“CUM VĂ PLACE” – TEATRUL “TONY BULANDRA” din TÂRGOVIȘTE

ANIVERSARE MERITATĂ ȘI UN SPECTACOL DISCUTABIL …

         Mai mulți slujitori stimați ai teatrului de diferite vârste, s-au întâlnit să îl serbeze pe colegul de crez profesional – Boris Petroff, distribuit în spectacolul “Cum vă place”.

LA MULȚI ANI!

         Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște a organizat aniversarea prețuitului actor Boris Petroff pentru 50 de ani de carieră și 75 de viață. Acesta este o personalitate cu totul specială a teatrului nostru. Discret, cu inteligență a construit o carieră artistică prin zeci de roluri înfătuite fără reproș în teatru și film. Parcurge un traseu în evoluția sa prin o serie de teatre, nu în căutarea marilor roluri, ci pentru a cunoaște și împărtăși experiențe artistice. A fost repartizat după studiile de la IATC, astăzi UNATC, la Oradea, conform legilor de atunci, apoi s-a alăturat trupei explozive din acea vreme a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, au urmat Teatrul “Ion Creangă”, Teatrul Evreiesc de Stat și colaborează acum, cu Teatrul din Târgoviște. Evoluția sa artistică rămâne un exemplu și pentru tânăra generație cu care colaborează cu mult drag în prezent. Boris Petroff este cu adevărat un exemplu de maestru, un artist de excepție rar de întâlnit  în viața teatrală, pentru care crezul de bază al creatorului consideră a fi “măsura și bunul-simț”. La mulți ani meștere și drum bun pentru a împărtăși în continuare tinerilor acest crez artistic!

ÎNTÂLNIREA TINERILOR CU MEȘTERUL …

         La Teatrul din Târgoviște se petrece un lucru deosebit prin obțiunea repertorială preferențială pentru Shakespeare; se prezintă pe afișul stagiunii actuale - “Macbeth”, “A douăsprezecea noapte” și “Cum vă place”. Am urmărit doar ultimul titlu citat, dar atenționăm că Shakespeare solicită nu numai o distribuție deosebită, ci și regizori instruiți cultural. Proiectul este interesant în intenția de a alcătui o distribuție majoritar tânără ce se alătură actorilor cu experiență. De la intenție la realizarea însă a spectacolului, drumul se frânge din același motiv știut – regia. Se face din ce în ce mai mult simțită în teatre, criza regiei datorată și hibelor învățământului nostru artistic.

         Tânăra regizoare Anca Ciuclaru și-a ales cu ambiție pentru un masterat în profesie se pare, pe Shakespeare și “Cum vă place”. Rezultatul a fost un spectacol lipsit în viziunea regizorală de elementare reguli profesionale, de logică și coerență. Anca Ciuclaru a compus incoerent și scenografia reprezentației. Decorul lansa vizual  reprezentația printr-o scenă mică plasată pe scena de bază a teatrului în intenția de teatru în teatru, înconjurată de numeroase obiecte și costume, zvârlite fără motivare, cu o cortină roșie în fundal. Când acțiunea ajunge în locul refugiului Rosalindei și a celor din preajma sa, în pădurea Ardenilor, scenografa și regizoarea schimbă demersul proiectului. Decorul primește profunzime, o altă imagine prin manevrarea fâșiilor din care era alcătuită cortina din fundal, ca și prin schimbarea costumelor personajelor. Prima secvență era dominată de culoarea neagră a conflictelor din lumea urzupatorului duce Frederic, celelalte momente scenice erau colorate în alb și roșu în ideea căutării iubirii de către tinerii refugiați în codrul Ardenilor. În prima secvență mișcarea era îndrumată regizoral cu ieșiri și veniri în scenă prin culoarele sălii de spectacol, în celelalte relaționarea cu sala dispărea. În cea de a doua parte a acestei reprezentații, scenografia indica vizual un cadru original, apreciabil ca motivare prin text.

 Dar … în ansamblu, reprezentația era lipsită de coerență, încărcată de intenții metaforice stupide. Câteva exemple sunt, fie nasul roșu de claun folosit de unele personaje în diverse scene sau acrobații forțate pe fâșiile cortinei roșii ori schițe de pantomimă, totul fără susținere sugestivă prin situații și replică. De asemenea nici costumele scenografei, ce se doreau moderne și atemporale, nu serveau prin nimic profilul personajelor. În prima parte a conceptului regizoral, Anca Ciuclaru apela la accente sonore stridente de tunete, ca apoi să folosească accente melodioase, dar  inconsistente ca sensuri. Neprofesional rămâne însă, modul în care regia a coordonat îndrumarea interpreților pentru a construi relații, situații și a defini personajele. Într-un astfel de concept regizoral confuz, se poate spune referitor la actori că scapă cine poate fi cât de cât credibil. Unii interpreți au reușit chiar să se detașeze și au impresionat prin descifrarea cu gând interior a replicii bogate în subînțelesurile dăruite de Shakespeare, alții erau doar corecți în executarea forțată a indicațiilor regizorale.

         O realizare rămâne colaborarea între tinerii actori și colegii cu experiență din distribuție. Sărbătoritul Boris Petroff interpreta admirabil, aceleași personaje de la debutul său, pe ducele surghiunit - tatăl Rosalindei și pe ducele Frederic aflat la putere. Meșterul dubla frazarea replicii prin expresii potrivite pentru profilul celor două caractere opozante. Pe aceiași linie a speculării sensurilor multiple ale replicilor și prin ținută și gestual, au prezentat personajele, Corina Moise (Rosalinda) și George Albert Costea (bufonul Tocilă). Au servit remarcabil oferta lui Shakespeare și s-au ferit de exagerările viziunii regizorale, cât au putut. Au realizat cu sensibilitate și umor,   personaje consistente, cu multiple nuanțe acordate în interpretare. Prin rolurile anterior jucate, cei doi tineri și-au consolidat personalitatea. Amintim de Corina Moise în “Crize” sau “Locuri calde” sau de George Albert Costea în “O scrisoare pierdută” sau “West Side Story” (spectacole comentate pe blog), fiind activi mereu în diverse teatre din țară și Capitală. Corectitudine, dar și efort fizic pentru punerea în practică a indicațiilor regiei, manifesta  tânărul actor Vladimir Purdel în Orlando cel îndrăgostit de Rosalinda. Aceiași corectitudine în interpretarea numeroaselor personaje, au arătat și Corneliu Jipa, Dan Clucinschi, Maria Nicola, Virgil Aioanei, Carmen Florescu, Delia Lazăr, Costin Cambir, Ilie Ghergu, Alexandru Doreață, Ștefan Icătoiu, Marius Zamfirescu. Personajele însă, din cauza regiei haotice nu aveau întodeauna efectul emoțional solicitat de piesă.

         Prin absența unui concept regizoral solid construit profesional și cultural, “Cum vă place” rămâne un exercițiu modest de întâlnire între generații de creatori. Poate Anca Ciuclaru deține fantezie, imaginație ca regizor, dar exercițiul său cu piesa lui Shakespeare denotă o superficială cunoaștere a regulilor elementare necesare profesiei pentru care a optat. În cele două file ale programului de sală “Foaier.R” e publicată o explicație se pare a conceptului regizoral din care cităm: “Intriga politică este doar pretextul piesei, care dezvoltă un subiect mult mai important: cunoașterea de sine. În codrii Ardenilor, regi sau oameni simpli, tot jucându-se de-a păstorii și haiducii, ajung să se cunoască mai bine pe ei înșiși, iar ceea ce află cu ocazia asta nu este întodeauna încântător.” Din păcate, nici spectacolul nu era încântător!

“ COADA “ – TEATRUL “BULANDRA” (Sala STUDIO SPACE)

REUȘITELE UNEI … “COZI” !

         Titlul “Coada” al piesei lui Israel Horovitz nu trebuie să inducă nimănui gândul  la sinistrele cozi pentru hrană sau orice obiect din “epoca de aur”. Dramaturgul american contemporan Israel Horovitz, personalitate și în domeniul cinematografiei, compune în “Coada” o metaforă activă cu referire la condiția umană. Eugene Ionesco a apreciat această piesă jucată cu succes cu mulți ani în urmă la Paris, ca și pe alte meridiane, considerând că scrierea este apropiată de conceptul său asupra teatrului absurd. Piesa este simplă, dar solid construită ca o comedie amară. Cinci persoane se așează la “coada vieții”, fiecare fiind motivat de dorința de a izbândi în destinul personal. Conflictul este cauzat de “războiul” găsirii drumului de a fi primul.

         Remarcabil “citește” teatral această piesă regizoarea Iarina Demian. Fără niciun ajutor prin decor, pe o scenă goală, manevrează mișcarea febrilă a personajelor și veghează atent la interpretarea fiecărui rol. Actriță cu experiență fiind, regizoarea subliniază miezul tematic și substratul metaforei prin actori. Excelent este Tudor Chirilă în Stephen, un tânăr rebel, dornic de parvenire artistică, având drept model pe Mozart. Sunt bine cunoscute calitățile muzicale ale lui Tudor Chirilă și le aplică în reprezentație pentru definirea lui Stephen, strălucit. Meritul major al actorului este însă, descifrarea rostului fiecărei replici și trăirea intensă, cu firesc a fiecărei situații de confruntare cu semenii din preajmă. Sugerează în profunzime cauzele revoltei lui Stephen, neputința de a fi un Mozart, dar și indignarea ivită în fața manifestărilor orgolioase ale celor din preajmă. Tudor Chirilă revine pe scenă după o perioadă de absență, cu interpretarea admirabilă a unui personaj complex, reprezentativ pentru tânăra generație de astăzi. Promite și o altă surpriză în Tartuffe, celebrul personaj din piesa cu același nume, în spectacolul Teatrului de Comedie a cărui premieră a fost amânată din motive obiective.

  Celelalte personaje alăturate lui Stephen la “coada vieții”, sunt tipologii diverse din zone sociale diferite dintr-o lume aflată în derivă. Fiecare actor distribuit definește ireproșabil personajul atribuit. Nicodim Ungureanu este Fleming, primul venit la o coadă de la care speră aparent să obțină un bilet la un meci de fotbal. Actorul prezintă în esența profilul unui om simplu, uimit de lupta ce apare în jurul său pentru primul loc, în care se va integra și Fleming. Deosebit configurează Nicodim Ungureanu relațiile cu cei veniți la coadă pe care îi urmărește expresiv în absența replicii. Pe aceiași linie de prezență activă continuă în conflictul confruntării pentru primul loc la coadă, impune remarcabil, Ion Grosu personajul Dolan. Nuanțat caracterizează Radu Gheorghe pe Arnall care luptă pentru parvenirea în fruntea cozii într-un scaun cu rotile, alături de soția sa Molly. Actorul susține minunat atât relația specială cu partenera de viață, cât și pe cea cu partenerii de la coadă, atent și în evidențierea amărăciunii individuale a unui om ratat în viață. Dezinvolt, dar uniform ca nuanță în expresie este concepută Molly de Irina Ungureanu.

“Coada”, proiect independent găzduit de Studioul Space al Teatrului “Bulandra”, oferă un spectacol atractiv compus de regizoarea Iarina Demian despre iluzii, orgolii și ratări individuale într-o interpretare deosebită.

“ÎN VIZITĂ LA DOMNUL GREEN” – TEATRUL EVREIESC DE STAT

REUȘITĂ ÎMBINARE ÎNTRE TRAGIC ȘI COMIC

         În ultimul timp, repertoriul Teatrului Evreiesc de Stat prin spectacolele realizate prinde consistență în calitate și dezvoltă interesul Marelui Piblic. Un ultim exemplu este și “În viziă la domnul Green”, un reușit spectacol despre prejudecăți și lipsa de comunicare ce poate determina suferințe dramatice.

         Autorul piesei, Jeff Baron este o personalitate apreciată în lumea spectacolului american, fie teatru, operă, operetă sau film; Jeff Baron a scris romane, dar și librete, iar piesa sa “În vizită la domnul Green” a fost răsplătită cu numeroase premii, jucată pe diverse meridiane în 43 de țări, tradusă în 23 de limbi străine. Tematica foarte actuală propusă într-o formulă ingenioasă, cu replică vie, dezbate prejudecățile privind două domenii, cel sexual și cel religios, ce frământă societatea actuală și sporesc lipsa comunicării interumane. Scrisă pentru două personaje, piesa împlătește stări și confruntări, când cu fină ironie, când cu fior tragic. Pe scurt, un bătrân evreu din Manhattan, trăiește sentimentul amar al singurătății, după moartea soției. Green apare la început ca un bătrân de 87 de ani ciufut, dar intervine în viața sa în urma unui accident, tânărul Ross, un om activ. Fiecare se dezvăluie apoi, că are probleme personale majore, dar comunicarea le va schimba modul de a privi existența. Partiturile lui Green și Ross, sunt ample, bogate în sensuri,  personajele fiind complex construite de dramaturg.

         Tânărul regizor Erwin Șimșensohn reușește să transpună scenic admirabil confruntările dintre aceste personaje prin doi actori de excepție – Virgil Ogășanu (Green) și Tudor Istodor (Ross), vârfuri ale unor generații diferite ca vârstă. Textul, o înșiruire de scene în evoluția relațiilor conflictuale dintre Green și Ross, solicită un montaj vizual special. Printr-un decor realist, scenografa Irina Moscu definește casa bătrânului Green, o sufragerie în stil american încărcată de multe obiecte și mobilier, funcțională pentru derularea mișcării personajelor. Concepe și un geam imens în fundal prin care se zăresc casele de pe o stradă din Manhattan, fundal pe care dibaci îl va folsi regizorul drept ecran pentru proiecțiile unor fotografii. Acestea devin impresionant liantul între scene, fiecare expunere a lor marcând trimiteri spre biografiile celor doi. Proiecțiile sunt o altă reușită a regiei. Sporește emoția montajului scenelor tragicomice, muzica inspirat compusă de A.G. Weinberger. Un ritm flexibil impune viziunii sale regizorale Erwin Șimșensohn prin construirea meticuloasă a fiecărui moment, fie pe linie ironică, fie pe cea sensibil dramatică, fructificând solicitările textului. Regizorul dovedește că a îndrumat atent și actorii care rămân pentru public, marea reușită a reprezentației.

Tudor Istodor (Ross) și Virgil Ogășanu (Green)

         Virgil Ogășanu înfăptuiește ceea ce se poate numi o creație exemplară. Prin replici scurte dar percutante ca sens, prezintă biografia lui Green și actorul întodeauna acordă amplitudine cuvântului prin gest, expresie și ținută. Fie are lacrimă în privire când Green este obligat de situație să dezvăluie că are o fiică, Rachel de care s-a înstrăinat în urma mariajului, fie este ironic când judecă starea singurătății sale. Prejudecățiile lui Green că fiica nu a acceptat un soț de aceiași religie sau că Ross are o altă orientare sexuală, sunt excelent exprimate prin trăirea interioară a interpretului, un maestru al subtilității expresiei. Mereu fiind prezent în scenă, Virgil Ogășanu dezvăluie substratul fiecărei situații și captivează emoțional publicul. Dificil prin constructul dramatic este și pentru Tudor Istodor rolul lui Ross pe care îl interpretează nuanțat, în profunzime. Ross devine un tânăr sufletist, dornic de comunicare, dar actorul cu subtilitate exprimă și durerea personajului datorată prejudecății  societății față de homosexualitate. Cu inteligență, Tudor Istodor se ferește de expresii banale pentru a sugera că Ross este gay și acordă firesc ținutei personajului și sensibilitate în relațiiilea cu Green. Momentul dramatic de confesiune față de Green, când Ross suferă o înfrângere în familia sa, este remarcabil susținut de Tudor Istodor care din nou, demonstrează a fi un talent de excepție.

         “În vizită la domnul Green” se înscrie în rândul spectacolelor de interes pentru Marele Public prin interpretare și tematică, este ceea ce se mai poate numi și “teatru adevărat” de emoție și gând.

“ NUMELE “ – TEATRUL FOARTE MIC

CĂLĂTORIE EMOȚIONANTĂ PRIN “FIORDURILE” UNEI FAMILII

         Ediția reușit organizată a FNT s-a încheiat și s-a observat atenția deosebită acordată proiectelor tinerei generații de creatori. Ne întoarcem la comentariile obișnuite despre premierele actualei stagiuni, în care aflăm un alt proiect original al tinerilor creatori.

          “Numele” este rezultatul concursului “Audiție Națională” organizat de UNATC, o coproducție Teatrul Mic și Teatrul de Comedie. În urma acestui concurs, zece tineri actori urmau a fi distribuiți de tineri regizori în proiecte pe scenele celor două teatre, alături de actori consacrați. Patru dintre cei aleși – Anca Bianca Popescu, Cezar Grumăzescu, Aida Avieriței și Bogdan Nechifor -, au avut șansa întâlnirii cu Ana Ciontea și Gheorghe Visu în spectacolul “Numele” și în regia migălos înfăptuită de tânărul Vlad Cristache. Excelentă este inițiativa concursului, iar spectacolul rezultat va beneficia de zece reprezentații la Teatrul Foarte Mic și alte zece la Teatrul de Comedie.

         Piesa aleasă, “Numele” de Jon Fosse, este specială, tradusă cu pricepere de Carmen Vioreanu, specialistă în limbile nordice. Dramaturgul contemporan norvegian, nominalizat pentru Premiul Nobel, a fost distins cu Premiul pentru dramaturgie Ibsen, conațional  pe care se pare că îl urmează stilistic. Unele din piesele sale au apărut în repertoriile teatrelor noastre și amintim “Omul cu chitara”, “Frumos” sau “Vis. Toamna”.

 În “Numele”, Jon Fosse propune analiza psihologică a conflictului între generații rezultat din lipsa de comunicare în societatea actuală, de însingurarea dramatică a individului. Aparent acțiunea pare simplă. O fată gravidă se întoarce în familie după un timp, alături de iubitul său. Mai are o soră, plecată și ea din familie, iar tânăra gravidă se reîntâlnește cu părinții , cu sora mai mică rămasă acasă și cu fostul iubit. Personajele sunt definite în esență prin replici scurte, iar reîntâlnirea lor nu dezvoltă un conflict, o acțiune captivantă, propune cunoașterea emoționantă a substratului vieții unei familii de astăzi. Piesa lui Jon Fosse are poezie și multă amărăciune cauzată de ratarea comunicării între suflete apropiate.

         Remarcabil scormonește și ilustrează teatral sensurile multiple ale piesei, regizorul și scenograful Vlad Cristache. Viziunea sa regizorală răspunde riguros numeroaselor întrebări simple, iscate de povestea aparent banală a acestei familii. Chiar dacă replica nu precizează concret de ce fetele și-au părăsit părinții, de ce egoist aceștia își văd fiecare de problemele personale, regizorul prin scenografie construiește nuanțat atmosfera familiei. Fiecare este de fapt singur și nu reușește să comunice cu cel din imediata apropiere. Decorul lui Vlad Cristache indică un salon ciudat, în care atrag atenția fâșiile uniforme dintr-un covor, ca trimitere spre “fâșiile” de existență ale membrilor familiei. Peste tot sunt împrăștiate veioze și câteva fotolii, iar fundalul are o mare fereastră spre lumea fiordurilor în care trăiește această familie, dar cu un geam îngălat, murdar. Insistent regizorul folosește elemente din decor, cu pricepere drept motiv metaforic. Unele fotolii, de pildă,vor fi răsturnate cu firesc, veiozele vor fi stinse adeseori de personaje sau vor deveni un suport luminos pentru prezentarea hăinuțelor copilului care se va naște ca speranță la o altă viață de familie. “Jocul” cu elemente din decor este inspirat întrebuințat de regizor pentru a evidenția substratul fiecărui moment scenic. Vlad Cristache își găsește un alt sprijin pentru viziunea regizorală și în montajul sonor; acorduri muzicale intervin la venirea fetei acasă, devin și cortine pentru departajarea scenelor, ca o dată cu creșterea tensiunii reîntâlnirii celor din familie, ploaia și tunetele de afară să devină un important cotrapunct sonor. Conceptul regizoral aplicat de tânărul Vlad Cristache piesei “Numele”, dovedește maturitatea acestul creator inventiv.

Un mare merit al reprezentației revine actorilor cu atenție conduși de regizor pentru a exploata impresionant intențiile scrierii. Actorii construiesc personajele nu numai prin replică și relații , ci și prin tăceri îndelungate ce transmit sensuri în absența cuvântului, sunt expresia imposibilității comunicării de care suferă aceste personaje. O astfel de interpretare cu accent pe tăceri, solicită actorilor o trăire interioară și nuanță prin expresie. De asemenea, întâlnirea tinerilor cu cei doi actori consacrați, devine un reușit experiment pedagogic. Toți cei din distribuție, doar din puține replici  și implicare interioară, realizează fiecare, personajele ca mici bijuterii . Din explozii de râs isteric, apoi completate prin izbucnirea în lacrimi, definește minunat profilul surorii gazdă, Aida Avieriței. Nefericită, singură, îndrăgostită de fostul iubit al surorii mai mari, joacă mereu copilărește cărți în căutarea norocului, prin interpretarea actriței personajul devenind pilonul trist al unei familii ratate sentimental. Aida Avieriței, premiată la ediția din 2013 a Galei Tânărului Actor se dovedește o forță a generației sale. În Beate, sora gravidă, Ana Bianca Popescu investește cu mult firesc o sensibilitate aparte. Naivă, dornică de iubire, afectată de nepăsarea celor din jur este Beate sub chipul tinerei actrițe, ce motivează substratul fiecărei replici prin atitudine subliniată față de situații. În băiatul care o însoțește pe Beate și va fi tată, Cezar Grumăzescu construiește la nuanță portretul unui timid, căutător al unui drum în viață pe care însă, nu reușește să îl descopere. Speranța sa interioară este mereu rănită prin lipsa de înțelegere a celor din preajmă. Excelent compune acest rol dificil, tânărul actor. Unui alt tânăr interpret, Bogdan Nechifor, îi revine rolul fostului iubit al gravidei, Bjarne, un șmecher ce apare spre final în familia lui Beate. Cu dezinvoltură, credibil, indică actorul relațiile cu fiecare membru al familiei.

Acompaniază echipa tânără, două personalități apreciate ale teatrului nostru, Ana Ciontea și Gheorghe Visu. Mama care se vaită mereu că o doare un picior, ce neglijează voit menirea sa în familie, este caracterizată în subtile amănunte de Ana Ciontea. Personajului, actrița îi acordă și accente de feminitate când apare Bjarne, încrâncenări, revolte în fața soțului și indiferență, egoism față de fiicele sale. Gheorghe Visu prezintă sugestiv pe tatăl înăcrit de viață și el un om egoist care refuză să își comunice nemulțumirile intime. Precum niște maeștri în arta compunerii personajelor, Ana Ciontea și Gheorghe Visu subliniază gravitatea absenței comunicării și falsul exteriorizării față de cel apropiat când nu vrei să te destăinuiești.

         “Numele” este un spectacol consistent  despre “fiordurile” existențiale ale unei familii surprinse de Jon Fosse, locuitor al fiordurilor reci norvegiene. Spectacolul atrage prin fina analiză psihologică a personajelor creionată de dramaturg , servită scenic remarcabil de actori și regizor.