilărie de prima dragoste ivită față de un bărbat întâlnit în preajma sa. În final, rămâne ca spectatorul să judece, după strigătul tinerei disperat către bărbatul care pleacă, dacă femeia a rămas captivă sentimentului de iubire pentru el.

 Constantin Cojocaru este un actor prețuit pentru biografia sa bogată în numeroase roluri înfăptuite fără reproș în diverse teatre. Acceptă acum să joace la “Unteatru”, într-o clădire părăginită ce iarna se încălzește cu aeroterme, atras firește de oferta proiectului și a conceptului regizoral. Reușește, din nou, să uimească prin interpretarea partiturii. Compune cu multă atenție portretul caracterial al bărbatului pe care reîntâlnirea cu tânăra îl răscolește, dar își păstrează în taină, cu ambiguitate dezvăluiri despre existența sa actuală. Ca un mare actor, Constantin Cojocaru jonglează cu stările prin care trece bărbatul, laș în în precizări despre el, dar sensibil, apropiat chiar de un sentiment de dragoste față de femeia ce reapare în viața sa. Actorul susține suspansul acțiunii, prin mărturiile celui care a făcut pușcărie după actul sexual cu adolescenta, la un motel. Despărțirea celor doi după confruntarea amintirilor, prin solicitarea bărbatului de o voce de afară – femeie matură sau copil ? – lasă deschis finalul reprezentației și provoacă publicul drept judecător. Momentul este este susținut remarcabil de către Constantin Cojocaru și Florina Gleznea, doi actori valoroși ai prezentului teatrului nostru.

         Acest spectacol original al teatrului independent “Unteatru” înființat de Andrei și Andreea Grosu, trebuie vizionat de iubitorii scenei. “Blackbird” este un spectacol despre pasiunea discutabilă dintre un bărbat și o femeie, analizată pe stări psihologice, cu un final deschis, o demonstrație de “teatru adevărat” prin actori și cei doi regizori.

Andrei și Andreea Grosu au reușit să impună o personalitate incontestabilă acestui teatru independent, sărac în oferta condițiilor de joc, dar care a atras printr-un repertoriu bine gândit, actori deosebiți și un scenograf inspirat. “Trei femei înalte”, “Un tramvai numit dorință” sau “Scrisoare către Casandra” sunt câteva argumente pentru a prețui acest teatru independent special, ambițios, departe de cele ce trăiesc prin subvenția “cafenelei” alăturate reprezentațiilor teatrale.

“ 6 DIN 49 “ – TEATRUL DE ARTĂ

UN EXEMPLU REUȘIT DE “TEATRU ADEVĂRAT”

         Semn bun pentru teatrul independent! În Capitală în ultimele două decenii au apărut peste zece teatre independente, plus alte zece în clublurile cafenele. Puține! S-au detașt dintre ele prin reușita unor spectacole, Teatrul Act, Unteatru, Teatrul Luni de la Green Hours, Godot Café Teatru, Teatrul Arca (La Scena) și mai nou promit să intre în prim plan, Teatrul Mignon și … ultima descoperire, Teatrul De Artă. Înființat în decembrie 2010 într-un fost garaj de pe strada Sfântul Ștefan în preajma Izvorului Rece prin străduința actorului George Constantinescu, acest teatru independent începe să se impună. E drept, denumirea de Teatru De Artă este prețioasă, inspirată parcă de un curent teatral, dar efortul celor ce apar aici merită prețuire și îi consolidează personalitatea. În acest sens, un exemplu devine spectacolul “6 din 49”, o reușită a “teatrului adevărat”, exemplu realist de concepție.Teatrul din acest fost garaj are 75 de locuri, elegant marcate ca la o sală clasică sub aspectul formei. Dana Voicu și Liviu Cheloiu, actori maturi cu experiența anilor de profesie și regizorul de film Alexandru Maftei, și-au unit harul, iar rezultatul este o tragicomedie reușită pornită de la alegerea piesei, până la interpretare.

         “6 din 49” este un text în două personaje al dramaturgului contemporan, Spiro Gyorgy, născut la Budapesta, fiind tradus ireproșabil de Zeno Fodor. Alte scrieri ale dramaturgului au fost selectate și în repertoriul unor teatre din țară. Piesa de la Teatrul De Artă prin conflict și replică, intră în sfera restrânsă din păcate, a dramaturgiei noastre de calitate. Într-o familie modestă, sărmană, ce are doi copii, apare … câștigul substanțial de zece milioane de euro la loto. Timp de o oră și cinsprezece minute, cei doi soți vor discuta aprins, vor intra în conflict pentru folosirea banilor surveniți pe neașteptate prin câștigul soțului la loterie. Premiul  la loto este de fapt, un pretext al dramaturgului pentru o acidă satiră cu țintă precisă la adresa demersurilor din societatea actuală cu rezultate dramatice pentru multe familii, în special pentru oamenii muncitori care abia reușesc să câștige bani pentru traiul zilnic, având și  grija creșterii copiilor. Piesa începe ca o comedie spumoasă, dar încet, încet se transformă într-o tragicomedie amară. Suspansul acțiunii construite abil de Spiro Gyorgy cește în dialogul dintre soți, iar finalul emoționează și provoacă spectatorul la o judecare aspră a societății în care trăiește.

         Regizorul Alexandru Maftei, cunoscut prin o serie de producții de film sau televiziune din care amintim “Domnișoara Cristina” și “Bună! Ce faci?”, dezvoltă acum,  cu inventivitate un concept realist de ilustrare scenică. Concepe și scenografia cu fantezie pe aceiași linie și propune decorul unei camere dintr-o zonă periferică a societății, o sufragerie ce este și bucătărie, încărcată de obiecte din care nu  pot lipsi amănuntele semnificative. Totul este specific mediului, de la icoană până la lucrurile necesare unei gospodine, chiar și un mănunchi de cimbru. Ritmat, cu grijă pentru susținerea ilustrării  fiecărui moment al dialogului, regizorul își dezvoltă viziunea prin actorii conduși pe drumul unei interpretări excelente, cu atenție la firesc și nuanță.

         Dana Voicu, actriță activă în teatrul independent, dar și în film și într-un serial tv, profesor la Universitatea “Spiru Haret”, se transpune credibil în soția gospodină, “telespectatoare” influențată comportamental de cele urmărite la televizorul învechit din casă. Trece cu finețe expresivă prin fiecare stare provocată gospodinei modeste, de vestea venirii unor milioane de euro pe care le judecă drept un pericol ce îi poate afecta liniștea familiei, educația copiilor, la care adaugă și apariția hoților. Gospodina nu este o femeie proastă, ci doar un produs al mediului social, iar actrița impune admirabil tipologia femeii simple, nostalgică după tatăl dispărut care i-a dat educație, sensibilă și iubitoare pentru a avea o viață cinstită. Gospodinei sărmane care curăță cartofi să pregătească masa familiei, vestea câștigului unei sume fabuloase al cărui rost practic nu îl poate înțelege, îi induce un adevărat delir cu rezultat comic, satiric, dar și dramatic, tratat impresionant de actriță.

Partenerul său, Liviu Cheloiu, actor matur cu practică în teatrele din Târgoviște și Râmnicu Vâlcea, demonstrează a fi o certă personalitate, rar întâlnită și în teatrele de la centrul mișcării teatrale. Excelent definește tipologia bărbatului, un simplu muncitor devotat familiei, un om modest și corect în viață, dar naiv în judecata realității, copleșit și el de câștigul la loterie. Cu consistență în expresia dictată de replică, Liviu Cheloiu tratează prezentarea soțului iubitor al consoartei, visător că își poate  salva familia din mizeria vieții prin acest câștig surpriză. Relaționează remarcabil la atitudinile partenerei și  împreună cu Dana Voicu atenționează prin interpretare că sunt   actori în topul teatrului nostru actual. Este uimitor cum acești actori se adaptează teatrului realist prin asimilarea textului și subtextului replicii, situațiilor, într-un spațiu neconvențional și oferă bucuria spectatorilor de a întâlni astfel de momente teatrale sincer emoționale , absente însă,  adeseori din spectacolele originale,  ample ale teatrului instituționalizat , oferind și o lecție de actorie aspiranților la profesie.

         Prin “6 din 49” Teatrul De Artă se apropie de rostul numelui său, dovedind a fi un argument că teatrul este o artă când “vorbește” emoțional, cu scop precis despre viață. Regizorul Alexandru Maftei și actorii Dana Voicu, Liviu Cheloiu, argumentează prin acest spectacol necesitatea culturală a teatrului, fie independent sau subvenționat de stat.

P.S. Cu fantezie, din dorința de a atrage publicul spre acest teatru independent ignorat de “analiști” și lipsit de popularizarea necesară, în context cu oferta piesei actorii propun publicului la aplauze … o loterie și trag dintr-o pălărie invitații pentru următoarele spectacole din repertoriul său.