“VISUL UNEI NOPȚI DE VARĂ” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala Mare)

UN SPECTACOL … “SĂRAC CU DUHUL”

         Titlul comentariului trimite la o expresie din limbajul popular care se potrivește și acestui spectacol lipsit de “duhul”... inspirației. Regizorul spectacolului Petrică Ionescu este stabilit la Paris din 1970 și sub numele de Petrika Ionesco realizează un CV bogat în succese prin diverse țări europene, până în 2005. În 2006 montează pe scena Naționalului bucureștean, “Burghezul gentilom”, un spectacol discutabil și e invitat în 2015, să pună în scenă “Visul unei nopți de vară” de Shakespeare pentru că tot am intrat acum, în “Anul Shakespeare”, prin trecerea a patru secole de la dispariția sa.

         Cu ani în urmă a mai pus în scenă la Paris această piesă, dar în montarea actuală se pare că originalitatea care i-a adus celebritate a obosit. Rezultatul este un spectacol ce se dorește a fi șocant, dar e plictisitor în cele peste trei ceasuri în care regizorul vrea să speculeze doar latura erotică a piesei și uită de elementele esențiale ale tematicii acestei comedii fantastice. Firește că piesa suferă o adaptare drastică a regizorului în care mai plasează și fragmente din unele Sonete ale bătrânului William. Traducerea piesei folosită, cum  specifică  programul de sală, aparține Ninei Cassian, iar cea a Sonetelor, Violetei Popa. În intenția de originalitate, regizorul nu mai acordă  atenția cuvenită și modernizării traducerii.

         Piesa lui Shakespeare încrucișează cu scop precis tematic, trei segmente de viață. Totul pornește din zona puterii și legilor periculoase pentru mersul normal al societății, la curtea lui Tezeu, cârmuitorul Atenei. Două cupluri de tineri îndrăgostiți, se împotrivesc autorității puterii, fug din cetate, ajung într-o pădure mirifică și i-au contact cu lume fantastică a zânelor, dominată de Oberon și crăiasa lor, Titania, și astfel se trece în lumea visului. În cel de al treilea segment, cel al meșteșugarilor, apare lumea oamenilor simpli. Confruntările între peresonaje din cele trei zone, trimit spre o comedie cu tâlc, cu accente satirice. “Adaptarea” forțat speculează din încrucișarea celor trei planuri ale acțiunii, doar aspectul erotic, tratat teatral ca sexualitate animalică. Dacă la Shakespeare piesa se finaliza prin un monolog moralizator al lui Puck, năstrușnicul spiriduș al pădurii, “adaptarea” îi atribuie un prolog și epilog unui alt Puck, obsedat sexual, ca un decrepit fiind conceput regizoral. La Shakespeare, meșteșugarii deveniți actori amatori inventează tragedia lui Pyram și a Thisbeei, să o prezinte la nunta lui Tezeu cu Hipolita; toate personajele mor în încropitul lor text, iar în “adaptarea” cu pretenții de originalitate, acești actori amatori vor fi uciși violent de tinerii, Lisandru și Demetrius. Un alt exemplu de originalitate al “adaptării” rămâne și transformarea unui meșteșugar, Chitră, în chelner la curtea lui Tezeu unde spionează ce se întâmplă și se inspiră (!) pentru piesa meșteșugarilor. Exemplele de “adaptare” fără logică elementară sunt mai multe, iar partea poetică, lirismul, dar și comicul, accentele satirice ale piesei, dispar.

Nu “adaptarea” care terfelește miezul piesei lui Shakespeare duce la atenționarea că este un “spectacol nerecomandat copiilor”, ci punerea în practică a viziunii regizorale. Iubirea cuplurilor tinere și nota erotică cu accent satiric din pădure, se transformă pe scenă în exerciții de sexualitate primitivă. Fantasticul lumii lui Oberon și Titaniei, devine un coșmar sexual. De pildă, tinerele își pot da jos chiloții și își crăcănează picioarele, “efecte” teatrale practicate și de alte viziuni regizorale; un sex bărbătesc imens va aduce în scenă pe meșteșugarul Fundulea, când se va transforma vrăjit în măgăruș. Alte artificii de “originalitate” ar mai fi tratarea lui Oberon ca un diavol cu coarne, coadă și copite, a Titaniei ca o nimfomană care țopăie în ghete de “kangoo jumps”, folosite în prezent de tinerele ce merg la sală pentru a slăbi. Regia mai sugerează teatral, că Hermina și Helena, tinerele îndrăgostite de Demetrius și Lisandru, ar fi de fapt lesbiene. Se mai intervine regizoral și în cazul zânelor care aveau în preajmă spiriduși, iar în spectacol aceștia se transformă în elfii din mitologia nordică, zei minori ai fertilității; fiește toți vor fi obsedați sexual. În coregrafia modestă, datorată lui Florin Feroiu, vor executa mereu, în ansamblu, mișcări uniforme pentru a arăta obsesia poftelor erotice. Regizorul apelează și la o singură proiecție video principală; este anunțată satiric ca trimitere spre studiourile “Metro Goldwyn Mayer” și proiectează filmat în prim plan expresiile chipului Titaniei în timpul actului sexual cu măgărușul! Mai toate inovațiile regizorale nu își află însă, suport convingător în replică, relații și conflicte, fiind tratate scenic fără inspirație, împrumutate parcă dintr-un film erotic de amatori. Intenți ale conceptului regizoral puteau fi apreciabile ca originalitate în demersul special de a sublinia coșmarul laturii erotice, numai că punerea lor în practică este dezlânată, lipsită de imaginație. Peste toate, regia ignoră spiritul esențial al piesei de a ironiza demersurile personajelor reprezentative din cele trei segmente ale lumii surprinse de Shakespeare – Tezeu, Hipolita, Egeu, Puck sau meșteșugarii, și dezvoltă spectacolul doar pe pofta erotică primitivă. “Visul unei nopți de vară” este o comedie savuroasă cu accente lirice și satirice, iar regia o transformă într-o demonstrație erotică finalizată dramatic prin uciderea meseriașilor. Din piesa lui Shakespeare nu rămâne mai nimic și pentru că regia uită de rostul major al actorilor care dau viață tematicii piesei prin cuvânt, replică, personaje și conflicte.

La capitolul interpretarea actorilor situația este tristă. Dristribuția cuprinde patruzeci de actori, unii apreciați pentru realizări meritorii în alte multe spectacole, alții, tineri aflați la început de drum. Regia îi folosește pe toți ca pe niște marionete manevrate mecanic de sfori, ce execută indicații nesusținute prin replică. Se pot aprecia eforturile Maiei Morgenstern și cele ale lui Marius Bobochi de a folosi încălțările “originale” ce înzestrează prezentarea Titaniei și a lui Oberon, dar nu și desenul interpretării. Specificăm că Marius Bodochi mai trebuie să rezolve și rolul lui Tezeu, stăpânul Atenei. Tezeu e îndrăgostit de Hipolita (Raluca Petra), pe care regia o vede ca o femeie obeză, prostuță! (În altă reprezentație, Titania mai poate fi interpretată și de Daniela Nane.) Dacă celebrul regizor și teoretician Peter Brook lansa în 1970, argumentat că Tezeu și Oberon trebuie a fi interpretați de același actor, ca și Hipolita și Titania, de aceiași actriță, Petrika Ionesco, optează ilogic doar pentru cele două roluri masculine. Cuplurile tinere, importante pentru substratul consistent al piesei devin doar niște palide apariții. Lisandru (Alexandru Călin și în alte reprezentații mai poate fi interpretat de Lari Giorgescu sau Vlad Bîrzanu) și Demetrius (Silviu Mircescu) sunt în această viziune regizorală doar niște tineri ce par că se droghează, obsedați sexual, și violenți, în final. Helena (Ilinca Hărnuț) e tratată ca o tânără isterică, iar Hermia (Ana Covalciuc și în alte reprezentații, Raphaela Ley) ca o bezmetică, care nu știe bine ce vrea. Unui Puck senil, preocupat de sexul propiu, încearcă să îi dea coloratura dorită de regie, apreciatul actor în alte spectacole, Claudiu Bleonț. 

Meseriașii - Chitră (Dorin Andone), Fundulea (Mihai Constantin, și în alte reprezentații, Gheorghe Ifrim), Cuibărică (Bogdan Costea, și în alte reprezentații Costi Apostol), Suflete (Istvan Teglas), Flămânzilă (Daniel Badale), Botgros (Ștefan Ruxanda), îmbrăcați uniform ca muncitorii dintr-o reprezentație de la răposata “Cântarea României”, în ciuda posibilităților deținute de toți cei distribuiți în aceste roluri, nu au strălucirea comică solicitată de text, cu o singură excepție despre care vom vorbi spre finalul comentariilor. Reprezentația mai are și alte palide personaje, precum Filostrat (Vitalie Bichir), Efebul (Rareș Fota) și Egeu (Costel Constantin, și în alte reprezentații, Tomi Cristin). Rămâne inexplicabil de ce unele roluri au dublă sau chiar triplă distribuție, când regia folosește personajele ca manechine dirijate mecanic. Distribuția se mai completează cu o sumedenie de tineri în zânițe și elfi, unii apreciați pentru roluri meritorii în alte spectacole, deveniți în “Visul unei nopți de vară” figuranți ai unui ansamblu. Păcat de talentul celor consacrați și al tinerilor, de personalitatea lor, ce nu sunt fructificate de viziunea regizorală.

Spectacolul prinde o solidă notă comică, atunci când intervine Fundulea, interpretat excelent de Mihai Constantin. Actorul reușește să se salveze din ghiveciul fără sare și piper al regiei, și construiește minuțios personajul și transformarea în măgăruș. Vine la față de scenă și frazează cu substrat fiecare replică. Mihai Constantin ca un mare actor, compune strălucit un personaj ce parcă ar aparține unei altei viziuni regizorale, decât cea a lui Petrika Ionesco.

Cum scenografia trebuie să sprijine conceptul regizoral, doi creatori apreciați – Helmut Sturmer (decor) și Corina Grămoșteanu (costume), încearcă să îi dea imagine. Helmut Sturmer repetă constructul decorului excelent din “Două loturi” de Caragiale din  spectacolul lui Alexandru Dabija pentru inaugurarea unei noi săli a Naționalului bucureștean. Schelele manevrate ingenios în “Două loturi” sunt parcă mutate de pe o scenă mai mică pe scena mare și completate cu trei panouri metalice cu sens de cortină, cu apariția din când în când a două măști imense, simboluri ale comediei și dramei. Cu toate că scena mare are dotări tehnice multiple, totuși schimbările majore de decor sunt făptuite în acest spectacol, de mașiniști îmbrăcați în salopete negre, ca în urmă cu mulți ani. Costumele Corinei Grămoșteanu sunt banale, unele apropiate de teatrul de revistă precum cel al lui Puck sau celor trei zânițe (Eliza Păuna, Ilona Brezoianu, Alexandra Stroe) ce provin din Fir de Păianjen, Măzăriche sau Fluturaș care nu mai au replică de susținere. Ansamblu ce populează feeria din pădurea lui Oberon și Titaniei, cu unsprezece zâne (Alexandra Apetrei, Sigrid Băltățescu, Beatrice Rubică, Paula Rotar, Elisabeta Râmboi, Adela Mihai, Ada Dumitru, Dana Porlogea, Oana Marcu, Romina Boldașu, Bianca Bor) și nouă elfi (Vladimir Albu, Nicolae Dumitru, Denis Hanganu, Eugeniu Cozma, Andrei Atabay, Victor Apetrei, Adrian Pop, Alexandru Sinca, Eftimie Ghighi), poartă costume albe uniforme și mănuși lungi roșii cu unghii roșii, imense. Singurele costume cu adevărat lucrate cu fantezie de Corina Grămoșteanu, rămân cele purtate de Oberon și Titania, excepție fac însă, încălțările lor exagerat alese care îngreunează mișcarea interpreților. Ingeniozitatea acestor două costume, ca și machiajul celor care le poartă, se remarcă doar … la aplauzele din finalul reprezentației, când lumina puternică intervine, în sfârșit, și le evidențiază calitățile. În genere, lumina spectacolului este mereu cenușie, ternă, neinspirat manevrată.

În spectacol, Petrika Ionesco, regizor care are la activ și montări în teatrele de operă, normal că în afara ansamblului, folosește ilustrație muzicală și câteva cântări sporadice. Muzica de scenă concepută de Jean Schwarz, nu se remarcă semnificativ prin nimic, ca și muzica live datorată lui Petre Ancuța. Pentru unele  cântări sau chiar replici se apelează la playback, explicabil poate pentru a sprijini eforturile de mișcare la care se supun Maia Morgenstern (Titania) și Marius Bodochi (Oberon), datorită încălțărilor “originale”.

Acest spectacol fără “duh” regizoral, poate fi considerat doar, un experiment căznit, aplicat unei piese de Shakespeare. Este posibil să atragă publicul iubitor de manele și de cancanuri erotice, ce sunt sufocant la modă prin mass media. Menirea teatrului rămâne însă, să cizeleze spiritul spectatorilor, mai ales când i se oferă și o piesă de William Shakespeare, în anul dedicat valorii sale universale!