“L’Om DAdA” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala Atelier)

VRAJA MIȘCĂRII CARE … “VOEBEȘTE” DESPRE NOI

         Este binevenit spectacolul meșterului Gigi Căciuleanu “L’Om DAdA” dedicat lui Tistan Tzara și dadaismului, fiind o adevărată “lecție” culturală, mai ales când tinerii regizori se căznesc să se remarce prin tot felul de experimente cu pretenții de inovație teatrală. Amintim că românul Tristan Tzara s-a născut în 1896 și de la douăzeci de ani, a susținut cu precădere în Franța, gruparea care lansa mișcarea avangardistă de rezonanță, curentul dadaist, inițiat în Elveția. Spectacolul are și un sens aniversar - 120 de ani de la nașterea lui Tristan Tzara și un secol de la lansarea dadaismului, curent din care a rezultat apoi, suprarealismul. Nume celebre de creatori printre care Andre Breton, Louis Aragon, Paul Eluard sau Pablo Picasso, s-au reunit mânați de revoltă, împotriva conflictului absurd al primului război mondial, cât și împotriva conformismului burghez al epocii. Dadaismul a cuprins nu numai literatura, ci și alte domenii artistice, fiind amplu comentat în numeroase studii.

         Anul trecut, la cea de a XVIII-a ediție a Galei Tânărului Actor “Hop” de la Costinești, directorul artistic, regizorul Radu Afrim, a ales drept tematică a concursului dadaismul, eveniment comentat pe acest blog. Din păcate inițiativa nu a avut un rezultat apreciabil din cauza lipsei cunoașterii de către tinerii concurenți a datelor despre mișcarea avangardistă – dadaismul. Acum, Gigi Căciuleanu, personalitate a dansului modern, reușește un spectacol unicat prin ilustrarea scenică a primei părți a textului “L’homme approximatif” de Tristan Tzara. Îmbină armonic cuvântul lui Tzara în română și franceză, cu exprimarea corporală. Mișcarea, elemente de dans, gestică rafinată, “vorbesc” și exploatează multiplele sensuri pe care le poate avea cuvântul rostit de cei doi interpreți – Gigi Căciuleanu și Lari Giorgescu. Ei compun două persoane care rezumă senzațional, imagini esențiale privind “aproximația” diverselor fațete ale Omului.

Autorul acestui spectacol surprinzător, Gigi Căciuleanu transpune scenic miezul de la care a pornit dadaismul, “Manifestul” care a animat curentul. O persoană citește în debutul reprezentației un ziar marcat pe prima pagină de titlul “Manifest”. Ziarul devine “obiect” folosit de cei doi care îi “citesc” scenic. În final ziarul va fi fragmentat cu o foarfecă în multe bucăți, amintind de declarația dadaiștilor că acele fragmente decupează cuvinte prin care se poate recompune o altfel de poezie. Rezultatul nu va fi un amalgam de cuvinte, are o logică propie de a descoperi aproximația ființei umane căreia însă, nu îi poate lipsi poezia. Compoziția coregrafică ansamblează cu finețe poetică, motive de dans și expresia mișcării subliniată prin momente statice, totul cu sens de a desprinde ideea din cuvintele rostite pe rând de cele două persoane în română și franceză. Impresionantă este îmbinarea cuvântului cu trăirea expresiei corporale, cu amănuntul gestual. Totul este ritmat dirijat de o coloană sonoră compusă din fragmente muzicale, inspirat alese din numeroase compoziții celebre.

         Persoanele ce reprezintă Omul, construiesc acest personaj semnificativ, prin sugestiile oferite de scrierea lui Tristan Tzara. Sunt repetate fragmente din text, dar de fiecare dată ele prind un alt sens prin măiastra citire corporală și vocală a celor doi interpreți – Gigi Căciuleanu și Lari Giorgescu. Cu o artă desăvârșită a comunicării gândului interior prin fibra corporală, unde până și degetele mâinii pot exprima stări, Gigi Căciuleanu dublează cuvântul prin exprsie corporală, cu măestrie. După admirabilul recital “Poezia visului” de la “Unteatru” (comentat pe blog la data premierei), Lari Giorgescu continuă demonstrația de a trăi cuvântul și poezia sa prin abila sa mobilitate corporală, ce completează astfel, esențele cuvântului rostit. Sunt extraordinari acești vrăjitori care transmit stări emoționale, ambalând gestual cuvântul.

         “L’Om DAdA” provoacă, surprinde, cucerește prin demersul stilistic teatral inovator, logic condus pentru a unii cuvântul cu mișcarea corporală într-o coregrafie cu adevărat originală. Spectacolul vorbește despre noi, când amintește dadaismul, luat drept pretext cultural. Orice spectator, indiferent de preferințele sale pentru teatru, va fi cucerit de această bijuterie teatrală. 

“MENANJERIA DE STICLĂ” – TEATRUL “TOMA CARAGIU” din Ploiești

UN FILIGRAN … TEATRAL

         Pornind de la starea jalnică a învățământului nostru artistic și alte motive legate de încâlcita noastră legislație, din ce în ce mai rar se remarcă în mișcarea noastră teatrală nume de tineri regizori, personalități certe. Sânziana Stoican este unul din numele care a reușit să se impună mai întâi la “Unteatru” cu “Ce zile frumoase!” (2012), “Trădare” (2014), a activat apoi în câteva teatre din țară, iar în 2015 la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești realizează un spectacol greu de uitat cu “Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams, o piesă foarte dificilă.

        

Oxana Moravec (Amanda) și Florentina Năstase (Laura) 

Se cunoaște că această piesă are la bază biografia dramaturgului american. Cu finețea unui psiholog, Tennessee Williams dezvoltă conflictul ce macină o familie. Tatăl a părăsit familia, mama, Amanda, singură rămasă, e preocupată ca fiica sa Laura care are un handicap locomotor, să își afle un soț. Ca un alter ego al dramaturgului, familia se completează cu fiul, Tom căruia îi revine și rolul de a invoca și preciza situațiile conflictului. Subiectul pare aparent simplu pentru tumultul zilelor noastre, dar are   consistență prin perfecțiunea construcției celor trei personaje principale. Lor li se alătură Jim, colegul lui Tom de la locul de muncă. Scrisă în 1944, piesa pentru unii ar putea fi depășită, dar substratul, analiza psihologică a unor profiluri umane existente și astăzi, îi dau atractivitate și forță emoțională.
Tânăra regizoare Sânziana Stoican traduce piesa și îi "citește" teatral în profunzime substratul, iar alături de o echipă deosebită de colaboratori, reușește un spectacol admirabil. Optează pentru o vizualizare cu fine accente metaforice, servită ireproșabil de scenograful Valentin Vârlan. Reprezentația are în tăcere o scenă șocantă a debutului prin imaginea unui imens trandafir albastru purtat de Tom, ce va rămâne în fundalul scenei până la final. Imaginea își va afla apoi motivarea în replica lui Tom cel visător care scrie poezii și o compară pe sora sa Laura cu un trandafir albastru. Decorul funcțional sugerează esența unor diverse spații de joc, iar costumele completează imaginea generală solicitată de acțiune. Light Design-ul realizat de Ioana Marin valorifică pe deplin calitățile scenografiei, speculate inventiv de regizoare. Marea artă a Sânzienei Stoican se face simțită prin modul în care consideră actorul pilonul principal în exprimarea viziunii sale regizorale și îi conduce interpretarea prin nuanțe apropiate de măsura expresiei filmice. Impune momente de tăcere în care replica este înlocuită de expresii gestuale, de priviri, izvorâte din trăirea interioară sinceră a situațiilor și a relațiilor. Aceste momente chiar dacă aparent par a îngreuna ritmul reprezentației, dezvoltă atmosfera tensionantă a fiecărei scene. Minuțios sunt conduse relațiile dintre personaje cu atenție asupra substratului determinat de caracterul fiecărui personaj. Rar apare un astfel de spectacol construit ca un filigran pentru a vizualiza sentimentele și iluziile fiecărui personaj.         

         Impresionant prind viață personajele lui Tennessee Williams în interpretarea actorilor în cel mai rafinat stil stanislavskian. După reușita interpretare a Corinei din “Jocul de-a vacanța” la Teatrul de Comedie, tânăra actriță Florentina Năstase susține în Laura un adevărat examen de nota zece cu plus. Cu grijă pentru a sugera delicat handicapul fizic al Laurei, actrița valorifică definirea personajului prin cele două planuri care îi caracterizează existența. Laura  este marcată de defectul fizic, dar rămâne o sensibilă visătoare, dornică de a își dezvălui nevoia de dragoste și prețuire 
pentru cei din preajmă.

Florentina Năstase (Laura) și Cristian Popa (Jim)

Florentina Năstase o arată pe Laura ca o ființă fragilă, dominată de o sensibilitate specială, la început tristă, retrasă în universul său, ca să dezvolte apoi excelent iluzia pentru o altă viață în dialogul cu Jim. În acea scenă senzațională, frumusețea interioară îi luminează chipul. Trebuie subliniat că întâlnirea Laurei cu Jim, prietenul lui Tom, rămâne un exemplu de actorie perfect prin interpretarea Florentinei Năstase, dar și a lui Cristian Popa. În Jim, actorul dovedește că deține o largă paletă de expresie aplicată în funcție de situație și subtextul replicii. Jim al său pare la început un tip aparent pragmatic, dar dezvăluie treptat că ascunde vise și dorința de a își depăși actuala condiție socială.

Ionuț Vișan (Tom)

 Drumul analizei psihologice a membrilor familiei sale îi revine lui Tom, un personaj complex, definit admirabil de Ionuț Vișan. Captează publicul din prima scenă prin monologul rostit drept precizare a stării de fapt, în care se află familia sa. Cu inteligență și cu subtilitate, Ionuț Vișan dezvăluie treaptă cu treaptă, iluziile, visele lui Jim, dar și durerea care îl frământă privind familia sa, cât și dorința de evadare din acea lume închistată. Se poate spune că tânărul actor trăiește intens fiecare moment al acțiunii și ridică emoția tensiunii conflictelor. Oxana Moravec scoate din obișnuita caracterizare personajul mamei. Amanda este o mamă nefericită, o soție chinuită și revoltată pe lipsa soțului, dar trăiește și ea iluzii, manifestate în special sub aspectul feminității când se întâlnește cu oaspetele Jim. Exemplar prezintă personajele, actorii distribuiți, dovedind știința asimilării în amănunt a partiturilor și credința în conceptul regizoral.

         “Menajeria de sticlă” este rezultatul unei colaborări perfecte între regizor și interpreți ce transmite privitorului emoția care adeseori taie respirația publicului. Acest spectacol mai demonstrează că tânăra generație de creatori deține valori și este capabilă de performană și când întâlnește o piesă celebră și dificilă. Mai subliniază și că teatrul a câștigat o tânără regizoare de perspectivă pentru viitor.

P.S. La început de mai, Teatrul “Regina Maria” din Oradea va găzdui cea de a XXIV – a ediție a Galei Premiilor UNITER, singurele premii din viața teatrală. Ca și la ultimele ediții, nominalizările sunt discutabile în mare parte, dovedind subiectivismul celor trei selecționeri, “critici de teatru”, aspect pe care îl vom comenta la vremea Galei. Surprinzător printre actrițele nominalizate se află și FLORENTINA NĂSTASE pentru rolul Laura din “Menajeria de sticlă” care este considerat însă, de selecționeri … rol secundar!!! Îi urăm succes tinerei actrițe și regretăm că nu au fost băgați în seamă de selecționeri și alți colegi ai actriței și în special regizoarea.

“FAMILY AFFAIRS” – TEATRUL ODEON

FUȘĂREALĂ JALNICĂ!

La câteva zile după premiera de la Naționalul bucureștean “Între noi e totul bine” (spectacol comentat pe acest blog), regizorul Radu Afrim oferea la Teatrul Odeon și premiera “Family Affairs”. Evident că a repetat în paralel pentru cele două premiere, rezultatele fiind diferite sub aspectul calității artistice. A aplicat dezinvolt aceiași manieră regizorală pentru ambele proiecte, numai că textele au cu totul alt conținut tematic și valoare dramaturgică. Amintim că piesa polonezei Dorota Maslowska – “Între noi e totul bine” este o comedie neagră originală cu referire la actualitatea vieții unei familii dintr-o țară scăpată de regimul comunist, iar în “Family Affairs” autoarea finlandeză Rosa Liksom aplică o serie de clișee pentru a satiriza viața dintr-o familie bezmetică.

Rosa Liksom își manifestă pretențiile de creator pe diverse planuri. A preferat arta plastică, apoi proza, ca în 1993 să debuteze în dramaturgie. “Family Affairs”, așa cum specifică programul de sală, este “un spectacol de Radu Afrim”. Traducerea lui Doru Mareș și regia adaptează exagerat și dizgrațios textul la un limbaj trivial. Personajele par niște paiațe bezmetice. De pildă, Fernando este un negru din … Basarabia,în intenția unei trimiteri spre fenomenul migrației! Adaptării confuze a textului, regizorul îi aplică aceiași manieră teatrală ca și în alte spectacole, cu efecte derizorii și firește cu momente de dans și cântări live la microfon. Satira ce ar sta la baza scrierii inițiale este tratată ca o bășcălie vulgară. Fanii “Vacanței mari” se pot amuza desigur la acest spectacol, cu replicii și situații ca într-un show de televiziune transmis după ora 23.00, cu interdicție pentru copii.

 Regizorul Radu Afrim îmbracă ambele spectacole în același stil scenografic, chiar dacă scenografii sunt personalități diferite. Pentru decorul din “Între noi e totul bine” scenografa Irina Moscu înghesuia mobilier și obiecte cu scopul de a marca kitsch-ul intersecției a trei epoci, sporit și prin costumele care precizau prin amănuntul accesoriilor tipologiile. În “Family Affairs” decorul lui Tudor Prodan propune tot o înghesuială de mobilier și obiecte, un kitsch fără substanță pentru sugerarea haosului familiei respective. Costumele imaginate de Cosmin Florea par împrumutate dintr-un spectacol de revistă, amestecate fiind și cu cele dintr-o reprezentație de la un teatru pentru copii, dar nu au un scop de precizare a liniei satirice care se presupune că ar exista în text.

În ordinea distribuției citez pe actorii apreciați ai Teatrului Odeon  - Antoaneta Zaharia, Marius Damian, Pavel Bartoș, Nicoleta Lefter, Ruxandra Maniu, Virginia Rogin, Mihai Smarandache care sunt obligați să se adapteze supunerii la scălămbăielile vulgare propuse de text și regie. Lor li se alătura Cezar Antal și Vlad Bîrzanu, talente afirmate în alte teatre. Amintim că este cunoscut Cezar Antal pentru rolurile interpretate la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Prin sensibilitate și nuanță în expresie s-a remarcat în alte spectacole și tânărul Vlad Bîrzanu. Pentru toți cei distribuiți nu se face simțită oferta interpretării unor personaje consistente și toți actorii încearcă să estompeze trivialul replicilor sau situațiilor, pe cât le este posibil.

“Family Affairs” pare o bășcălie ordinară fără adresă directă la problemele sociale ce degradează individul sau familia, sugerate cât de cât în text. Și acest spectacolul este rezultatul regizorului care pregătește în paralel două premiere și firește, una dintre ele se dovedește o fușăreală jalnică.

“SVEJK” – TEATRUL ODEON

UN MOZAIC, GREOI ÎNCROPIT

         În vreme ce lucra la Teatrul Național bucureștean la spectacolul “Recviem” (comentat mai jos pe blog), regizorul Alexandru Dabija pregătea și “Svejk” la Teatrul Odeon. Poate regizorul a ales să dezvolte în paralel aceste două proiecte pentru că ar avea o temă apropiată – războiul. Numai că în “Recviem” se tratează în termeni dramatici tematica, iar în “Svejk” e cuprinsă în cadrul unei satire.

         Personajul Svejk este creat de romancierul ceh Jaroslav Hasek și a devenit celebru în lumea întreagă. Chiar dacă romanul “Peripețiile bravului soldat Svejk” a văzut lumina tiparului în 1923, personajul a rămas reprezentativ și pentru realitatea zilelor noastre. Pe Svejk mulți din anturajul său îl cataloghează drept “un idiot”, dar el este un om simplu, sincer în opțiuniile sale, spune de fapt, adevărul. Acest om simplu, naiv, cu respect față de cei sus puși este ușor de manevrat de aceștia. Povestea sa începe prin comentarea cu naivitate a atentatului de la Sarajevo din 1914, când din spirit patriotic vrea să plece la război. Comentariile de la cârciumă, bârfele politice, îl determină să se înroleze în armată, unde ajunge ordonanța ofițerului Lukas. Peripețiilor lui Svek sunt o spumoasă satiră la adresa modului în care e perceput de oamenii simpli, neinstruiți, războiul. Pe Svejk îl poți întâlni și în zilele noastre participând la unele manifestații, manipulate de politicieni hoți.

         Înscrierea în repertoriul Teatrului Odeon a traduceriii lui Jean Grosu după romanul lui Jaroslav Hasek, dovedește înțelepciune în alcătuirea repertoriului. Dramatizarea nu se specifică cui aparține, dar bănuim că regizorului. Teatrul deține o trupă bună de actori în care se află și Pavel Bartoș, capabil să îl interpreteze pe Svejk. Spectacolul ce durează două ore și jumătate, fără pauză, în ritm lent, pare totuși un mozaic de scene teatrale, greoi îmbinate, lipsit de verva umorului rezultat din situațiile cu substrat satiric, imaginate de Jaroslav Hasek. Ritmul reprezentației e încărcat și de scene muzicale, mereu prezente în montările regizorului care au devenit o manieră a sa. Conceptul regizoral dezvoltă modest teatral peripețiile soldatului, fără a specula inventiv consistența satirică a textului.

         Regizorul apelează la scenografa Andrada Chiriac care rezolvă prin decorul funcțional compus, solicitările acțiunii pentru mai multe spații de joc. Două mari panouri albe așezate în unghi vor fi manevrate mereu pentru a lăsa loc mai multor medii prin care trece Svejk, cu schele din lemn ce completează decorul alături de elemente simple de mobilier. Cele două panouri vor ilustra hărțile lumii aflate în febra războiului. Costumele scenografei sunt din epoca primului Război Mondial. Coform obișnuiței din ultima vreme, regizorul introduce patru momente muzicale pe compozițiile Adei Milea, cu scop ironic moralizator. Actorii, înzstrați cu diverse instrumente, susțin sârguincios cele patru momente muzicale.

         Sufletul reprezentației este Svejk, admirabil interpretat de Pavel Bartoș. Actorul se ferește de efecte comice strident plasate pentru a provoca râsul publicului și trăiește sincer confuziile lui Svejk în perceperea frământărilor lumii din jur. Personajul apare ca un om bonom, simplu, respectuos, suferind de romatism, un om modest ușor manipulabil de interesele unora. Remarcabil prin fine accente ironice compune Pavel Bartoș portretul lui Svejk, iar publicul se amuză în fața unor situații, dar îl și compătimește pentru naivitate. În jurul lui Svejk apar o sumedenie de personaje, unele cu rost de argument al acțiunii, altele doar ca apariții tipologice pentru a marca epoca. Actorii sunt superficial coordonați de regizor în specularea consecventă a substratului satiric din numeroase situații și susținerea relațiilor cu personajul central. Șaisprezece actori au de interpretat peste treizeci de personaje. Puțini sun cei cărora le revine un singur personaj.

Oferă interpretări minuțios compuse cu sevă comică – Dorina Lazăr în Doamna Mullerova, Alexandru Papadopol în colonelul Lukas, Mihai Smarandache în personajele Palivec și hoțul de câini, Ioan Batinaș în Bretschneider, Sabrina Iaschevici în Doctorul Heveroch, Mircea Constantinescu în Bernis și Preotul fanatic. Distribuția se completează prin Cezar Antal, Marius Damian, Ruxandra Maniu, Paula Niculiță, Gabriel Pintilei, Anda Saltelechi, Silvian Vâlcu, Veronica Gherasim și Dan Iosif, în tot felul de apariții mai mult sau mai puțin reușite. Majoritatea trec rapid de la o tipologie la alta, sarcină grea pentru cei distribuiți în două, trei sau chiar mai multe roluri. Efortul lor este apreciabil, dar nu e speculat suficient de regie. Fiecare joacă așa cum crede de cuviință. Uneori mai strident în expresie, alteori cu măsură.

“Svejk” rămâne o reușită alegere repertorială, înfăptuită scenic neglijent în a specula demersul satiric al textului și capacitățile distribuției.

P.S. Ambiția unor regizori consacrați și apreciați de a realiza concomitent proiecte în două teatre, dă rezultate negative. Tot la Teatrul Odeon întâlnim și spectacolul “Family  Affairis” în regia lui Radu Afrim care lucra concomitent la Naționalul bucureștean “Între noi totul e bine” , comentat pe acest blog. Urmează să prezentăm și comentarii despre acest spectacol care a avut premiera în aceiași săptămână cu cea de la Național.