“ VIVA REVISTA !” – TEATRUL DE REVISTĂ “CONSTANTIN TĂNASE”

INTENȚII REUȘITE, DAR …

         Teatrul de revistă, prețuit de public, este un gen dificil, cu totul special. Are aproape un secol și jumătate de existență. Și-a consolidat de-a lungul vremii un statut prin nume celebre de crearori, pornind de la Matei Milo, ajungând la Constantin Tănase și urmașii lor de astăzi. Solicită spectaculozitate, fast prin unirea obligatorie a interpretării actorilor cu muzica, baletul, având la bază “scenarii” comice și de satiră acidă. Marele Public caută insistent buna dispoziție, vrea să râdă și aplaudă entuziast în special cupletele, scheciurile, ce au un demers satiric cu adresă directă la actualitate. Un spectacol de revistă trebuie să bucure prin strălucirea imaginii, prin vigoarea baletului, prin contribuția unei orchestre moderne și în principal prin actori deosebiți. Acestora le revin scheciurile și cupletele în care definesc doar în câteva minute, mai multe tipologii aplicate unor situații din viața curentă. Peste toate, actorii trebuie să cânte și să danseze.

Teatrul de revistă solicită talente speciale, carismatice și … fonduri pentru a realiza spectacole fastuoase de succes. În prezent și Teatrul de Revistă “Tănase”, ca și cele de proză, sunt afectate de o gravă criză financiară. Totuși “Tănase” oferă premiera “Viva Revista!”, un spectacol ce merită prețuirea publicului, chiar dacă se fac simțite dificultăți în aplicarea deplină a regulilor ce definesc acest gen.

         În sfârșit, în “Viva Revista!” contribuie pentru strălucirea reprezentației, orchestra plasată în fundalul scenei ce oferă  acompaniamentul live al diverselor momente. De asemenea, baletul s-a împrospătat prin tineri dansatori, dar … coregrafia lui Cornel Popovici cere modernizare în concept și îndrumarea expresiv participativă a dansatorilor la fiecare moment; Vali Roșca, dansator cu expiedență, rămâne un exemplu de implicare în situații, nu doar un executant al diverselor stiluri de dans, un exemplu ce trebuie preluat și de noi veniții dansatori. Scenografia – decor și costume – realizată de Ana Iulia Popov este atractivă, dar … se pare că autoarei i-a fost limitată inspirația prin constrângerile financiare. Spectacolul se derulează pe texte semnate de personalități: Mihai Maximilian, Nae Lăzărescu, Aurel Storin, Octavian Sava, Vasile Muraru, Dan Mihăescu, fiecare cu stilul său de scriere, mai acid satiric sau mai trivial, dar … “scenariul” rămâne un montaj încropit, fără coerență în prezentare. Publicul aplaudă mai ales momentele satirice cu adresă directă la politicieni și “politichia” practicată de dânșii astăzi. Se constată la Teatrul de revistă absența unor scriitori de marcă precum au fost Mihai Maximilian și Dan Mihăescu. Absența unor astfel de personalități funcționează și în așa zisul divertisment tv. sufocat de vulgaritate. Teatrul de revistă are nevoie și de un P.R. activ pentru promovarea producțiilor sale. La premiera cu “Viva Rrevista!” nu exista nici măcar o foiță cu distribuția pentru a populariza tinerii participanți la reușita reprezentației. Plasmele din holul elegant renovat al teatrului, nu funcționau pentru a face publicitate repertoriului atractiv de la “Tănase”.

         Cu vigoare au evoluat actorii și cântăreții, dar… regia lui Cezar Ghioca nu le specula calitățile pe deplin, era modestă în intenții. Reprezentația nu dovedea inventivitate regizorală; are un ritm tern ce îi lungește durata și nu cizelează interpretarea tinerilor. Sunt corecți Liliana Mocanu, Anamaria Donosă sau Cristian Simion, dar… nu reușesc strălucirea solicitată de partituri. Un posibil interpret aparte ar putea deveni Nae Alexandru, dacă își va găsi texte pe expresia personală și un regizor care să o speculeze. Se simte la tinerii actori lipsa pregătirii specifice pentru teatrul de revistă, necesar a fi efectuată în numeroasele noastre universității de artă. De la UNATC până la universitatea X particulară, nu funcționează nicio secție dedicată teatrului de revistă.

         Actori cu experiență în acest gen ce au devenit nume de rezonanță ale teatrului, ridică ștacheta reprezentației. Este ireproșabilă Cristina Stamate în cupletul său, o actriță ce are știința de a dezvolta un comic amar, uneori chiar cu lacrimă în ochi. Vasile Muraru reușește din nou, să cucerească prețuirea publicului prin remarcabila sa abilitate de a specula fiecare tipologie interpretată, cu umor și fantezie expresivă. Stânjenită de microfon apare Valentina Fătu, actriță cu temperament prin rostirea cu stridență a replicii. “Bunurile naționale” cum îi definea cineva pe Stela Popescu și Alexandru Arșinel, sunt punctul forte al succesului reprezentației pentru că în afara experienței profesionale, dețin harul rar de speculare a cerințelor multiple cerute de genul teatral al revistei. Se transformă rapid în diverse tipologii, cântă și dansează dezinvolt. Sunt doi mari artiști pentru care teatrul de revistă nu mai are secrete. Strălucit colorează Stela Popescu un cuplet în care ia drept parteneri direcți o serie de spectatori, coborând printre ei. Îi sfătuiește cu finețe … “bărbate nu mai bea”! Cu farmec comic, la nuanță, susține un scheci alături de Alexandru Arșinel. Măestria compoziției o dovedește Alexandru Arșinel  în cupletul bărbatului căzut în mrejele beției. O astfel de tipologie este foarte dificil de interpretat, dar actorul prin nuanțarea fiecărui sens al cuvântului, declanșează un torent de efecte comice, cu măsură dirijat. Firește că în final, cu vocea sa specială, meșterul prezintă un cântec live și stârnește aplauze. Stela Popescu și Alexandru Arșinel sunt în prezent așii teatrului de revistă. Rămâne însă întrebarea, dar… ce tineri se încumetă să îi concureze?

         Un moment cu totul aparte, reușit din spectacol se datorează Adrianei Trandafir, o artistă de înaltă clasă profesională care a optat pentru acest gen, după remarcarea în teatrul de proză. Prezintă excelent un potpuriu din cântecele Maria Tănase “pasărea măiastră”, personalitate recunoscută drept  patrimoniu cultural, ce a activat și la Teatrul “Tănase”. De ce oare teatrul nu a reușit să ofere în memoria Mariei Tănase, când s-au aniversat o sută de ani de la nașterea sa, un spectacol dedicat acesteia? Adriana Trandafir este unul din capetele de afiș ale teatrului, capabilă de evoluții deosebite, dar … îi sunt minor folosite capacitățile de actriță pe care le deține și le-a demonstrat în multe spectacole.

         Ana Maria Mirică și Alin Gheorghișan sunt soliștii momentelor muzicale, nume tinere ce merită atenție. La început de drum dovedesc talent și adaptare la solicitările unui spectacol de revistă. Dar … au nevoie de cineva care să le cizeleze repertoriu în funcție de tematica unui scenariu.

         “Viva Revista!” este un spectacol recomandabil publicului aflat în căutarea bunei dispoziții. Rămâne însă, acel “dar”… se poate oferi mai mult. Se simte absența celor specializați în acest gen, scriitori, regizori, a unor tinere talente carismatice și a … fondurilor necesare!

“ MULT ZGOMOT PENTRU NIMIC “ – TEATRUL “ NOTTARA “

SHAKESPEARE, AUTOR DE … VODEVIL ?!

         Teatrul “Nottara” este preocupat de atragerea publicului și prin introducerea în repertoriu a vârfului valoric al dramaturgiei, Shakespeare. Mai găzduiește și alte spectacole cu piese de Shakespeare, cum a fost și “Hamlet”, comentat mai jos, dar prezintă și o producție proprie, “Mult zgomot pentru nimic” și urmează o altă premieră în regia lui Victor Ioan Frunză.

         “Mult zgomot pentru nimic” ar fi una din comediile primei epoci din creația lui Wiil, susțin analiștii operei sale. Sunt aici, personaje care se regăsesc dezvoltate caracterial în următoarele piese scrise, comedii sau chiar drame. Este o comedie spumoasă, cu o acțiune surprinzătoare, susținută de personaje solid construite și cu atitudini argumentate de replica bogată în multiple sensuri, specifică dramaturgiei sale. Ironia, poezia, abundă în această piesă. Spectacolul realizat de Diana Lupescu, transformă însă, comedia lui Shakespeare într-un … vodevil obișnuit. Motivarea regiei a fost că intriga este complicată și abundă în răsturnări de situații, că sunt intervenții scrise în versuri ce se pot transforma scenic în cuplete, considerând că piesa este apropiată de genul vodevilului ce a cucerit publicul în secolul XIX. Scrierea lui Shakespeare nu este însă, o comedie ușoară, replica este departe de cea a vodevilului, are substanță, este complexă în sensuri, iar personajele nu sunt schematice.

         Se alege traducerea lui Dan Amadeo Lăzărescu, conform “caietului” teatrului, dar unele scene sunt forțat împinse spre vulgaritatea limbajului în cazul personajelor de condiție socială modestă. “Caietul” nu specifică a fi o “adaptare” a piesei, dar ce se prezintă scenic arată o comprimare a textului, un montaj schimbat al derulării scenelor pentru a servi intenția transformării într-un vodevil. Rezultatul este un spectacol la care publicul mileniului trei se amuză, aplaudă la scenă deschisă în special în a doua parte a reprezentației fiind surprins de răsturnarea de situații în care binele învinge răul ca într-o poveste cu “a fost odată …”. Din piesă a rămas acțiunea stufoasă ce stârnește aplauzele, dar importanța replicii lui Shakespeare este anulată, ca și complexitatea personajelor. “ … În poveste, oamenii iubesc, urăsc fără motiv, trădează, urzesc intrigi, leagă prietenii … “ declară regizoarea. În comedia lui Shakespeare însă, totul este motivat la amănunt, nefiind o “poveste” minoră. Condiția socială a fiecărui personaj ar putea fi un prim motiv. Prin statutul social acționează motivat și divers, dar nu vulgar,  guvernatorul, prinții, nobilii sau cei din suita celor sus puși, dar și cei din lumea de jos. Personajele lui Shakespeare nu sunt o adunătură de indivizi oarecare, cum apar în reprezentație. Ura, trădarea și iubirea au o motivare solid argumentată de dramaturg, absentă însă din viziunea regizorală.

         Imaginea reprezentației este pestriță, începând de la decor și costume, până la derularea acțiunii. “Împreună cu scenografa Nina Brumușilă, ne-am inspirat din bucuria, veselia, naivitatea și diversitatea formelor și culorilor lui Gaudi.” , precizează regizoarea Diana Lupescu. Nimic totuși, din imaginea teatrală nu amintește de “formele” faimosului arhitect catalan, Gaudi care a făcut din Barcelona unul din cele mai speciale orașe ale lumii. Nina Brumușilă concepe un decor funcțional din mai multe panouri mobile, decorate cu ghirlande de verdeață și flori, pentru a indica diverse locuri ale acțiunii. Panourile fiind din plexiglass,  adeseori dirijarea neinspirată a luminii le fac să strălucească orbitor și să îngreuneze urmărirea unor situații. Decorul își schimbă înfățișarea când acțiunea ajunge spre final într-o biserică, planul de joc prinde profunzime, marcat fiind pe fundal de o imensă cruce albă. Costumele Ninei Brumușilă sunt un amestec de stiluri, de la uniformele militare ale bărbaților, până la ținutele femeilor sau cele ale muzicanților comentatori. Ca să fie evitată orice confuzie între personaje, cele rele vor purta veșminte negre, ca într-un spectacol pentru copii. Firește din acest vodevil nu lipsesc momentele muzicale, cupletele susținute de grupul Eiunea cu Silviu Fologea, Călin Torsan, alături de Raluca Jugănaru, Maria Balabaș. Grupul vrea să sugereze motive muzicale din epoca renașterii. Viziunea regizorală își sporește ilustrare pestriță a textului și prin apelarea la dueluri încropite în dorința de spectaculos, înfăptuite de domnii în costume militare moderne. Imaginea generală a reprezentației propusă de scenografie, regie și ilustrație muzicală, nu are consistență ca intenții în raport cu textul.

         Regia conduce mereu mișcarea scenică școlărește în prim planul scenei, ca spre final să apeleze la profunzimea decorului propus pentru o biserică. Numai că, atunci când actorii ajung în acea zonă, din lipsa de coordonare regizorală atentă, abia se mai înțeleg cuvintele rostite parcă șoptit de către interpreți. Diana Lupescu a pornit ca actriță prețuită în cariera profesională și era de așteptat să lucreze minuțios ca regizor cu actorii pentru definirea personajelor. Teatrul “Nottara” deține o echipă apreciabilă de actori din diverse generații, numai că în spectacolul regizat de Diana Lupescu, doar o parte din cei aleși, reușesc să prezinte credibil personajele atribuite. Cuplurile tinerilor îndrăgostiți sunt centrul acțiunii. Dintre aceștia se remarcă prin modul în care își conduce nuanțat constructul personajului, Cristian Nicolae în Benedick cel îndrăgostit de Beatrice. Actorul stăpânește jonglarea cu sensurile multiple ale replicii. În Beatrice însă, Andreea Măcelaru - Șofron nu reușește să susțină nervul rostirii cu sens al cuvântului. Beatrice este nobilă, ca și Benedick, și are o caracterizare apropiată de cea a Katharinei din “Îmblânzirea scorpiei”, dar interpreta o transformă într-o cață de mahala. Celălalt îndrăgostit, Claudio este tratat cu stângăcie de Lucian Ghimiși care rostește bolmojit replica. Iubita sa Hero, fiica guvernatorului Leonato, va fi folosită ca element principal al manevrării intrigii de către Don John. Hero este o tânără sfioasă, naivă , cu sinceră credință față de cei din preajmă și toate aceste caracterizări le rezolvă admirabil, Ioana Calotă . Ireproșabil redă portretul lui Leonato cel implicat mereu în conflicte surpriză, Ion Haiduc. Este unul dintre puținii actori din distribuție ce demonstrează o cunoaștere profundă a descifrării sensului și subtextului replicii. I se alătură în acest demers și Gabriel Răuță în rolul prințului de Aragon, Don Pedro, un alt rol apreciabil compus. În fratele vitreg al nobilului Don Pedro, intrigantul Don John, apare actorul Dani Popescu. Acesta prezintă o caracterizare lineară a unui bărbat malefic. Regia tratează personajul doar ca un rol negativ, lipsit de motivare. Exagerate, împinse spre derizoriu și vulgaritate sunt concepute regizoral acele personaje ce ar trebui să susțină latura comică activă a comediei. Devin niște caricaturi  în dauna actorilor. Un bețivan dintr-o mahala cu o sticluță atârnată de gât apare Conrade (Ionuț Anghel), un tâmp, Borachio (Alexandru Mike Gheorghiu), regia uită că sunt totuși, personaje din suita lui Don John și nu din Ferentari. Cum uită și în cazul cuplurilor de îndrăgostiți și al celor din preajmă, că aparțin unei lumi educate, nu unei garnizoane de militari. Pe sergentul  de stradă Dogberry, interpretat de Mihai Marinescu, regia și actorul îl confundă cu un personaj din “Vacanța mare”. Derizoriu fiind tratate regizoral personajele de plan secund, Margaret (Anca Bejenaru), Ursula (Laura Anghel), Antonio (Ștefan Velniciuc) și Călugărul, paracliserul (Șerban Gomoi) sunt interpretate fără relevanță de actori.

         Transformarea teatrală a bătrânului Will într-un autor de vodevil, denotă o lectură scenică superficială a piesei. Dar și vodevilul solicită inspirație și coerență în reprezentarea scenică, absente în acest proiect cu ambiția de a fi original. “Mult zgomot pentru nimic” rămâne un spectacol neritmat și mult prea lung, dar care poate atrage publicul prin acțiunea surpriză a răsturnărilor de situații propusă de Shakespeare, numai că nu reușește să îl atenționeze și asupra esenței piesei și a replicii acestui dramaturg unicat al culturii universale. Spectacolul cu pretenții că propune o piesă de Shakespeare “Mult zgomot pentru nimic”, se poate spune parafrazând titlul, că este … un “nimic” din multitudinea celor mediocre ce populează ofertele teatrelor.

“ HAMLET “ – Gazdă “ TEATRUL NOTTARA”

UN SPECTACOL PENIBIL … “SĂRIT DIN MATCĂ”

          În ultimii ani, Teatrul “Nottara” este singurul teatru din Capitală preocupat de proiecte Shakespeare. A realizat anul trecut chiar și o premieră proprie – “Mult zgomot pentru nimic” pe care o vom comenta în curând pe blog, și găzduiește și proiecte independente cu piese de Shakespeare. A fost gazdă, în 2008 pentru “Romeo și Julieta” în regia lui Ioan Cârmăzan, spectacol eșuat după câteva reprezentații și acum pentru “Hamlet” în regia tânărului Marcel Țop, producție Artextract și “Euteascult”. A pune în scenă Shakespeare este un eveniment și un examen pentru orice artist. Majoritatea regizorilor îl folosesc astăzi, pe marele Will drept pretext cu rezultat trist, atractiv poate doar pentru spectatorii rude și prieteni ai distribuției, refuzat apoi, rapid de Marele Public.

“Cu toții vor să joace Hamlet” e un motiv comun de inspirație și comentarii pentru poeții Carl Sandburg și Marin Sorescu. Și adevăr grăitau în poeziile lor. Este însă, un drum lung între “a vrea” și a realiza convingător un spectacol cu “Hamlet”. De la regizori până la actori, se solicită o instrucție culturală necesară interpretării originale a celebrei piese. Tânărul regizor Marcel Țop, remarcat și apreciat în 2005 la prima ediție a concursului “Comedia ține la TINEri”, propune acum “Hamlet DUPĂ Shakespeare”. Ambițios a vrut să … reinventeze roata! Rezultatul este jalnic, un spectacol de trei ore și jumătate, dar durata sa nu este dictată de bogăția replicii lui Shakespeare. Regizorul masacrează piesa și concepe un fel de scenariu în care include ca într-un ghiveci fără rețetă, o parte din piesă, replici din “Richard” și din alte scrieri datorate lui Will, alăturate “creației” proprii prin replicii penibile cu adresă la actualitate. Piesa “Hamlet” este cunoscută, ca și libretul “Traviatei”, măcar din filme mai bune sau expirate în timp. Ciopârțirea acestei valori universale este sub limita culturală. Pentru cine habar nu are de piesă, sunt și astfel de persoane, “Hamlet DUPĂ Shakespeare” devine o poveste ciudată cu miros insistent de telenovelă de cea mai joasă speță sau chiar o parodie după un subiect cunoscut “după ureche”, care urmărit stârnește adeseori râsul spectatorilor. La spectacolul găzduit de Teatrul “Nottara”, râsul nu a lipsit.

Regizorul Marcel Țop a dovedit că nu a citit cu seriozitate profesională piesa. Într-un program de sală din două file, editat de cineva care nu a călcat în viața sa într-un teatru, sunt relatate mărturiile regizorului; pe prima pagină sunt înșiruiți și actorii participanți la spectacol, unii puși în evidență prin fontul literei, dar fără a se specifica pe cine interpretează. S-a uitat că în “Hamlet” orice rol este important, cum a uitat și regizorul. Din spectacolul lui Marcel Țop cu greu să înțelege și demersul acțiunii, logica fiind absentă în “scenariul” său. Descoperim totuși, în acel mizer program de sală, ce a vrut să spună până la urmă, regizorul cu acest spectacol care l-a luat drept pretext pe Shakespeare. Dânsul consideră că “Hamlet este o piesă despre greșală.”; “Greșelile îl umanizează pe Hamlet.”!! Regizorul precizează că eroul “ se ridică de unul singur împotriva unei lumi.” Care lume, întrebăm după vizionarea spectacolului?! Are însă, și o explicație regizorul, că Hamlet ar fi cunoscut astăzi, “la fel cum, cu toții știm cine a fost John Lennon sau Che Guevara care au încercat și ei la rândul lor, să schimbe lumea.”!! Chiar dacă parcurgi înaintea reprezentației acest “crez” regizoral, nu îi găsești o minimă motivare logică în practica scenică. Poate doar în distrugerea unor personaje din piesă, precum Rosencrantz și Guildenstern, transformați în două fâțe aflate mereu în preajma lui Hamlet, costumate în “salopete” mulate pe trup, negre și strălucitoare, ca într-un show păcătos al unei vedete siliconate. Regizorul le dorește ca o provocare erotică pentru Hamlet, manipulată de regele Claudius. Fortinbras, unul din gropari și alte personaje din planul doi, sunt eliminate din scenariu, considerând că nu servesc intențiilor sale.

Imaginea vizuală a reprezentării “scenariului” este deplorabilă. Decor nu există, spațiul de joc este îngrădit în negru, de fundal, cortine laterale, plus invenția unei cortine “clasice” în roșu violent din fața scenei, manevrată aiurea pentru a îngrădi spațiul de joc în funcție de situații, cum ar fi uciderea lui Polonius. În unele situații, personajele târăsc în scenă scaune, o masă sau o blană pentru “somnul” familiei regale ori o boceluță ciudată de către gropar, compusă din câteva bile negre cu un desen greu de descifrat și firește, un craniu. Regizorul crede că vizualizarea conceptului său poate prinde credibilitate prin costumele trăznite propuse de Răzvan Ciobanu și Adina Buzatu, sprijinite de pantofii lui Ștefan Burdea. Uneori pantofii lipsesc, cum ar fi în cazul reginei Gertrude care apare și în picioarele goale! Cele trei persoane citate sunt “stiliști” în ale modei ! Costumația amestecă ridicol mai multe posibile stiluri. Se acordă atenție sporită reginei care schimbă mai multe costume colorate în funcție de situații, ce amintesc toate prin croiala fastuoasă de stilul elisabetan. Linia croiului se va păstra și în cazul actriței din trupa de actori invitată de Hamlet. Costumele Gertrudei și actriței, sunt uniforme ca aspect, diferite numai prin culoare. În rest, costumele celorlalte personaje, se doresc contemporane. Regele Claudius, în pantaloni de trening, poartă un sacou negru, strălucitor ca la estradă din același material precum “salopetele” foștilor Rosencrantz și Guildenstern, plus coroana de rigoare. Celelalte personaje sunt înveșmântate și ele, la nimereală. Hamlet poartă un trening negru ponosit, ca un tânăr care se scoală după o noapte petrecută la club și își bea cafeaua mahmur în ținută de casă. Ofelia apare cu o rochiță amintind de … lebăda neagră, etc. Această imagine generală total confuză, dată de “scenografie” se completează prin mișcarea scenică datorată regiei, lipsită de sens, având drept rezultat … un kitsch. Majoritatea momentelor dramatice importante se petrec ca în mișcarea de amatori în prim planul scenei, în linie dreaptă, fiind statică față de situații. Uneori personajele părăsesc scena, trecând cu intenții interactive prin lateralele sălii, vrând să …  comunice direct cu publicul. Altele sunt plasate la balcon și poartă dialogul cu cei din scenă. Duelul final dintre Hamlet și Laert, regizorul nu îi ocolește, îl “modernizează” ca imagine, inspirat fiind de competițiile acestui sport. Scenariul mai propune și “vizualizarea” învierii … Ofeliei, ba chiar și a victimelor duelului ucigaș.

Într-o astfel de viziune regizorală, cu o imagine bramburită, actorii devin … pioni într-un joc de popice absurd. Marcel Țop alege pentru distribuție câteva nume apreciate prin vasta lor experiență profesională, care inexplicabil au mușcat din momeala că vor juca în piesa lui Shakespeare, însă le-a fost propusă de regizor … o telenovelă stupidă. Din păcate, dorința lor de a juca Shakespeare, se finalizează cu un eșec ce nu le poate onora biografia artistică. Foița cu pretenții de program de sală, nominalizează pe Tudor Aaron Istodor, Maia Morgenstern, Marius Bodochi, Dorin Andone, Cristina Mihăilescu, Andrei Runcanu, Viorel Păunescu, Laura Cosoi/ Dana Rogoz, Smaranda Caragea/Alexandra Murăruș, Mihai Stănescu. Mamă și fiu în particular, Maia Morgenstern (Gertrude) și Tudor Aaron Istodor (Hamlet) au mai jucat împreună și în alte proiecte teatrale. Unele apreciabile, altele dezagreabile, cum a fost “O noapte furtunoasă” la Palatul Național al Copiilor, comentat pe acest blog. În ciuda secvențelor hilar concepute teatral de regizor, Maia Morgenstern salvează, cât de cât, personajul reginei mamă Gertrude printr-o rostire cu sens a replicii. Hamletul lui Tudor Aaron Istodor putea să poarte numele oricăruia dintre “băieții de băieți”, vedete de carton în concerte cu pretenții. Mereu se revoltă, se enervează și atunci țipă replica strident până când răgușește pe parcursul celor trei ceasuri ale reprezentației. Actorul, apreciat în alte apariții, nu are de fapt, nici o vină. Regizorul i-a îndrumat astfel, interpretarea. Cristina Mihăilescu devine în Ofelia o copilă prostovană în conformitate cu conceptul regizoral, exterioară în expresie. Investește doar o aparte sensibilitate în momentul difuz tratat regizoral al nebuniei Ofeliei. Adeseori, printr-o proiecție apare în fundal, portretul lui Claudius, drept țintă a demersului de a arăta vinovatul provocării “greșelilor” gândite tematic de conceptul regizoral. Marius Bodochi este Claudius și încearcă să salveze personajul malefic dorit de regie, prin recitarea replicii. Actorii cu experiență și tinerii aflați la început de drum, distribuiți în acest experiment penibil demonstrează doar, că …  “toți vor să joace Hamlet” piesa lui Shakespeare. Poate nu cunoșteau unii piesa și au acceptat-o pe cea a regizorului “DUPĂ” Shakespeare!

Marcel Țop a tradus și adaptat piesa alături de Dragoș Jura în limbajul “cool”. Regizorul își i-a drept motto al viziunii sale, replica lui Hamlet către Horațio : “Lumea e sărită din matcă. Deși e absurd, noi va trebui să o așezăm la loc”. Spectacolul său este însă, “sărit din matcă”, lipsit de o logică elementară și coerență, în numele originalității “teatrului nou”. “Hamlet” se putea reprezenta ca și când s-ar petrece astăzi, în mileniul trei, fiind o valoare culturală, o piesă universal valabilă, indiferent de timpul istoric. Un astfel de demers, o “adaptare”, solicită însă, regizorului profesionalism, dar și inventivitate motivată credibil pe scenă, cât și un studiu cultural al raportării piesei la realitatea zilelor noastre. A concepe un spectacol “Hamlet DUPĂ Shakespeare” cu rezultatul celui propus de Marcel Țop, blamează nu numai o valoare a dramaturgiei, ci și intențiile firești ale regiei de a da o față nouă teatrului zilelor noastre. Argumentează numai criza regiei ce se aflată în plină desfășurare.

Să stai trei ore și jumătate să urmărești posibila poveste a lui Hamlet schilodită de o astfel de viziune regizorală, este pierdere de timp !!!

“ SUFLET ROMÂNESC “ – Sala RAPSODIA

UN FENOMEN, DAN PURIC

         În genere actorii își definesc personalitatea, unii fie pe tărâmul scenic al dramei, alții pe cel al comediei. Sunt puțini cei care pot ataca ambele genuri. Sunt însă, foarte puțini cei cărora le este la îndemână pantomima și dansul. Dan Puric s-a dovedit a fi excelent pe toate aceste tărâmuri, fie la Naționalul bucureștean, fie la compania pe care a înființat-o la sala Rapsodia – “Passe Partout D.P.”, dar și prin demersul pedagogic susținut. Mai mult, Dan Puric vine adeseori alături de public pentru a îi împărtăși cu inteligență din bogatul său bagaj cultural, în conferințe sau dezbateri. Peste toate a scris mai multe cărți, ultima fiind “Suflet românesc” a cărui lectură este cuceritoare. Fiind scrisă cu har al cuvântului, parcurgi pe nerăsuflate gândurile sale despre România și scurtele schițe ale amintirilor ce surprind “fotograme” din realitatea curentă, trăită de el, dar și de noi, zilnic. Ca într-un puzelle, scrierea sa construiește, fie cu ironie, fie cu sensibilitate … “sufletul românesc”, fără ostentația patriotică la care poate duce pentru unii, titlul cărții. Sensul “patiotismului” a fost distrus în “epoca de aur”, iar Dan Puric îl reconstruiește cu originalitate, credibil.

         Creatorul merge mai departe și ia cartea sa ca motiv de inspirație subtilă pentru un nou și admirabil one man show de pantomimă și dans, “Suflet românesc”. Genul pantomimei este dominat în mare parte de efectul comic. Dan Puric realizează însă, un unicat pentru pantomima obișnuită. Rafinat, cu tendință dramatică, dar și cu ironie, încarcă pantomima. “Vorbește” acum, prin extraordinara sa expresie corporală despre realitatea noastră, cu sprijinul unei ilustrații muzicale alese cu tâlc, personajul său fiind … românul și periplul său prin lumea actuală, pornit din vremea comunismului, dezorientat și în prezent. Eroul său este omul, ROMÂNUL care sufocat de realitatea de acasă, ajunge să caute în lumea europeană căruia îi aparține astăzi prin libertatea câștigată, o viață fără necazuri. Plin de încredere merge să muncească în … Spania, Franța sau Germania, dar constată că este acolo, doar un “obiect” folositor la munca de jos și sufletul i se împietrește. În final, va “fugi” acasă, se va întoarce la ai săi, trist, în … trilurile ciocârliei ce îi va însoții revenirea la “sufletul românesc”. Istoria românului povestită de Dan Puric este impresionantă și reală, și a fost răsplătită mereu la premieră de aplauzele entuziaste ale publicului pentru care locurile sălii Rapsodia erau prea puține.

         Arta expresiei deținută de Dan Puric taie respirația publicului. Trece de la o stare la alta, de la comic la dramatic, cu măestrie. Comunică stările dictate de situațiile scenariului, gestual prin toată ființa sa, de la ținuta generală, la mișcarea degetelor mâinii, de la expresia chipului, la atitudinea corpului, totul dublat de mișcarea împinsă până la efectul dansului. Își consolidează expresia prin sprijinul ilustrației muzicale cu motive cunoscute, fie folclorice, fie din melodii celebre. Gândirea scenariului, regiei și punerea în practica interpretării de către Dan Puric, produc un eveniment teatral cu valoare culturală.

         Spectacolul lansat cu ocazia împlinirii vârstei de 55 de ani – La mulți ani și mereu inspirație, meșter vrăjitor! – avea și o prefață cu scurte prezentări video din aparițiile anterioare ale “purtătorului de cuvânt” al “sufletului românesc”. Un viitor de succes promite acest spectacol prin adevărul transmis despre noi, despre om, cu sinceritate. “Suflet românesc” devine captivant prin comunicarea emoțională a unui crez firesc oricărui spectator, indiferent de vârsta și pregătirea sa, și provocator pentru judecarea unui adevăr vital – omul simplu nu trebuie să își cedeze sufletul în fața unor intenții egoiste ale unora puternici care pot să îl distrugă.