TEATRUL ODEON – 70 DE ANI CU MULTE SUCCESE

SĂRBĂTOARE EMOȚIONANTĂ ÎN … “FAMILIE”

         Serbările pentru o aniversare sunt în genere formal concepute. Luni, 28 noiembrie, numeroși stimați artiști s-au întrunit să serbeze 70 de ani de existență ai Teatrului Odeon și uimire, întrunirea a impresionat prin aniversarea organizată cu mult suflet de gazdele sărbătorite. Dorina Lazăr, directorul manager al teatrului, mereu activă, a transformat aniversarea într-o întâlnire sensibilă între trecut și prezent. A fost amintită treaptă cu treaptă, istoria bogată în evenimente a Teatrului Odeon, când mereu sunt uitați marii creatori ai artei teatrale, poate și pentru că spectacolul de teatru, oricât de memorabil ar fi el, este efemer. Trăiește doar, prin aplauzele Marelui Public câteva stagiuni și trece apoi, în uitare.

        

În 1947, în cartierul Giulești apărea în viața teatrală Teatrul Muncitoresc CFR care în 1974 se va transforma în actualul Teatru Odeon. Debutanții de atunci, Tamara Buciuceanu și Mircea Cruceanu au salutat această aniversare prin trimiterea unor epistole emoționante. De-a lungul vremii au debutat pe această scenă nume devenite personalități incontestabile ale teatrului nostru. Se afla în sală, una dintre ele, Mariana Mihuț cu lacrimi în ochi. Aici, au construit spectacole remarcabile regizori precum Dinu Cernescu, Alexa Visarion sau Alexander Hausvater, aflați și ei cu emoție printre “spectatorii” momentului aniversar. Regizorii care au realizat spectacole în Giulești și apoi pe Calea Victoriei, au construit etape marcante în evoluția mișcării teatrale. Nume precum Horea Popescu, Lucian Giurchescu sau Mihai Măniuțiu, Dragoș Galgoțiu, Radu Afrim și Alexandru Dabija au marcat evoluția spectacolului de teatru spre noi forme de expresie .

         Amintirile au prins viață în sufletul sensibil al artiștilor prezenți la “serbare”, de la intrarea în Sala Majestic a Teatrului Odeon. Emoționată, Dorina Lazăr și-a primit colegii oaspeți și a dat curs unui program aniversar, delicat și surprinzător în momentele sale. Un “Intermezzo Muzical Coregrafic” coordonat de neobositul Răzvan Mazilu a deschis inspirat sărbătorirea, amintind cu sens de timpul anilor ’40. Au dansat tango cu farmec și pasiune Monica Petrică și Răzvan Mazilu, alături de trei perechi de dansatori de la Clubul “Tangotangen T.” Momentul a fost completat cu amuzante șlagăre ale vremii prezentate cu umor de Ruxandra Maniu, Paula Niculiță, Anda Saltelechi și Antoaneta Zaharia.

         Prologul a fost urmat de proiecția filmului “Teatrul Odeon 70”, realizat de Casa de Producție a Televiziunii Române, o admirabilă evocare a istoriei teatrului în amănunte semnificative. S-au evocat spectacolele numeroaselor stagiuni, unele cu răsunet și peste hotare, cât și drumul teatrului pornit în Giulești și ajuns astăzi, pe Calea Victoriei. Teatrul Odeon trebuie subliniat că beneficiază de Sala Majestic, singura din Capitală cu o arhitectură care a atribuit clădirii astăzi, prețuirea ca monument istoric. “Spectatorii” artiști și invitații prieteni apropiați, cu răsuflarea tăiată și adeseori cu lacrima în privire, au urmărit acest film, evocare istorică, inspirat compusă.

       

  Proiecția s-a completat prin lansarea volumului “Odeon 70 – Aventură istoric - omagială”, o carte document istoric, concepută cu știința cărturarului adevărat de Miruna Runcan. Scriitor, teatrolog, profesor universitar la Cluj, Miruna Runcan a fost cândva și secretar literar al Teatrului Odeon. Această carte construită cu mult suflet și o minuțioasă documentare, rămâne un document de valoare, unicat, despre viața unui teatru, dar și despre mișcarea noastră teatrală. De la o epocă, la alta, scriitoarea a surprins clipă de clipă, evoluția creatorilor constructori de spectacole pe care nu avem voie să le uităm. Personal, despre viața unui teatru nu am întâlnit, o astfel de evocare cuceritoare nu doar prin imagini, cum se face deobicei, ci prin cuvinte vii. Cei care prețuiesc teatrul trebuie să aibă în bibliotecă acest volum document de referință.

         La Sala Majestic s-a oferit apoi, o altă proiecție de film documentar, “Se vede tot? Tehnic. Nu. Stați liniștiți”, în regia tinerei Vera Surățel, producție UNATC. Excelentă ideea documentarului și realizarea sa, cât și proiectarea într-un astfel de moment aniversar. Vera Surățel cu multă sârguință a surprins prezentarea oamenilor anonimi din umbra reflectoarelor, tehnicienii unui spectacol, ne remarcați de spectatori, dar foarte, foarte importanți pentru a da o viață credibilă unui spectacol. Mașiniști, cabiniere sunetiștii și alte persoane cu atribuții tehnice, se dăruiesc în fiecare seară pentru a trăi pe scenă o reprezentație, fiind din umbră alături de actorii, răsplătiți în final cu aplauze. Felicitării talentatei regizoare a filmului pentru acest documentar special despre “artiștii” din umbră.

         Aniversarea s-a încheiat la Sala Studio printr-un alt moment emoționant. Dorina Lazăr a inițiat un proiect pentru păstrarea în memorie a marilor personalități care au animat Teatrul Odeon. După realizarea busturilor lui Ștefan Mihăilescu Brăila și Jorj Voicu, au fost  dezvelite în foaierul Sălii Studio, busturile, Elenei Deleanu care a condus ca directoare iscusită 36 de ani Teatrul Giulești și cel al marelui actor Ștefan Bănică, aflat la început de carieră strălucită pe scena din Giulești; fiul său impresionat a participat la acest eveniment.

         Ziua de luni, 28 noiembrie, 2016, rămâne un “Spectacol” de neuitat, de prețuire a vieții efemere a unui teatru, o întâlnire emoționantă a celor din marea familie a slujitorilor săi. DRUM BUN urăm TEATRULUI ODEON!

P.S. Aniversarea celor 70 de ani s-a petrecut doar, în “familie”; autoritățile, Primăria Capitalei nu au considerat a fi un eveniment … să trimită măcar un mesaj cu un buchet de flori … Și nici mass media nu a remarcat evenimentul pentru că era ... cultural!

“FETIȚA SOLDAT” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Proiect “9G” – Sala Mică)

UN POEM SENSIBIL, CU MULTE TÂLCURI

În 2014, Centrul de Creație Teatrală “Ion Sava” al Teatrului Național “I.L.Caragiale”, iniția programul “Noua Generație” (“9G”). Mai mulți tineri regizori și actori, au propus proiecte pentru acest program, din care s-au selectat și realizat anual aproximativ cinci spectacole. Au reușit remarcarea în cele două ediții “ActOrchestra” și “(D)efectul Placebo”. Spectacolele din “9G” au fost comentate pe acest blog la data lansării. Cea de a treia ediție oferă o nouă reușită cu “Fetița soldat”, un spectacol cuceritor, emoționant. Dramaturgul Mihaela Michailov, regizoarea Silvia Roman, scenografii Bianca și Sabina Veșteman și actrițele Cristina Juncu, Silvana Mihai cu parteneră din off prin glas Mariana Mihuț, și-au unit spiritul creator și inventiv pentru un proiect cu o temă sensibilă – dragostea față de cei apropiați. Echipa este majoritar tânără, aflată în debut pe o scenă importantă a vieții teatrale.

         Poemul dramatic inspirat conceput de Mihaela Michailov, devine suport al unui one woman show. Aparent este povestea unei copile de nouă ani, Ami. În urma morții mamei când avea doar cinci ani, tatăl și-a refăcut viața și Ami a rămas în grija Bunicii. Copila inventează acum, un “joc” al întrebărilor cărora le caută răspuns cu ajutorul neprețuit al Bunicii, evocările ei inocente cu accente comice, vizează delicat fațete ale societății actuale. Aparent pare copilăros “jocul” care ajunge la faza dorinței lui Ami de a fi “soldată” ca să își protejeze Bunica de moarte. Mihaela Michailov, cu măestrie, îmbracă “jocul” lui Ami în poezie metaforică subtilă pentru a se adresa adulților. Ami le aminteșe adulților, că legătura afectivă cu cei din preajmă, consolidează evoluția în viață. Acest poem special, bogat în sugestii emoționale, original conceput de autoare, ridică ștacheta interpretării pe o scenă. Tinerii implicați în dezvoltarea sa teatrală, dovedesc însă, o înțelegere profundă a intențiilor scriitoarei. Mihaela Michailov s-a remarcat în viața teatrală prin texte apropiate de frământările tinerei generații, cum ar fi “Interzis sub 18 ani” sau “Profu’ de religie”. Ca un adevărat psiholog, scriitoarea surprinde reflectarea societății actuale în trăirile tinerei generații. În “Fetița soldat” se prezintă de fapt, un întreg univers al timpului prezent pe care Ami îl descoperă cu ajutorul Bunicii care îi deschide porțiile cunoașterii, cu bune și relele sale din care nu lipsește moartea.

        

CRISTINA JUNCU (Ami)

Ca într-un puzzle se compune monologul lui Ami în care fetița își amintește dialogul cu Bunica; intervențiile din off în “joc” ale Bunicii prind multiple tâlcuri prin marea actriță Mariana Mihuț care le rostește cu sensibilitate, cu nuanță. În “jocul” lui Ami, un copil năzdrăvan, dar cu suflet matur în înțelegerea vieții, tânăra regizoare Silvia Roman găsește calea descifrării atente a substratului evocărilor. Construiește teatral minuțios povestea lui Ami. Fiecare situație evocată cu fin umor în “joc”, regizoarea o ilustrează teatral ireproșabil, cu grijă pentru evidențierea substratului dramatic. Găsește un sprijin substanțial în scenografia realizată de surorile Bianca Veșteman și Sabina Veșteman. Decorul casei Bunicii propune în amănunte realiste multiple spații, care se transformă miraculos în locurile "jocului" lui Ami. În planuri cu diverse niveluri, definite cu fantezie scenografic, se desenează un întreg univers. Regizoarea completează imaginea teatrală cu noi sensuri prin proiecții (filmare și montaj video – Adi Bulboacă), drept accente pentru sublinierea demersului metaforic al textului. Cortine muzicale și muzica originală datorate lui Bogdan Balea, completează armonios, atmosfera reprezentației. Viziunea regizorală demonstrează importanța colaborării depline a regizorului cu scenograful și ceilalți din echipă pentru a impune teatralitatea unui text.

       

SILVANA MIHAI (Ami)

  Propunerea de one woman show solicită o interpretare specială din partea actriței distribuite, mai ales când se află în fața unui poem dramatic, iar personajul este un copil luat  drept pretext al mesajului scrierii. În două reprezentații, tinerele actrițe Cristina Juncu și Silvana Mihai, trec cu brio acest adevărat examen de actorie. Cristina Juncu urmărește mereu să sugereze că naivitatea lui Ami ascunde de fapt, o înțelegere matură a situațiilor prin care trece copila. În “jocul” lui Ami, actrița cooptează drept parteneri spectatorii de la care parcă așteaptă răspuns la întrebările copilei. Prin expresii gestuale și priviri, actrița completează sugerarea personalității interioare complexe a personajului. Silvana Mihai devine o fetiță cu temperament, mereu curioasă, dar și foarte sensibilă în multe momente ale “jocului” inventat de Ami. Cu mult farmec în manifestările aparent copilărești, actrița nu scapă din vedere să accentueze și substratul situațiilor evocate. Finalul dezvăluirilor copilei, Silvana Mihai îl susține impresionant, atenționând asupra momentului când Ami ajunge la deplină maturitate prin cunoașterea morții. Sensibilitatea și umorul nu lipsesc din interpretarea acestor tinere actrițe excelente – Cristina Juncu și Silvana Mihai. Este performant pretextul transformării lor într-un copil care judecă lumea.

Am urmărit două reprezentații cu “Fetița soldat” pentru a aprecia interpretele. La ultima, am privit la început cu neîncredere prezența printre spectatori a mai multor copii veniți cu profesoara. Spectacolul însă, i-a cucerit și i-a amuțit, aplaudând cu entuziasm la final, dovadă că poemul Mihaelei Michailov și interpretarea, i-a cucerit și emoționat prin sensurile sale.

“Fetița soldat” demonstrează din nou, că tânăra generație de creatori deține  valori capabile să citească teatral în profunzime o propunere dramaturgică. Este un spectacol reușit care lansează nume noi și confirmă capacitățile de scriitor ale autoarei textului, ca personalitate în domeniu.

          

      

“NO MAN’S LAND” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala STUDIO)

SCENA, “ECRANUL” UNUI IMPRESIONANT SPECTACOL

        

  Înscrierea în repertoriul Naționalului bucureștean a acestui titlu este o inițiativă curajoasă, dar totodată și posibil riscantă. Rezultatul e însă, o reușită deplină care uimește prin spectaculozitate și emoția transmisă de acest spectacol original “No Man’s Land” după filmul celebru realizat ca scenariu și regie de Danis Tanovic. Născut în Bosnia-Herțegovina, are o carieră fulminantă când în 2001 obține la Festivalul de la Cannes premiul pentru scenariul filmului și apoi 42 de distincții la diferite festivaluri, inclusiv Premiul Oscar pentru Cel mai bun Film Străin. Transpunerea pe scena unui teatru a scenariului unui film celebru, e foarte riscantă. Regizorul bulgar Alexander Morfov adaptează inteligent scenariul condiției convenției teatrale cu sprijinul colaboratorului său, scenograful Nikola Toromanov. Atât în Bulgaria, cât și dincolo de granițele țării lor, cei doi au realizat spectacole apreciate, distinse cu premii. Naționalul din Capitală, le datorează “Vizita bătrânei doamne” și “Furtuna”. De data asta, regizorul și scenograful s-au întrecut pe sine prin alegerea transpunerii scenice a unui film, opțiune pornită din dorința de a trage un semnal de alarmă asupra unei teme fierbinți a momentului actual, cum omul simplu poate fi captiv al unui război aberant.

      

Adaptarea teatrală, ca și filmul i-au drept pretext evenimentele din ’90 petrecute în fosta Republică Iugoslavă a Bosniei și Herțegovinei, războiul sângeros dintre bosniaci și sârbi, pornit în numele unui naționalism denaturat, când pentru a aplana conflictul au intervenit și Națiunile Unite. Mii de oameni nevinovați au căzut victime, crimelor de război. Spectacolul nu e însă, o evocare a acestei tragedii din istoria contemporană care devine doar, pretextul atenționării asupra pericolului pentru omul obișnuit a unui război în numele naționalismului.

Trei oameni simpli – Cera, Ciki și Nino -, sunt soldați “pioni” pe câmpul de luptă, prinși captivi pe tărâmul nimănui al tranșeelor. Adolescentul Nino este sârb, iar cei doi sunt bosniaci. În “ceața” războiului dintre cele două tabere, soldații se confruntă cu o situație limită, Cera rănit se trezește la viață așezat pe o mină, iar ridicarea sa poate produce o explozie devastatoare în jur, nu numai moartea sa. În acest moment extrem, cei trei solicită cu disperare ajutorul sârbilor, bosniacilor și celor de la Națiunile Unite pentru trimiterea unui genist să dezamorseze mina. Discuțiile dintre acești oameni simpli, de vârste și naționalități diferite, se poartă în replici marcate de un umor amar. Ele provoacă râsul publicului care încremenește apoi, în fața tragediei acestor oameni. Spectacolul este o tragicomedie despre o situație limită. Omul obișnuit se poate întâlni cu un astfel de caz astăzi, când situația geopolitică a lumii e amenințată de războaie, în numele naționalismului și religiei.

 Cuvintele sunt puține pentru a comenta interptetarea excelentă a actorilor Mihai Călin (Cera), Richard Bovnoczki (Ciki) și Ciprian Nicula (Nino). Două ceasuri cât durează reprezentația, Cera stă imobilizat pe suportul dramatic al acțiunii, mina, iar Mihai Călin trăiește sincer, intens situația limită a personajului, punctând momentele cu nuanțe comicotragice. Ciki prin Richard Bovnoczki este cel care impune tensiune conflictului, iar actorul o face cu mare artă, sensibil, în manifestările unui om ajuns la limita răbdării acceptării situației extreme în care se află. După lansarea în spectacolul Naționalului “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopți”, tânărul actor Ciprian Nicula își confirmă din nou, valoarea în rolul adolescentului Nino. Nu replica banală îi e sprijin esențial în interpretare, ci profunda înțelegere a personajului. Ciprian Nicula se transpune cu suflet în Nino din primul până în ultimul moment al acțiunii. Fără rezerve se poate spune că Mihai Călin, Richard Bovnoczki și Ciprian Nicula realizează adevărate creații în personaje simbol al omului simplu, capturat în mrejele războiului.

      

   Performanța celor trei actori nu se putea realiza fără o viziune regizorală coerentă, solid argumentată prin imagine teatrală. Regizorul Alexander Morfov conduce admirabil derularea acțiunii, conflictul situației extreme, pe linia suspansului și creșterii tensiunii în fiecare secvență. Tehnica scenei, plasarea luminii (lighting design Chris Jaeger) și accentelor sonore sau muzicale (ilustrația muzicală Alexander Morfov) sunt meritoriu folosite de regizor, nu ca efecte derizorii, ci pentru a da strălucire emoțională situației.

Decorul “teritoriului nimănui” cu tranșeele de luptă este excelent conceput pe mai multe planuri de Nikola Toromanov. Surprinzător se petrec scene-argument pe diverse niveluri, din prim planul scenei până în fundal la nivel superior, cu acțiuni plasate prin montajul alert, datorat regizorului. Reușita vizualizării teatrale se completează și prin costumele cu pricepere create de Andrada Chiriac. Imaginea generală, spectaculoasă a transpunerii filmului în convenție teatrală, convinge de originalitate, firește și prin interpretarea celor peste douăzeci de actorilor minunați din distribuție. În afara celor trei eroi – Cera, Ciki și Nino, acțiunea se animă prin membrii celor două tabere, sârbi și bosniaci, alături de reprezentanții Națiunilor Unite și presei care urmărește ca de obicei știrea senzațională. Marcelo S. Cobzariu (Rambo / Generalul Schwartz), Rareș Florin Stoica (Sergentul Marchand), Mihai Munteniță (Căpitanul Dubois), Ionuț Toader (Pierre, soldat UNPROFOR), Andrei Atabay (Georges, soldat UNPROFOR), Denis Hanganu (Mile, ofițer sârb), Vitalie Bichir (Bosko, soldat sârb), Eduard Adam (Celo, ofițer bosniac), Mădălin Mandin (Emir, soldat bosniac), Adrian Iosif Pop (Mirza, soldat bosniac), George Piștereanu (Sergentul Muller, genist), Alexandra Sălceanu / Aylin Cadîr (reporter CNN), Fulvia Folosea (Martha), Nicolae Dumitru, Ionuț Nicolae, Aurel Ungureanu, Silviu Negulete (Soldați / Reporteri) sunt majoritate tineri actori și toți se implică activ, cu dăruire pentru a interpreta personaje-argument în cheie tragicomică. Efortul lor merită pe deplin aplauze. Teatrul Național “I.L.Caragiale” demonstrează astfel, dorința de revitalizare a echipei de actori prin tineri de talent, dăruiți scenei.

          “No Man’s Land” marchează, în sfârșit, un eveniment pentru stagiunea de toamnă. O temă foarte actuală, preluată dintr-un film, prinde neașteptat viață scenică prin o echipă deosebită – regizor, scenograf și actori - care o prezintă teatral impresionant, atractiv. Este un spectacol al emoțiilor, provocării și surprinde cum se îmbracă o tragedie actuală într-un comic amar.

“BĂRBIERUL DUN SEVILLA” – OPERA NAȚIONALĂ din BUCUREȘTI

UN SPECTACOL NOU, APRECIABIL

         Este știut că nu numai în teatrul de proză se caută formule noi de adaptare a clasicilor, dar și în spectacolele teatrului liric pentru a scutura praful așternut cu trecerea timpului. În teatrul liric, cuvântul “vorbește” însă, prin muzică, replica fiind în planul doi. Adaptarea muzicii ar fi o impietate, cum și în teatrul dramatic e terfelirea replicii lui Shakespeare. Regizorul de operă trebuie să respecte muzica, dar își poate permite “adaptarea” imaginii reprezentației la realitatea curentă, în raport cu cerințele libretului. Se câștigă astfel, atragerea spre opera clasică a publicului tânăr care s-a înstrăinat de genul liric. Conținutul muzical valoros al compoziției se respectă, iar formula nouă de prezentare arată doar, că mesajul libretului e actual. Dragostea, trădarea, minciuna, conflictul dintre reprezentanții unor clase sociale opozante, sunt teme ale operelor clasice, rămase actuale și astăzi.

         Beatrice Rancea, experimentată personalitate artistică, conduce astăzi, ca manager director general interimar Opera Națională din București, după ce a revitalizat Opera din Iași. La București, prin proiectele prezentate Marelui Public, începute cu Galele Extraordinare de Operă și Balet, managerul urmărește același scop, de a arăta că teatrul liric poate să aibă o nouă înfățișare, modernă, de largă accesibilitate. Premiera “Bărbierul din Sevilla” este un exemplu meritoriu de modernizarea imaginii spectacolului de operă și atragerea publicului tânăr. De altfel, la premieră, publicul tânăr a aplaudat entuziast noul spectacol.

“Bărbierul din Sevilla” de Gioachino Rossini, libretul Cesare Sterbini, după piesa lui Pierre Beaumarchais, a avut premiera în 1816, la Roma, fiind o capodoperă a operei comice. Muzica lui Rossini se dezvoltă pe linia comică a libretului care respectă inspirat acțiunea, conflictele, personajele lui Beaumarchais, tipologii desprinse din commedia dell’arte. Acțiunea se derulează în jurul a doi îndrăgostiți – Almaviva și Rosina, tânăra afladă în custodia lui Bartolo, un bătrân avar care și-o dorește soție și implică o serie de alte personaje care amintesc tipologic de commedia dell’arte. De pildă, Figaro, bărbierul cel isteț care mânuiește acțiunea, amintește de Arlecchino sau Bartolo de Pantalone. Toate aceste tipologii se pot întâlni și astăzi, nu numai în secolul XVIII, când a scris piesa Beaumarchais, prelucrată în libretul lui Cesare Sterbini.

Italianul Matteo Mazzoni, ca regizor, scenograf și lighting design, propune la Opera Națională din Capitală, un altfel de spectacol, teatral, cu “Bărbierul din Sevilla”. Partea muzicală se desfășoară perfect prin interpretarea orchestrei de înaltă clasă profesională, dirijată cu acuratețe de Marcello Mottadelli în prezent coordonatorul artistic muzical al Operei din Capitală. Spectacolul se lansează pe linia tradițională a operei, în prima secenă din piață. În costume ale timpului trecut, în decorul simplu care sugerează în fundal casa lui Bartolo (concept video: Fabio Massimo Iaquone, Luca Attilii), vine contele Almaviva cu Fiorello și cântăreții săi pentru a dedica o serenadă Rosinei.

După această scenă, regizorul Matteo Mazzoni schimbă imaginea convenției tradiționale, când acțiunea se petrece în casa lui Bartolo. Regizorul scenograf aplică acțiunii un decor modern, cu imaginea generală a casei lui Bartolo, secționată pentru a arăta că la parter se află bucătăria cu aragaz, frigider, etc, holul cu o scară interioară, sufrageria cu televizor, iar la etaj, dormitorul Rosinei, o cameră de studiu cu bibliotecă și pian, alăturată unei băi; în partea a doua a reprezentației, decorul se completează cu nivelul trei, loc de relaxare și plajă. Regizorul dezvoltă mișcarea personajelor în aceste spații de joc, unde adeseori, când nu cântă, interpreții sunt prezenți și prin atitudini diverse completează momentul acțiunii propriu zise derulat de parteneri în alt spațiu. De exemplu, Bartolo urmărește la televizor un meci de fotbal, când Rosina se întâlnește cu iubitul deghizat în profesor de muzică.

Publicul va rămâne surprins și când vor veni din sală pentru a urca pe scenă, Almaviva sau militarii să aplaneze conflictul din casa lui Bartolo.  În prima sa apariție, Rosina va impune adaptarea la actualitate, când renunță la costumul de epocă pentru o rochie modernă, apelează la telefonul mobil și primește vizita prietenelor venite de la shopping. Viziunea regizorală nu impune strident adaptarea la zilele noastre prin imaginii generale, nu știrbește prin nimic consistența muzicii; regizorul demonstrează că tema clasicilor Rossini și Beaumarchais, râmăne mereu actuală. Dragostea, ipocrizia, dorința unui vârstnic avar de a avea o soție tânără, se întâlnesc și astăzi.

Regizorul Matteo Mazzoni, profesor de actorie pentru tinerii cântăreți de operă la Academia Internațională de Artă Lirică din Osimo, este conștient că astăzi, interpretul de operă trebuie să fie și actor pentru a spori atractivitatea genului liric. Cântărețul trebuie să construiască personajul atribuit care relaționeză permanent cu celelalte personaje.

 Am urmărit premiera din 10 noiembrie și surpriză, reprezentația din 12 noiembrie, transmisă live pe internet, pe site-ul Operei Naționale din București. Este o inițiativă excepțională, ca în cazul unui eveniment, unei premiere, să se practice astfel de transmisii live pe site. Cele două distribuții beneficiau de cântăreți admirabili care stârneau răsplata aplauzelor publicului în momentele ariilor celebre. Se puteau sesiza însă, unele deosebiri în adaptarea la noul concept care presupune că interpretul cântăreț trebuie să fie și actor. La premiera de joi 10, noiembrie, distribuția avea invitați de peste hotare, care firesc, nu toți s-au putut adapta rapid, solicitării viziuni regizorale de a fi și actori. Erau ireproșabili sub aspect muzical Marina Comparato (Rosina), Alessandro Luciano (Almaviva), Roberto Abbondanza (Bartolo), toți din Italia și Ramaz Chikviladze (Basilio) din Georgia. Se remarcau însă, în desenul actoricesc al personajului, Ramaz Chikviladze și interpreții români care completau distribuția, Iordache Basalic (Figaro), Ana Donose de la Iași (Berta) și Ionuț Gavrilă (Fiorello și Sergentul). În cea de a doua reprezentație din 12 noiembrie, sub aspect teatral, toată distribuția cu interpreți români demonstra o adaptare remarcabilă la conceptul regizoral modern. Adrian Marcan era un admirabil Figaro, marcau nuanțat cu efect comic personajele Maria Jinga (Rosina), Tiberiu Simu (Almaviva), Vicențiu Țăranu (Bartolo), Horia Sandu (Basilio), Nicoleta Maier (Berta) și Daniel Filipescu (Fiorello și Sergentul). Sub aspect muzical, toți dovedeau profesionalism.

Cele două reprezentații cu distribuții diferite, prezentau un spectacol reușit, atractiv și pentru publicul tânăr prin inovația imaginii teatrale moderne, impusă de regizor.

P.S. Foto - Paul Buciuta și ... ATENȚIE în 1, 2, 3 și 4 decembrie, la cererea publicului, Opera Națională din București prezintă “VĂDUVA VESELĂ” în regia lui Andrei Șerban, spectacol al Operei Naționale din Iași. Pe blogul “Spectator” este comentat acest spectacol – eveniment.