UN SPECTACOL MEMORABIL!
Pe nedrept Eugene
Ionesco, autor și al piesei “Regele moare”, a primit eticheta de creator al
teatrului absurd. Dramaturgul s-a aflat mereu în creațiile sale în căutarea
“unei lumi mai luminoasă decât lumina”, dar nu a reușit să o descopere, cum
nimeni nu o poate descoperi. “Scriu ca să regăsesc lumina aceea și ca să-ncerc
s-o împărtășesc” era cerdința lui Eugene Ionesco. Nu a putut să o descopere,
dar a aflat … absurdul în “omul rătăcind fără scop, un om care și-a uitat
scopul, rupt de ceea ce era pentru el esențial (…)”. Acea formă a “absurdului”
existențial se regăsește în piesele sale în care “Nimic nu e CUMPLT, / Totu-i
cumplit. / NIMIC nu-i comic. / TOTUL e tragic. / Nimic nu-i TRAGIC, / Totul e
COMIC … “, cum considera scriitorul realitatea. Mărturia sa ne e alcătuită din
jocuri de cuvinte de cel care și-a intitulat creațiile “antipiese”, “drame
comice” sau “farse tragice”. În volumul său de eseuri “Note și contranote”,
Eugene Ionesco subliniază – “În realitate existența lumii îmi pare nu absurdă,
ci de necrezut, însă înlăuntrul existenței și al lumii se poate vedea limpede,
pot fi descoperite legi și stabilite reguli ”. În “Regele
moare” își dezvăluie impresionant frica de bătrânețe și moarte. La doi ani după
lansarea piesei în 1962, Eugene Ionesco scria în “L’Avant Scene” despre
personajul central, Beranger “ … omul e rege, rege al unui univers. Fiecare
dintre noi este centrul lumii și, de fiecare dată când un om moare, când moare
un rege, trăiește cu sentimentul că lumea întreagă se năruie, dispare odată cu
el. Moartea acestui rege se înfățișează ca o suită de ceremonii derizorii și
fastuoase în același timp – fastuoase pentru că sunt tragice.”
În marea lor majoritate, punerea
în scenă a pieselor lui Eugene Ionesco suferă de modul pleonastic în care
regizorii aplică o falsă definirea a absurdului existențial, încărcat de
ilogice metafore și de interpretarea personajelor fără profunzime. Rezultatul
sunt spectacole lipsite de consistență emoțională, comedii tragice, exterioare
tematicii cizelate de dramaturg. Andrei și Andreea Grosu propun un spectacol
tragicomic realist construit cu minuție, cu actori transpuși cu sinceritate în
personajele atribuite, interpretate conform teoriei lui Stanislavski propusă și
astăzi chiar și peste ocean în marile școli de arta actorului. Regizorii
dezvoltă reprezentația pe două coordonate. Cea principală este Omul Beranger
aflat în pragul morții care vrea însă, bucuriile unei vieți veșnice și uită de
fărădelegile făptuite. Nelegiuirile sale au avut un efect grav însă în
societatea în care întâmplător a fost chiar rege și acest aspect devine a doua
coordonată a viziunii regizorale subtil sugerată. Conceptul regizoral nu este
tezist, ci o oglindă a finalului existențial al unui om, indiferent de ce rang
a avut în viață. Omul Beranger s-a sprijinit mereu în viață pe sceptru care îi
e acum doar un baston.
De când a fost consolidată și
refăcută clădirea Teatrului Național “I.L.Caragiale” în Sala Mare nu s-a reușit
din 2015 să prezinte un spectacol meritoriu. Pentru “Regele Moare”, în sfârșit
s-au găsit soluții inventive de întrebuințare a capacităților scenei Sălii
Mari. Scenograful Vladimir Turturică plasează în centrul scenei decorul pentru
o sufragerie din locuința unei familii burgheze. Scena e goală, neagră,
sufrageria semnificând un minuscul segment din univers, iar în final, acest
segment va coborâ prin manevre tehnice, “segmentul” va fi îngropat. Sufrageria
e încărcată de obiecte, folosite mereu cu sens pentru situații și substratul
lor; bufetul găzduiește cele necesare unei mese, printre ele aflându-se și
câteva … coroane din carton. Beranger Întâiul – rege și Regina Marguerite –
prima soție a regelui vor apela la aceste coroane, ca și Regina Marie – cea de
a doua soție a regelui căreia îi revine o coroană mai mică. Din o serie de
elemente, inteligent folosite – coroanele, ca și globul pământesc luminat,
conceptul regizoral compune trimiteri simbolice în această rafinată scenografie
realist realizată de Vladimir Turturică.
Finalul unui om-rege e judecat
de cei din jurul său și prinde viață scenică în ritm palpitant, captivează
prin merituoasa interpretare a celor șase personaje de către actori din
diferite generații. Timp de o oră și patruzeci de minute se creează o relație
tensionantă între personaje, dar și între ele și publicul care urmărește cu
respirația tăiată monologurile lui Marguerite și Beranger. Prima soție a
regelui, regina Marguerite prin monologul din final închide povestea morții lui
Beranger, iar publicul se teme să aplaude fiind rămas sub vraja interpretării
Marianei Mihuț care i-a copleșit prin emoția transmisă. Mariana Mihuț concepe
magistral rolul acelui judecător care pune întrebări vieții și celui care s-a
crezut rege atotputernic și refuză moartea. Superlativele sunt sărace pentru
interpretarea personajului de către această cu adevărat Mare Actriță, cât și
pentru cea a lui Victor Rebengiuc transpus în Beranger rege, un alt Mare Actor
al teatrului nostru. Victor Rebengiuc propune un Beranger om măcinat de
disperare care refuză sfârșitul în numele autorității sale de rege al vieții și
cere mereu în direct sprijin spectatorilor pentru a îl salva. Mariana Mihuț și
Victor Rebengiuc înfăptuiesc ceea ce se poate numi creații actoricești.
Vârfuri actoricești din diferite generații prezintă admirabil personajele care le revin, sunt mereu în relații
cu partenerii, iar când nu au replică participă expresiv la susținerea
situațiilor. Ana Ciontea este regina Marie, a doua soție a regelui Beranger
Întâiul, iar actrița subliniază cu finețe lipsa de judecată a acestei femei
mereu în lacrimi în fața sfârșitului partenerului iubit, naivitatea celei care
nu înțelege mai nimic din ce se întâmplă în jurul ei. Excelent arată actrița
portretul unui om fără discernământ care crede doar în sentimentul unei iubiri
de fapt absurde. Șerban Pavlu este mereu în acțiune în rolul Doctorului “care e
și chirurg, călău, bacteriolog și astrolog”. Uimitor, la nuanță, sugerează
actorul neputința doctorului de a fi salvator al vieții, dar și gândul interior
de judecare a “regelui” care își merită sfârșitul pentru cele făptuite în
viață.
Spaima morții care stă în umbra
acestei familii “regale” are efect și asupra slujitorului, Guardul și al
Juliettei, “servitoare, infirmieră”. Guardul interpretat de Richard Bovnoczki e
înspăimântat și copleșit de frică se manifestă stângaci în diverse situații,
dar actorul transmite și gândul ascuns în subconștient de personajul care speră
că prin moartea regelui urmașul său va fi mai bun. Remarcabil își construiește
personajul, Richard Bovnoczki. Minunată este Florentina Țilea în Juliette,
ființa fragilă și neajutorată care însă, vrea mereu să dea o mână de ajutor
celor din preajmă, având un trecut tăinuit. Prin Richard Bovnoczki și
Florentina Țilea regia reușește să transmită dramatic situația acelor oameni
mereu supuși, slugi ai unui sistem, dar care fiecare în interior deține iluzii
personale despre viață.
“Regele moare” rămâne un
spectacol exemplar în care în sfârșit se “luminează” profunzimea piesei lui
Eugene Ionesco. Întâlnirea unor generații de actori și tinerii regizori Andrei
și Andreea Grosu are drept rezultat acest spectacol meritoriu care demonstrează
că “teatrul adevărat”, fără efecte derizorii regizorale, își continuă cu succes
drumul cultural.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu