“ORCHESTRA TITANIC” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALR” / Sala PICTURĂ

COMEDIE AMARĂ DESPRE … VISE ȘI IDEALURI

            

“Realul și imaginarul, trecutul și viitorul, comunicabilul și incomunicabilul, susul și josul încetează să mai fie percepute contradictoriu”, declara Andre Breton în unul din manifestele curentului suprarealist. Declarația din urmă cu aproximativ un secol, prinde viață și în comedia amară scrisă în 2007 de apreciatul și premiatul dramaturg bulgar, Hristo Boicev, “Orchestra Titanic”. Piesa poate fi considerată o alegorie, marcată de metafore universal valabile, posibil de a fi tratate teatral în moduri diferite; este povestea unor oameni ratați, izolați într-o gară părăsită unde și-au găsit un adăpost și trăiesc iluzia salvării dacă un tren se va opri și îi va duce în altă societate, mai luminoasă.

       

  Hristo Boicev a scris această piesă în cinci personaje, când Bulgaria nu făcea parte încă, din Uniunea Europeană și aluziile prin metafore pot fi trimiteri și spre situația țărilor foste comuniste, visătoare, aflate în așteptarea că Europa Occidentală le va salva din dezastrul lăsat de regimul totalitar; ironia care mustește în piesă, poate fi și astfel interpretată teatral. Metafora scrierii este universală prin tema ironic expusă, referitoare la cei care trăiesc doar prin iluzii, vise, fără să acționeze, aflați într-o situație disperată și speră că vor fi salvați de cineva. Regizorul Felix Alexa speculează cu inspirație, universalitatea acestei alegorii și condamnă subtil zbaterile celor ratați care nu găsesc soluții existențiale concrete, singura fiind de a juca teatru când trenul “vieții” le trece prin fața ochilor. Piesa e stufoasă în metafore și se apropie mai mult de un eseu filosofic, transpus în acțiune printr-un conflict plasat în zona fantasticului de intervenția magicianului Harry care le aduce salvarea prin moarte.

         Regizorul Felix Alexa ilustrează teatral cu fantezie, textul pe linia apropierii de caracteristicile curentul suprarealist. Personajele trăiesc intens iluzia salvării, la început repetă obsesiv și mecanic ca într-un teatru al iluziilor, scena visată când trenul se va opri în gara părăsită, ca apoi în fața magicianului să trăiască aceiași iluzie. Scenografia realizată de Andrada Chiriac servește perfect viziunea regizorală. Decorul prezintă o gară aflată în pragul prăbușirii, încărcată, sufocată de obiecte care indică locul de refugiu a patru oameni veniți din zone sociale diferite, cu o linie de tren în față; este imaginea dezastruoasă a vieții celor ratați pentru care băutura devine o soluție de trai în lumea visului. Imaginea generală a reprezentației se completează prin costumele și machiajul aplicate personajelor pentru a sublinia decăderea, ratarea fiecăruia.

       

  Conștient de importanța actorilor pentru reușita unui spectacol și a viziunii regizorale, Felix Alexa își alege o distribuție cu cinci actori de vârf ai Naționalului bucureștean – Claudiu Bleonț (Harry, fost magician), Mihai Constantin (Luko, fost lucrător în dirijarea trenurilor din gară), Mihai Călin (Meto, fost muzician), Richard Bovnoczki (Doko, fost dresor se pare) și Tania Popa (Liubka, cândva o femeie de moravuri ușoare). Senzațional, excelent, reușește fiecare interpret să compună disperările, visele, iluziile și speranța personajelor. Magicianul venit simbolic, să amplifice speranțele celor patru, poposește în gară pe linia trenului într-un imens bagaj, o “ladă” elegantă, iar actorul Claudiu Bleonț remarcabil punctează situațiile și exploatează textul și subtextul care marchează întâlnirea lui Harry cu fiecare personaj. “Omul trebuie să se trezească!”, este una din replicile cheie ale temei piesei, rostită de Harry prin care se subliniază rostul exercițiului propus ca personajele să se transforme în membrii unei “orchestre” a vasului Titanic care cânta când vaporul se scufunda; ei vor cânta … “Oda bucurii” de Beethoven, devenită astăzi imnul Uniunii Europene. Claudiu Bleonț arată admirabil cum magicianul este de fapt, “dirijorul” finalului tragic al iluziilor frânte ale celor fără de soluții existențiale.

Spectacolul începe cu Meto și trezirea celor din jur pentru a repeta scena visată a opririi trenului în gara părăsită. Excelent construiește Mihai Călin pe acest Meto, fost cândva artist, un individ plin de ifose, de îngânfare, convingător în demersurile sale   false de fapt, de salvare din situația dramatică în care se află alături de cei din gara părăsită. Cu minuție compune Mihai Constantin portretul lui Luko, cel care a lucrat în gară și cunoaște mersul trenurilor, dar mai puțin locurile unde pot poposi. Luko, sugerează minunat actorul că este omul distrus de singurătate și singurul prieten i-a rămas trenul de la care visează salvarea. Aproape că nu îi recunoști chipul lui Richard Bovnoczki în compoziția plină de substanță a personajului Doko; actorul nuanțat definește tristețea lui Doko, fiind singurul dintre cei patru resemnat în fața situație în care se află de când a dispărut “amicul” urs ce îl avea partener, el va și încheia spectacolul pentru că magia nu a dat pentru el, rezultatul morții iluziilor celorlalți.

Admirabilă este Tatiana Popa în Liubka, femeia preocupată mereu de machiajul care trebuie să îi evidențieze trecuta frumusețe, de dorința de a afla printre bărbații în putere din jur un partener și împreună se pot salva din decădere; iluziile, visele personajului sunt trăite cu intensitate și sensibilitate de Tania Popa. Cei cinci actori interpretează schițe de personaje speciale prin care autorul își construiește metaforele universale ale temei propuse dezbaterii, rolurile sunt foarte grele, iar actorii reușesc o adevărată performanță prin tratarea lor cu consistență realistă.

         “Orchestra Titanic” este un spectacol care fără ostentație vorbește despre noi și actualitate, despre modul cum privim lumea din jur, cât și despre “teatrul iluziilor” deșarte și absența forței de salvare dintr-o societate aflată în derivă. Regizorul și minunații săi actori realizează un spectacol în care ironia provoacă râsul care se frânge însă rapid când privești realitatea cu trecutul și perspectiva sa de viitor.

“NUMITORUL COMUN” – TEATRUL DE COMEDIE / Sala STUDIO

UN REUȘIT … “INTERVIU” 

         Teatrul de Comedie se preocupă constant de dramaturgia noastră; Festivalul Comediei Românești (festCo) a ajuns la cea de a XVI-a ediție, iar Concursul de Comedie Românească la ediția a XI-a și piesele premiate beneficiază de montări în una din cele trei săli deținute de teatru. “Numitorul comun” de Alexandru Popa este o piesă premiată la ediția din 2015 a Concursului. Vlad Zamfirescu, actor apreciat, dar și regizor activ, dotat cu calități și pentru acest important compartiment al creației teatrale, realizează un spectacol reușit cu piesa lui Alexandru Popa într-o distribuție remarcabilă – Marius Florea Vizante, Nadiana Sălăgean și Alexandru Ion.

        

Dramaturgul Alexandru Popa a demonstrat și în alte piese – “Efecte colaterale”, “All inclusive” sau “Gigel”, că deține știința de a construi conflicte și personaje printr-o replică sugestivă, încărcată de sensuri multiple. “Numitorul comun” pare aparent prezentarea susținerii unui interviu de angajare de către tânărul Mike la o companie în fața patronului Eugene, dar și a secretarei, Sofia. Interviul, prin cele trei personaje, dezvăluie aspecte esențiale din segmentele actualității – practicarea minciunii, falsului pentru obținerea unui post, posibila situație a homosexualității prin Eugene și necesitatea adevărului în orice demers.

        
Fără exhibiții regizorale, Vlad Zanfirescu își bazează ilustrarea scenică a piesei pe actori și lucrează migălos ca personajele să construiască nuanțat relațiile și să prezinte tipologii rupte din realitatea curentă. Cristina Florea și Georgiana Stoica realizează o scenografie, convenabilă viziunii regizorale. Decorul indică un birou modern, costumele prin accesorii definesc profilul fiecărui personaj. Regizorul nu apelează la artificii vizuale, lasă să curgă intervievarea lui Mike ritmat, practică dirijarea acțiunii ca în teatrul intimist, iar rezultatul este o comedie cu accente amare despre noi și modul de conceperea realității și a ofertelor ei.

        

Actorii interpretează ireproșabil personajele. Alexandru Ion arată cu abilitate expresivă multiplele fațete ale lui Mike cel disperat să câștige postul la companie. Subliniază versatilitatea tânărului care încearcă imposibilui pentru a cuceri interlocuitorii și practică dezinvolt minciuna. Actrița Teatrului “Toma Caragiu” din Ploiești, Nadiana Sălăgean construiește în profunzime portretul Sofiei, o femeie care cunoaște bine oamenii din jur și disprețuiește minciuna. Cu deosebită atenție, actrița evidențiază subtextul replicii rostite și situațiilor iscate în jurul lui Mike. Excelent configurează Nadiana Sălăjan acest personaj.

        

Este o plăcere întâlnirea cu Marius Florea Vizante în orice rol pentru că actorul are harul comediei interpretate sincer dramatic. În Eugene, actorul cu finețe lasă cale liberă de a judeca dacă patronul este gay sau doar un șmecher. Actorul stăpânește cu perfecțiune caracterizarea șefului cu bani, stăpân pe afacerile companiei și realizează o interpretare de excepție a personajului.

         “Numitorul comun” este o producție apreciabilă a dramaturgiei noastre, lipsită de sofisticării inutile, cu adresă directă la situații specifice zilelor noastre. Spectacolul servește textul prin regie și distribuție și oferă publicului, umor de calitate.

“ÎMPĂRATUL MUȘTELOR” – TEATRUL EXCELSIOR

REUȘITA UNEI ECHIPE DE TINERI CREATORI

         Este o mare bucurie să urmărești un spectacol realizat de o excelentă echipă de tineri creatori, un spectacol care te lasă cu respirația tăiată și după o oră și treizeci de minute, dorești să continue. Destul de rar se petrece un astfel de eveniment.

        

Tudor Lucanu, regizor la Teatrul Național din Cluj Napoca, ne propune “Împăratul muștelor” după romanul lui William Golding. Titlul spectacolului poate păcăli că se prezintă un basm, o poveste cu “a fost odată …”, numai că titlul, ca și conținutul textului, sunt desprinse din realitate cu trimitere metaforică la stările prezente ale existenței umane. “Împăratul muștelor” este primul roman scris în 1954 de prozatorul englez, William Golding, premiant Nobel, adaptat pentru teatru de Nigel Williams. Romanul, ca și adaptarea sunt foarte actuale prin tematica atenționării asupra violenței, fenomen al agresivității verbale sau fizice, activ în rândul tinerilor, mai numit modern și “bullying”. Acțiunea e aparent simplă și ia drept pretext situația extremă în care se află zece tineri elevi. În timpul războiului, ei erau înr-un avion care încerca să salveze pasagerii de ororile acestuia. Avionul se prăbușește pe o insulă izolată și elevii sunt singurii supraviețuitori ai accidentului aviatic. Pe insulă, începe lupta pentru supraviețuire, pe care fiecare o înțelege altfel. Contextul acțiunii e bazat pe substratul impresionant al expunerii metaforice a realității umane, emoționant prin situațiile care aduc provocarea spectatorului să judece manifestările dominate de instinctul supraviețuirii tinerilor aflați într-un moment de cumpănă existențială.

        

Regizorul Tudor Lucanu demonstrează o “citire” scenică profundă și subtilă prin imaginea teatrală a acțiunii pe care o expune cu atenție la coerență pentru a spori tensiunea de la o scenă la alta, a stărilor care transformă cei zece tineri izolați de “maturitatea” lumii. Captivant construiește regizorul fiecare scenă, având drept sprijin și scenografia remarcabil creată de Vladimir Turturică. Decorul punctează semnificativ cadrul unei insule exotice, cu rămășițele avionului prăbușit dramatic. Vladimir Turturucă întrebuințează inspirat posibilitățile tehnice ale scenei rotative și manevrarea luminii pentru transformări de imagine a decorului spre a sporii tensiunea acțiunii. Regizorul completează atmosfera reprezentației cu unele sugestive trimiteri metaforice prin momente de dans tribal - mișcarea scenică Ștefan Lupu, dar și prin universul sonor dadorat lui Petre Ancuța și sporit de efectele live realizate de actorii Loredana Cosovanu și Mircea Alexandru Băluță; cei doi actori “muzicali” sunt prezențe aproape neobservate, îmbrăcați în negru, plasați discret pe lateralele scenei, dar contribuția lor pentru sporirea senzației emoționale a reprezentației este deosebită.

Tudor Lucanu dovedește nu numai ingeniozitate în conceptul de a servi tematica piesei, ci și arta regizorului de a lucra strălucit cu actorii, luați drept element esențial al reprezentării teatrale. Alege o distribuție alcătuită din actori independenți, unii chiar aflați în faza studenției și actori ai Teatrului Excelsior. Regizorul unește pe acești actori într-un SPECTACOL DE GRUP care exclude roluri secundare, ci participare continuă la acțiune a personajelor, chiar dacă textul are drept piloni în derularea situațiilor pe Ralph cel ales șef al supraviețuitorilor și Jack care semnificativ este dirijorul unui cor în viața obișnuită, având acum alături pe câțiva “coriști” supraviețuitori.

 Conflictul construit în jurul lui Ralph și Jack, se amplifică prin prezența lui Piggy “ochelaristul”, semnificativ dependent de … ochelari. ȘTEFAN IANCU (Ralph), VLAD IONUȚ POPESCU (Jack), MIHAI MITREA (Piggy), ȘTEFAN MIHAI (Roger), ALEX POPA (Simon), DAN PUGHINEANU (Sam), ANDREI BIBIRE (Eric), DAN CLUCINSCHI (Henry), VLAD LINȚĂ (Bill) și ALIN POTOP (Perceval), sunt tineri actori senzaționali prin modul în care se dăruiesc cu tot sufletul personajelor, indiferent de importanța lor prin replica atribuită, se transpun cu credință în situații, trăiesc intens fiecare moment, definesc în profunzime caractere prin privire, gestică, expresie corporală și susțin relațiile cu cei din preajmă. Fiecare are momente speciale de remarcare, de ieșire în prim planul situațiilor. Orice regizor, aflat în căutarea unor tineri pentru o distribuție, poate descoperi în această minunată reprezentație actorul dorit.

Textul atribuie personajelor Ralph, Jack și Piggy mai multă consistență; Ștefan Iancu urmărește și reușește la nuanțat să redea profilui lui Ralph, tânărul care caută cu naivitate soluția salvării izolaților de pe insulă, dar se maturizează pe parcurs și rămâne ferm principiilor existenței corecte; cu temperament și forță interioară, Vlad Ionuț Popescu construiește excelent caracterul lui Jack pentru care uciderea unui animal e considerată o victorie, o soluție și un argument în a fi conducătorul supraviețuitorilor, iar matrizarea sa îl transformă într-un primitiv judecător al situației extreme în care se află; Mihau Mitrea este remarcabil în tânărul dependent de “ochelari” căruia îi subliniază esența interioară a celui ce poartă respect al ordinii în relații. Colegii din distribuție, a celor trei trei interpreți dotați cu roluri consistente prin replică, le sprijină admirabil evoluțiile, sugerând expresiv apropierea personajelor atribuite de unul din caracterele ilustrate de Ralph, Jack și Peggy. Prin ei se reușește un SPECTACOL DE GRUP impresionant.

        

Tânărul regizor Tudor Lucanu realizează un spectacol coerent și încărcat de emoție în care atenționează credibil asupra gravității violenței care poate distruge umanitatea. Finalul reprezentației, inteligent gândit regizoral, lasă cale liberă întrebărilor legate de salvarea și revenirea la viața reală a celor care au trăit izolarea pe insula exotică.

         “Împăratul muștelor” este un spectacol eveniment al tinerei generații de creatori care ne dă speranța că viitorul teatrului va străluci și prin aceste talente. “Teatrul adevărat” se poate numi și acest spectacol în care un regizor cu har reunește o echipă de valoare pentru a construi fără efecte ostentative, un spectacol încărcat de emoție, bogat în tâlcuri și foarte actual. 

“CONSTRUCTORUL SOLNESS” – TEATRUL ODEON

UN CONCEPT REGIZORAL LIPSIT DE LOGICĂ

         Tânăra regizoare Sânziana Stoican s-a impus în mișcarea teatrală prin o serie de spectacole, atât în teatrul independent, cât și în cel instituționalizat. Amintim “Ce zile frumoase!” care se joacă de șapte ani la “Unteatru” sau “Menajeria de sticlă” – Teatrul “Toma Caragiu” / Ploiești ori “Prințul nefericit” – Teatrul “Maria Filotti” / Brăila. De astădată, regizoarea produce o surpriză neplăcută cu spectacolul “Constructorul Solness” de Henrik Ibsen în  traducerea (!) și adaptarea sa, prin o viziune regizorală confuză, lipsită de logică în ilustrarea teatrală din care cu greu se înțelege demersul acțiunii.

        

Henrik Ibsen, dramaturgul norvegian al teatrului de idei, operează în piesele sale o fină analiză psihologică a personajelor aflate în conflicte dramatice și spre sfârșitul carierei scrie în 1882, “Constructorul Solness”, inspirată din mitologia scandinavă. Este o piesă specială, în care Ibsen încearcă îmbinarea realului cu fantasticul prin povestea vieții arhitectului Solness ajuns într-un moment de cumpănă, un creator aflat în conflict cu oferta vieții, dar și cu Divinitatea. Ibsen motivează transformarea psihologică suferită de Solness cu incendiul din trecut care ia distrus casa și familia prin moartea copiilor; conștiința sa e bolnavă, cum atenționează și Hilde Wangel, tânăra ajunsă în preajma arhitectului în dorința sprijinirii spiritului său creator. În final, destinul arhitectului se frânge, ca rezultat tragic al demersurilor sale ambițioase. Regizoarea Sânziana Stoican adaptează textul cu intenția forțată, exagerată, a îmbinării realului cu fantasticul pentru a servi o temă simplistă că viața presupune familie și copii, nu numai ambiții deșarte în numele creației.

        

Pentru a își consolida conceptul regizoral, Sânziana Stoican apelează la o scenografie ilustrativă de îmbinare a realului cu fantasticul, în special prin imagini cu trimiteri metaforice. Decorul creat de Valentin Vârlan este remarcabil în sine, dar restrâns ca funcționalitate și întrebuințat ilogic de regizoare. În principal, scenograful încearcă indicarea prin mobilierul modern, a trei spații de joc – biroul arhitectului Solness amplificat exagerat ca dimensiuni, birolu modest alăturat al colaboratorilor și refugiul în locuința modestă alături de soția sa Aline. Fundalul este un perete cu desen în linii orizontale frânte, folosit de regie cu sens metaforic prin colorarea stridentă uneori în roșu ca trimitere spre acel incendiu care a devastat și conștiința lui Solness. Un alt element cu trimitere metaforică este un … telescop plasat de la început în prim planul scenei. Decorul va fi mereu manevrat fără rost, birolul se va urca și va coborî, ca și alte elemente.  Mișcarea scenică este condusă regizoral fără logică pentru a servii jocul dintre real și fantastic. De pildă, în debutul reprezentației Hilde intră în acțiune coborând pe o frânghie din pod, ca în final, Solness să urce la cer pe aceiași frânghie. Hilde și Solness sunt manevrați de regie să se târască uneori pe sub marele birou sau să se tăvălească pe podea, totul fiind lipsit de o motivație, doar cu intenția unor metafore încâlcite. Mișcarea haotică a personajelor centrale spulberă prin aceste exagerări, substratul situațiilor, al replicii, cât și consolidarea unor relații credibile între eroii acțiunii.

        

Regizoarea Sânziana Stoican a demonstrat în alte spectacole, o atenție sporită pentru importanța actorilor în ilustrarea teatrală a viziunii sale asupra piesei. În “Constructorul Solness” alege o distribuție excelentă, dar uită de îndrumarea actorilor și interpretarea personajelor e defavorizată de excesivele efecte ale mișcării scenice. Cezar Antal (Solness) și Sabrina Iașchevici (Hilde Wangel), doi actori de valoare, încearcă fiecare prezentarea credibilă a confruntării personajelor cu două caractere diferite, dar conceptul regizoral le afectează bunele intenții. Cezar Antal intuește stările contradictorii care îl macină pe Solness, suflet afectat de tragedia din trecut, dornic să evadeze în creație, dar viziunea regizorală îi stânjenește exprimarea și transmiterea emoțională a situației sale speciale. În câteva din numeroasele dialoguri purtate de arhitect cu Hilde, actorul prezintă impresionant esența creatorului afectat de realitate, dar în alte scene dirijate regizoral confuz, Solness pare numai un nebun agitat, grav bolnav psihic. Regia forțat îi atribuie lui Solness și caracterizarea de a fi un afemeiat. Un exemplu penibil este scena erotică a arhitectului cu tânăra secretară Kaja Fosli, logodnica subalternului său, Ragnar Brovik. Viziunea regizorală forțează și atenționarea că Solness este un orgolios aflat în conflict cu tânăra generație de arhitecți. Sânziana Stoican uită în viziunea regizorală că Ibsen efectua analize psihologice motivate pentru constructul personajelor, ca și în cazul acestei piese speciale. Conceptul regizoral fragil îngreunează și pe Cezar Antal în prezentarea complexă a creatorului Solness.

         Cu rost dezvoltă Ibsen și intervențiile lui Hilde, tânăra venită la biroul arhitectului după zece ani când Solness i-a stârnit entuziasm prin realizarea unei bisericii și așteaptă de la el un nou eveniment creator. Actrița Sabrina Iașchevici încearcă să sugereze profunzimea judecării lui Solness de către Hilde și reușește în multe scene să fie argumentul solid al menirii actului creator în viața comunității. În alte scene însă, minunata actriță Sabrina Iașchevici o transformă pe Hilde la indicațiile regiei, a fi numai o tânără naivă, copilăroasă. Cezar Antal și Sabrina Iașchevici au fost aproape de înfăptuirea unor roluri de excepție, dar regizoarea nu a reușit să le speculeze calitățile și  efectele teatrale le frustrează interpretarea.

         Prin adaptare celelalte personaje din preajma lui Solness pierd din importanța rostului lor ca argumente pentru analiza psihologică a situației extreme în care se află creatorul arhitect. Gelu Nițu oferă credibil portretul lui Knut Brovik, un bătrân arhitect al cărui fiu Ragnar lucrează cu Solness, dar nu este exploatată ca argument prezența sa pentru evoluția ulterioară a conflictului. Ioan Batinaș în doctorul casei, Herdal, punctează cu abiitate faptul că acesta cunoaște bine, gravitatea situației în care se află familia Solness. Regia nu acordă însă importanța cuvenită acestui personaj, cum nu o acordă nici soției, Aline Solness, interpretată de Ana Maria Moldovan. Palide apariții în acțiune devin personajele Kaja, secretara și Ragnar, logodnicul ei, iar actorii Anda Saltelechi și Silvian Vâlcu nu pot reuși remarcarea în interpretare.

        

Jocul luminilor în scenă, intervențiile muzicale și sonore, pauzele inexplicabile în derularea situațiilor, alături de mișcarea scenică, sporesc dizolvarea transmiterii emoției solicitate de conflict și tematica urmărită de Ibsen. Cele trei ceasuri ale reprezentației induc publicului plictiseală pentru perceperea substratului dramatic al creatorului Solness aflat în conflict tensionant cu realul existențial, dar și cu inspirația divină. Efortul regizoarei de a fi mai presus de Ibsen prin adaptare și apelarea ilogică la artificii teatrale au drept rezultat un spectacol confuz. Oricărui regizor i se poate întâmpla un astfel de “accident” în inspirație, și Sânziana Stoican a căzut în această capcană. Păcat pentru talentul afirmat în alte spectacole și pentru efortul unor actori de prestigiu!

P.S. Teatrul Odeon care are stabilit de curând un nou director, pe Cristian Șofron, stimatul actor din serialul “Toate pânzele sus”, a găzduit inexplcabil spectacolul “O noapte furtunoasă” realizat de TEATRUL PRINCIPAL din Capitală, cu sediul la Sala Dalles! Acest teatru a fost înființat de Primăria Capitalei în numele … “serviciilor culturale” și joacă la sediu … “Mă duc la mama!”, “Mă duc la … tata!”, “Mă mut sau nu mă mut? Aceasta e-ntrebarea.” și “deplasează” la Teatrul Odeon spectacolul “O noapte furtunoasă” în regia Teodorei Câmpineanu. În urmă cu mai mulți ani, regizoarea a realizat la Teatrul “Bulandra” un admirabil spectacol cu piesa lui Caragiale. Dorința de a vedea “O noapte furtunoasă” pentru a descoperi evoluția acestei regizoare nu a fost împlinită însă pentru că Teatrul Principal are nevoie de … bani pe care îi strânge prin prețul fabulos de 50 lei un bilet! În curând, Teatrul Principal “cultural” va oferi o nouă premieră – “Eu dau banu’, eu dau ora exactă!”. Sugestiv titlu și pentru … Primăria Capitalei, “părintele” acestei instituții teatrale proaspăt înființate pentru a mulțumi financiar pe simpatizanții săi politic, cu pretenții de …creatori!