“ CONT(R)ACTE” – TEATRUL ACT

UN SPECTACOL DEMN DE URMĂRIT

         Din nou, Teatrul Act oferă un spectacol ce nu trebuie ocolit, atât pentru interpretarea ireproșabilă a două actrițe – Theodora Stanciu și Diana Cavalioti, a regiei lui Cristi Juncu, cât și a tematicii actuale a piesei.

         Se propune piesa dramaturgului britanic contemporan, Mike Bartlett, considerat o speranță pentru teatrul englez, și nu numai. Traducerea lui Cristi Juncu este reușită, iar titlul are un tâlc pentru tematică; “Cont(r)acte”, un joc de cuvinte, atenționează asupra respectării obligatoriu a unui “contract” de muncă și “contactul” comentării sale cu șefii . Piesa construiește conflictul ce se poate ivi pe o perioadă mai lungă în discuțiile dintre o angajată, Ema și Șefa sa de la o corporație importantă cu reușite în afaceri. Discuțiile dintre cele două femei se poartă în jurul prevederilor contractului și duc la distrugerea vieții personale a Emei și un final tragic.

         O piesă în două personaje și mai ales, cu o derulare în timp prin momentele dramatice petrecute, este dificil de reprezentat scenic. Regizorul Cristi Juncu, specialist în folosirea spațiului de joc neconvențional și în îndrumarea actorilor, găsește soluția construirii unui spectacol captivant, cu suspans, în ritm alert. Un sprijin își află și în scenografia lui Cosmin Ardeleanu. Decorul de fapt nu există, se rezumă la un scaun și un fundal-ecran, punct de afișare și al unor comunicări din partea direcției dintr-un birou. Scaunul este cel al Emei, invitată de o șefă autoritară să dezbată contractul său de muncă. Surpriză cu sens precis, Șefa va sta în planul opus, în public, pe a doua gradenă a sălii de spectacol pentru a avertiza asupra unei mentalități ce începe a se instala în viața curentă. Dialogul va fi excelent vizualizat pentru că în fundal, în spatele Emei, vor fi proiectate continuu, în prim plan, imaginile Șefei, expresiile duplicitare ce arată caracterizarea acestui alarmant de periculos personaj. Cum dialogul se derulează în etapele  dictate de trecerea timpului, va fi marcat prin cortine sonore. Motivele muzicale, cât și cele strict sonore, sunt totuși exagerat aplicate, prea strident. Costumele în alb și negru, servesc convenția scrierii. Fără reproș, excelent, interpretează cele două actrițe personajele atribuite  prin îndrumarea regizorului.

Diana Cavalioti (Ema) - imagine
din afara spectacolului

         Tânăra actriță Diana Cavalioti, într-un timp scurt de la absolvirea în 2008 a studiilor, a reușit să își impună personalitatea. Nu este doar o actriță cu farmec scenic de imagine, deține și un har personal, aparte. Ema e un personaj complicat și trece prin momente aparent comice și apoi dramatice cu dorința de a își menține “contractul” de muncă, a fi prețuită și a se afirma în companie, iar Diana Cavalioti  dezvoltă cu subtilitate parcursul existenței acestei femei. Sacrifiicile din viața personală acceptate conform contractului, o vor determina la gesturi extreme. Trecerea de la o stare la alta stând doar pe un scaun, actrița o rezolvă prin expresii naturale încărcate de sensibilitate interioară și parcurge comicul de la începutul dialogului, până la încrâncerarea dramatică din final. Este excelentă interpretarea Emei de către Diana Cavalioti prin care subliniază atenționarea  pericolului unui “contract”, ce poate deveni tragic pentru viața personală.

Theodora Stanciu (Șefa)- imagine din spectacol

         Theodora Stanciu prezintă admirabil pe Șefa autoritară cu masca bunăvoinței față de subalternă, secată de orice sensibilitate pentru judecarea vieții particulare. Șefa poate fi simplist considerată, doar un personaj negativ al situațiilor , dar actrița îi dă amploare umană prin profunzimea expunerii sale. Nuanțat, cu subtext, adresează Șefa întrebările către Ema, și compune complex tipologia unei femei aride, egoiste al cărui scop singular în viață este câștigul funcției. Întrebările Emei dacă are o familie, un copli, o irită, o provoacă să își arate totuși fața ascunsă, momente cu finețe jucate de actriță. Theodora Stanciu trăiește situațiile în care este implicat personajul, iar înterpretarea rolului este un avertisment asupra pericolului ce îl poate reprezenta un contract de muncă semnat cu naivitate.

         Chiar dacă dramaturgul forțează nota dramatică a intențiilor sale tematice prin moartea copilului Emei – moment abil rezolvat de regie, spectacolul are coerență emoțională și un mesaj pertinent. Teatrul Act își completează și prin “Cont(r)acte” un repertoriu solid construit prin regizorii și actorii, selectați în funcție de calitatea proiectului.

         

“ BANI DIN CER “ – TEATRUL DE COMEDIE

O SURPRIZĂ PLĂCUTĂ

         Teatrul de Comedie apelează la o metodă aplicată și pe Broadway. Când un spectacol înregistrează un mare succes de public, după mai multe stagiuni întinerește distribuția, schimbă vedetele. La noi este o soluție și pentru a nu mai investi bani în decor pe criza financiară care afectează teatrele.

         În 2001, Teatrul de Comedie lansa premiera “Bani din cer” a dramatirgului englez Ray Cooney în regia meșterului Horațiu Mălăele și scenografia lui Pui Antemir. Spectacolul, comentat la vremea respectivă, a înregistrat constant în peste zece ani, un succes răsunător la public. Vedetele principale de atunci, erau George Mihăiță și Virginia Mirea. Astăzi, sunt înlocuite de Mihai Bendeac și Mihaela Teleoacă.

         Amintim că piesa este o farsă spumoasă cu răsturnări de situații, cu qui-pro-quo-uri, comic de limbaj și toate ingredientele specifice genului. Horațiu Mălăele a lucrat minuțios regia spectacolului cu priceperea unui as în ale comediei. În ritm alert, ferindu-se de orice vulgaritate, fructificând scenic comicul situațiilor, regizorul a realizat un spectacol ireproșabil cu sprijinul substanțial al actorilor. Și în actuala distribuție actorii se dovedesc admirabil îndrumați.

Mihaela Teleoacă (Jean )

         Personajul Jean Perkins, soția uluită că soțul Henry se întoarce acasă cu o geantă plină de bani, este excelent interpretat de Mihaela Teleoacă. Rolul solicită și beția lui Jean care disperată de apariția în viața lor de oameni modești a unei sume imense de bani, se îmbată, situație greu de interpretat pentru orice actriță. Mihaela Teleocă joacă starea de beție a lui Jean în crescendo, cu finețe într-o cavalcadă de nuanțe, rezultatul fiind o explozie comică, bine strunită de această actriță dotată cu un har deosebit.

         Marea surpriză a reprezentației este însă, Mihai Bendeac reîntors , în sfârșit, la teatru. Actorul cunoscut de unii din divertismentele penibile ale unei televiziuni, este acum altcineva. Revine la cel care la absolvire se anunța a fi un tânăr talent al scenei noastre.

Mihai Bendeac (Henry)

Formidabilă este revenirea pe scenă a lui Mihai Bendeac în Henry Perkins, un biet contabil căruia îi “cad bani din cer” și vrea să schimbe viața familiei. Banii sunt însă, ochiul dracului prin proveniență, iar Henry va fi implicat în situații senzaționale pe care actorul le redă încântător. Actorul trăiește sincer, dramatic, situațiile prin care trece Henry, consecința fiind comicul în fiecare moment. A uitat de grotescul convenției tv impus de acele divertismente și cu firesc în expresie, trece prin situațiile dramatice, ce dau de fapt, umorul dorit de dramaturg. Farsele jucate dramatic au un rezultat comic strălucit, demonstrează și Mihai Bendeac. Actorul așteaptă roluri pe măsura capacității sale, și sperăm că nu își va mai irosi  talentul în manierismul solicitat de divertismentele vulgare ale unor televiziuni.

  

Mihaela Teleoacă (Jean), Delia Nartea (Betty),
Dragoș Huluba (Vic) și Mihai Bendeac (Henry)

   Distribuția se completează prin actorii cărora le revin partiturile de planul doi de care se achită fiecare, remarcabil. Excelent este în Vic Johnson care cu naivitatea urmărește situația prietenului Henry, Dragoș Huluba dând rezolvare comică atractivă  personajului. Și Dragoș Huluba este unul din actorii aflați în așteptarea personajelor importante pentru harul pe care îl deține. Cu măsură în haz desenează Delia Nartea pe Betty Jonhson, soția gata să își însoțească prietenii în aventura propusă de Henry. Nemulțumirile taximetristului Bill prin interpretarea lui Șerban Georgevici, sporesc umorul reprezentației. Marius Drogeanu creionează cu precizie și umor, relaționarea lui Davenport, polițistului corupt, interesat de specularea situației familiei Perkins,  iar Eugen Racoți , dibaci compune rolul lui Slater, scos din planul doi al acțiunii prin participarea la situații cu haz a actorului, chiar și când nu are replică.

         “Bani din cer” rămâne și acum o reușită a Teatrului de Comedie, fiind un exemplu de farsă perfect interpretată și mult dorită de Marele Public. Așteptăm cu interes totuși, ce nou proiect va oferi acest special teatru, dictat de specificul său – comedia.

“ D’ALE CARNAVALULUI “ – TEATRUL MIC

O “ COMEDIE “ …  HORROR

Piesa cunoscută datorată lui Caragiale, o valoare a dramaturgiei naționale, este pusă în scenă de regizorul Dragoș Galgoțiu cu intenții de originalitate. Spectacolul debutează sonor în acorduri din “Lacul lebedelor” de Ceaikovski, apoi în fum, pe scenă apar niște măcelari și un polițist care se luptă să taie un porc. Motivul muzical este anulat de răcnetele porcului. Victorios, Radu Zetu (măcelarul), plin de sânge în final, trece la băutură  alături de participanții la sacrificarea porcului printre care se află și Ovidiu Niculescu pe post de personajul lui Caragiale, Iordache. Măcelarul inventat de regizor va fi mai mereu prezent în scenă. Băutura este element important al regiei pentru … caracterizarea personajelor.

 Începe, să îi spunem, prezentarea piesei, mai precis o “adaptare” după scriere. Regizorul Dragoș Galgoțiu vrând a fi mai presus de Caragiale, intervine pe tot parcursul reprezentației cu replici și situații inventate. Programul de sală nu are bunul simț a preciz că piesa este o “adaptare” sau Caragiale a fost luat drept pretext. Anunță doar distribuția, “original”, mai întâi prin  numele actorilor și apoi ale personajele ce le revin a fi interpretate, probabil în ideea că rolurile nu au nicio importanță în spectacol.

         Regizorul precizează că la “frizeria model Nae Girimea” s-ar vinde și pâine, aflându-se în imediata apropiere a unei măcelării prin fundalul ce marchează planul doi de joc, decorat cu jamboane și cârnați, activ prin cumpărători. Decorul aparține regizorului Dragoș Galgoțiu. Este conceput pe mai multe planuri, marcate prin manipularea unor panouri. Ideea decorului este demnă de apreciat pentru funcționalitate.

         Revenind la începutul spectacolului, Ovidiu Niculescu pe post de calfa lui Nae Girimea, începe să cânte fericit o manea, iar după costum se pare a fi un fante de Obor elegant. Oferta lui Caragiale este generoasă pentru cine creează costumele necesare celor cu pretenții din mahala, participanți și la carnavalul cu încurcături. Lia Manțoc forțează imaginea costumelor spre grotesc în conformitate cu intențiile regiei. La “frizeria model” vecină cu măcelăria, vin și Vitalie Bantaș ce se vrea Catindatul lui nenea Iancu și Doru Ana botezat în piesă Pampon. E îmbrăcat precum un țăran avut ce poartă o căciulă de astrahan și este înarmat cu o bâtă de basseball sau poate de oină. La carnaval, Pampon și Crăcănel vor rămâne în izmene.

Apare și Adriana Șchiopu ca Mița într-o blană elegantă, dornică să își arate nurii, aflată în stare de beție. Din cauza geloziei care o macină va răcni mereu replica. Ține în preajmă o geantă și o damigeană. Vom descoperi mai târziu că în damigeană crede că se află “vitrionul englezesc”, arma de răzbunare pe Nae Girimea. Încep să curgă o serie de gaguri inspirate parcă de filmul mut. Mai apar și Florin Călinescu sub numele de Crăcănel și Cristian Iacob în postura lui Nae Girimea. După cum se vede participă o sumedenie de personalități ale teatrului la această comedie horror.

         Relatarea subiectului, conflictelor, chinuită în stil grotesc, cu greu face a se înțelege acțiunea propiu-zisă. Rezultatul este că rareori se mai amuzau la premieră, unii spectatori în fața abundentei gesticulații vulgare a personajelor. De la Adriana Șchiopu până la Andreea Grămoșteanu ce se vrea a fi Didina, toți actorii sunt nevoiți fie a răcni replica, fie a o rosti șoptit sau bălmăjit. Te și gândești dacă după reprezentație actorii își mai pot folosi glasul normal. Peste toate, ilustrația muzicală stridentă le acoperă glasurile. Programul de sală nu specifică și cine a inventat acest ghiveci muzical dezagreabil ce alătură operă, motive clasice, șlagăre universale cunoscute și manele.

         Carnavalul din mahala, desenat tot din gaguri din filme de demult, se deschide, cu un cuplu nobil se pare după eleganța costumelor, cu dansatorii Elena Badea & Petre Cheregiu. Ei sunt doi pitici drăguți. Firește că într-o viziune regizorală cu pretenții nu puteau lipsi piticii. Mai sunt și alte momente de dans cu iz popular și cu unii dansatori purtători de coarne de cerb. Mai apare și Cuzin Toma ce poartă la carnaval un cap de porc în calitate de “ipistat”.

         Încăierarea și gălăgia generală nu puteau fi finalizate de conceptul original decât… senzațional. Vin îmbrăcate uniform în blănuri și desuuri roșii incitante, Adriana Șchiopu (Mița) și Andreea Grămoșteanu (Didina), iar Florin Călinescu, adică personajul Crăcănel, scoate … un pistol și împușcă pe toată lumea, ca apoi să se sinucidă. Este inexplicabil totuși, cum regizorul Dragoș Galgoțiu a uitat de coerența necesară viziunii sale de a construi o comedie horror, anunțată în debutul reprezentației. Dacă tot îi împușcă pe toți Crăcănel, de ce nu curg valuri de sânge, ca la tăierea porcului. Probabil nu a mai avut ketchup-ul necesar, fiind consumat de măcelar.

         De fapt ce a vrut să comunice regizorul prin această terfelire a piesei lui Caragiale? Nimic! Niște indivizi se păruiesc din amor și gelozie, și mor cu toții în final. Putea măcar să actualizeze mahalaua, să plaseze acțiunea într-un club de fițe din Dorobanți. Prin fum insistent, într-o lumină încâlcit dirijată, prin sunete stridente cu repici inventate, distruge piesa lui Caragiale, o confundă cu “Vacanța mare” în mod mult mai penibil aplicat, decât era realizat acel divertisment. Păcat de efortul stimaților actori distribuiți care s-au supus docil “fanteziei” unui regizor ce a vrut a fi mai presus de Caragiale.

P.S. La final, un spectator – “nu spun cine, persoană însemnată”, de valoare în mediul artistic – a avut următoarea observație : “Personal mă bucur când văd la televizor, în sfârșit, că DNA pedepsește subminarea economiei naționale. Dar în teatru, cine acționează asupra celor ce duc la … subminarea dramaturgiei naționale?” Răspunsul ar fi spectatorii. Plătesc însă, bilete și contribuie la finanțarea teatrelor instituționalizate. Firesc ar fi să ocolească astfel de accidente horror care afectează valoarile recunoscute și prețuite ale mișcării noastre teatrale.

“ ROMEO ȘI JULIETA “ – TEATRUL MASCA

O ÎNCROPEALĂ … CU PRETENȚII

         “Masca” este un teatru special. Plasat în cartierul Militari din Capitală într-un spațiu cu meșteșug și eleganță utilitară conceput , a reușit să câștige prețuirea publicului practicând teatrul nonverbal, pantomima, commedia dell arte pe un repertoriu ce cuprinde piese cunoscute. Mihai Mălaimare este creatorul acestui teatru, activând ca regizor, interpret, dar și dascăl pentru a cizelat tinere talente interesate de acest gen dificil. Cum este și firesc însă, nu orice teatru reușește constant să prezinte spectacole admirabile.

         Cu ambiție, Mihai Mălaimare, ca scenarist și regizor a optat acum pentru o bijuterie a dramaturgiei, “Romeo și Julieta” de Shakespeare, pe care și-a dorit să o apropie teatrului nonverbal. A conceput un scenariu în douăsprezece scene, decupat în principal pe firul acțiunii. Inexplicabil însă, în scena a șasea, intervine cu replici inventate și recitative pentru a atenționa că Lady și Lord Capulet vor să își căsătorească fiica, pe Julieta cu Paris. Mai mult, scenariul apelează pentru final la un Sonet de Shakespeare pentru a sublinia intențiile conceptului regizoral. Mihai Mălaimare părăsește personajul părintelui Lorenzo în care s-a distribuit, și în ținută contemporană în negru marcată, recită la sfârșit, Sonetul 66. Conținutul Sonetului se dorește a fi morala spectacolului conform declarației regizorului Mihai Mălaimare descoperită în programul de sală: “România de astăzi este Verona shakespeareană, clanurile se înfruntă în stradă, nu cunosc milă și nici rușine, lumea întreagă este părtașă la destrăbălata lor urgie, grație unei medii politizate și ea în ultimul hal. Și nici măcar nu există un Duce care să amenințe că pune lucrurile la punct. Niciun proiect, oricât de atrăgător, oricât de frumos, nu are la noi altă soartă decât aceea a îndrăgostiților din piesa lui Shakespeare.” !!!  Numai că nici piesa și nici viziunea regizorală, nu sprijină tematic această declarație ce pare a fi a unui politician de astăzi, aflat la un show tv. Spectacolul ca vizualizare generală, se derulează în epoca scrierii și niciun accent regizoral, în afara finalului confuz, nu trimite spre contemporaneitate.

         Regizorul Mihai Mălaimare merge, în general, pe linia tehnică a statuilor vivante, cu mișcare în relanti, frântă însă, adeseori. Intenția tehnicii statuilor vivante este spulberată de pildă, prin dueluri amplificate de accente violente inutile (lupte scenice Ioan Albu). Coregrafia Mirelei Simniceanu respectă indicațiile regiei prin dansuri schematice. Pentru scena mică a acestui teatru, Puiu Antemir propune un decor minimalist. Scena este goală, lateralele sunt marcate de posibile oglinzi ce ar reflecta situațiile, fundalul se animă prin manevrarea luminilor și a unor elemente cu rol de simbol, cum ar fi luna îndrăgostițiilor. Lateralele tavanului arată frânturi de arcade medievale statice, neîntrebuințate regizoral. În acest spațiu scenic redus ca dimensiuni, se înghesuie adeseori, numeroasele personaje, corul inventat de scenariu, scena balului. Costumele Sandei Mitache, scenograf de marcă specializat în teatrul nonverbal, folosesc drept culoare de bază auriul, ca și machiajul. Intenția ar fi precizarea că ne aflăm în fața unei lumi suspuse. Linia uniformă a croiului trimite spre epoca de început a Renașterii, dar costumele nu urmăresc și o notă de personalizare a personajelor din cele două familii, Capulet și Montague. Un exemplu este și costumul Julietei, ce nu servește personajul și nici silueta interpretei; adolescenta delicată devine … un dulap. Măștile de la celebrul bal sunt grotești și încarcă imaginea cu un efect strident .Cu excepția scenei din familia Capulet, a recitării Sonetei și a unor intervenții forțate ale corului, cuvântul este înlocuit de muzica lui Gabriel Basarabescu pe sintetizator bănuim a fi creată. Cunoscut și apreciat prin contribuțiile sale la alte spectacole, Gabriel Basarabescu, de astă dată, încearcă colaborarea cu un concept regizoral incoerent, rezultatul fiind o muzică plată melodic, cu unele stridențe, ce nu “vorbește” sonor cu sens pentru a sprijini situațiile și stările prin care trec personajele. Viziunea regizorală nu dovedește o calaborare convingătoare cu toate compartimentele artistice care  dă soliditate unei reprezentații teatrale.

Eugen Cristea (Lord Capulet) și
 Cristina Panait (Julieta)

         Regia folosește studenții în cor, ca și actori cu experiență distribuiți în diverse roluri, doar ca executanți ai unor păpuși mecanice. Corporal majoritatea se mișcă activ, dar statuile lor vivante sun lipsite de o elementară expresie a chipului pentru a marca personajele lui Shakespeare. Se detașează Alina Crăiță în Doica și Massimiliano Nugnes în Mercuțio. Amplificat prin recitative, rolul lui Capulet revine lui Eugen Cristea. Actorul Naționalului bucureștean fiind neadaptat teatrului nonverbal, compune stângaci portretul tatălui Julietei. Personajele centrale, Romeo și Julieta prin viziunea regizorală și interpretarea actorilor Robert Poiană și Cristina Panait, devin “statui” inexpresive, ce nu transmit emoția tragicului conflict cărora cad victime.

         “Romeo și Julieta” se transformă într-un scenariu tragic pentru teatrul nonverbal, încărcat artificial vizual de efecte false ce s-ar dori cu sens metaforic. Cuvântul absent și înlocuit de o muzică fără linie melodică ar vrea să sprijine această adaptare după Shakespeare. Încropeala a numeroase intenții nu are rezultatul emoțional așteptat de la această piesă celebră al cărui conflict, regizorul dorește a fi actualizat …  politic doar, în declarațiile sale.