“… escu” – TEATRUL MIC / Sala ATELIER

SATIRĂ LA ADRESA POLITICHIEI MIORITICE

         

Inițiativa Teatrului Mic de a introduce în repertoriu “…escu” de Tudor Mușatescu poate mulțumi pe deplin spectatorii dornici de comedie, chiar dacă piesa e bine cunoscută și până de curând jucată și la Teatrul de Comedie în regia lui Alexandru Dabija. Publicul vrea bună dispoziție și nu va ocoli acest spectacol nou cu “… escu”. Tudor Mușatescu (1903 – 1970) a fost un bun meșteșugar al comicului și satirei. În “…escu” aplică lumii interbelice formula clasică a comediei de moravuri și situații cu scopul de a satiriza imaginea parveniților politic.

         Actorul, regizorul și profesorul de actorie, Doru Ana propune o versiune a piesei scrisă în 1933 și o apropia de zilele noastre. Fiind o personalitate multilaterală, Doru Ana înfăptuiește “versiunea” textului, realizează regia spectacolului și interpretează rolul generalului Stamatescu. Dorința sa de actualizare a piesei pornită de la conceperea “versiunii”, se vrea a fi completată prin demersul regizoral și rezultatul este o comedie spumoasă, chiar dacă teatral se poate sesiza incoerență în aplicarea intențiilor.

     

 

  Spectacolul se joacă în așa zisa Sală Atelier, adică pe fosta scenă a Teatrului Mic devenită sală de spectacol, în urma aplicării bulinei roșii avertizatoare de prăbușire în cazul unui cutremur pe eleganta sală a teatrului. Primăria Capitalei care se laudă că prețuiește cultura și teatrul, nu a găsit o rezolvare până acum pentru situația dramatică a colectivului talentat și harnic din strada Constantin Mille, nevoit să joace într-un spațiu neadecvat repertoriul său ambițios. Inspirat scenograful Ștefan Caragiu se adaptează condițiilor și propune un decor modern, elegant și funcțional pentru locuința politicianului Decebal Necșulescu, personajul central al acțiunii; casa arată precum domiciliile din vilele politicienilor de astăzi. Incoerentă în raport cu decorul foarte actual este realizarea costumelor de către Liliana Cenean, personajele poartă ținute apropiate mai mult de stilul celor din epoca scrierii piesei și nu de actualitate. Apreciata scenografă Liliana Cenean nu sprijină prin costume intenția accentelor satirice pentru profilui personajelor și nici actualizarea ținutelor pe linia modei de astăzi; costumele sunt banale, chiar dacă se vor elegante, doamnele poartă rochii alcătuite în majoritatea lor din același material, doar diferit colorate.

        

Regizorul Doru Ana aplică inspirat multe accente teatrale pentru a sublinia actualitatea conflictelor, de pildă, proiecțiile pe televizorul plasmă din casa politicianului, cu imagini care trimit fie spre parlament, fie spre emisiuni de divertisment actuale. Proiecțiile în acest spectacol puteau fi însă, mai numeroase pentru a spori comicul situațiilor. Muzica joacă un rol important pentru actualizarea piesei, este original selectată de Ovidiu Niculescu și semnificativ plasată în acțiune de regizor. Exemplare sunt intervențiile în diverse situații, a unor partituri celebre cum ar fi “Râde iarăși primăvara …”, “Internaționala” sau cunoscuta melodie “Tot ce-I românesc nu piere”, cândva interpretată de Jean Moscopal. Regizorul aplică, ilustrării textului pentru actualizare, și folosirea telefonului mobil, dar abia … în final. Viziunea regizorală a parcurs doar jumătate de drum în intenția ca versiunea teatrală să aibă o ținută satirică precisă – lumea sus pusă de astăzi; scenele comice ale relațiilor amoroase, regia le tratează simplist și îngreunează ritmul reprezentației.

         Numeroasa distribuție include personalități consacrate și tineri actori. Se simte însă, în tratarea evoluției în acțiune a unor personaje, incoerență în stilul interpretării de către actori. Unii actori uită că rezultatul comic al situațiilor și atitudinilor este rod al interpretării dramatice sincere. Regizorul împinge spre grotesc tratarea unor scene, cum ar fi aducerea lui Decebal Necșulescu pe un pat de spital după ce a încasat o bătaie sau apariția bătăușilor legați cu frânghii. Pilonul central al piesei este Decebal Necșulescu, luptător pentru parvenire în cariera politică, se mută de la un partid la altul, înființează în final un partid, e un escroc în politică și în relațiile sentimentale; acest personaj ușor se poate regăsi printre politicienii parlamentari ai zilelor noastre. Ovidiu Niculescu reușește în multe scene să prezinte admirabil personajul Decebal Necșulescu, dar sunt și momente speciale ale relațiilor cu celelalte personaje importante în care pierde din linia tipologică a individului escroc mascat drept un om plin de bune intenții.

Excelentă cu atenție la dezvoltarea coerentă a personajului Miza, este Adriana Șchiopu. Actrița trăiește dramatic fiecare situație și relație a Mizei, soția generalului Stamatescu și mama lui Platon, rezultatul fiind comicul de calitate în caracterizarea unui personaj ridicol. O altă construcție de tipologie coerent prezentată, oferă Doru Ana în generalul Stamatescu. Actorul își lucrează migălos expresiile și ținuta pentru a reda dramatic situațiile în care e implicat personajul și firește rezultatul este comic. Remarcabil tratează Dan Condurache personalul Iorgu Langada, fost politician, socrul lui Decebal; cu haz punctează bâlbăielile în pledoariile celui care nu mai vrea să fie socialist în politică. Două personaje de plan secund, dar cu importanță comică pentru conflict, prezintă cu mult umor Sergiu Fleșner pe Platon Stamatescu și Ana Bianca Popescu pe Mitzi; fiul terorizat de mamă, Platon, devine un “intelectual”, iar Mitzi secretara, o tânără îndrăgostită care vrea evadarea din familia Necșulescu. Ana, unguroaica servitoare în casa lui Decebal, un rol minor, prinde un farmec comic aparte în interpretarea reușită a actriței Beatrice Peter.

 Personaj important pentru derularea conflictului este Nina, amanta lui Decebal care vrea să manipuleze interese prin politică, dar interpreta Irina Rădulescu nu îi găsește întodeauna accente comice prin expresie în definirea caracterului acestui personaj duplicitar. Soțul Ninei, Bebe Damian, este un alt personaj simplist prezentat de actorul Vlad Corbeanu, lipsit de accente în dorința de parvenire în lumea politichiei sau în relația de îndrăgostit de Amelie, soția lui Decebal. Schematic este redată și tipologia frivolei Amelie de către Ana Bart. Fratele lui Decebal, Traian, un mic escroc, e rolul rezolvat modest de Radu Zetu. Personajelor Nina, Bebe Damian, Traian și Amelie, nici regizorul nu le-a acordat o atenție deosebită pentru susținerea complicatelor relații în care sunt active. Distribuția se completează prin apariții în roluri secundare ale actorilor Petre Moraru (Doctorul), Avram Birău (Comisarul), Mihai Mitițescu (Pișlică) și Ciprian Chiricheș (Fane).

         Tema politichiei mioritice fiind mereu la ordinea zilei, stârnește întodeauna hazul de … necaz al publicului și “… escu” în versiunea oferită de echipa de la Teatrul Mic, va avea succes chiar dacă unele intenții de actualizare sunt incoerent plasate. 

“STAGE DOGS” – TEATRUL ACT

SENSIBILĂ POVESTE DESPRE …

       

  … VIAȚA ȘI PROFESIA DE ACTOR își au condiții speciale; profesia solicită talent pentru a se impune ca actor, dar și luptă competitivă, iar în viață acesta se confruntă cu probleme sociale și morale, firești oricărui om. Florin Piersic Jr. a fost inspirat de piesa “A life in the theatre” a prolificului dramaturg și scenarist american, David Mamet, mereu prezent și în repertoriile teatrelor noastre și realizează un admirabil scenariu teatral în două personaje fără nume personal, actori de profesie. Textul relatează în secvențe speciale povestea celor doi, unul actor mai vârstnic, consacrat, celălalt ajuns la pragul maturității e dornic de afirmare; povestea lor e derulată inteligent prin îmbinarea a două planuri, cel al preocupărilor profesionale și cel de al doilea, sugerează discret viața personală. Ce înseamnă să fi actor? – este tema acestui scenariu și oferă răspunsuri diverse întrebării prin textul inspirat conceput de Florin Piersic Jr. care își asumă și rolul de regizor al spectacolului, dar și pe cel de interpret al actorului matur.

      

   Într-o scenografie simplă, decorul conceput de Tudor Prodan marchează în fundalul spațiului de joc, cabina actorilor prin două mese de machiaj și în planul opus plasează două scaune pentru a indica alte posibile locuri ale acțiunii. Regizorul Florin Piersic Jr. conduce cu atenție ritmul pentru a servi nota de suspans a reprezentației și îmbinarea secvențelor de trimitere la cele două planuri din povestea actorilor, despărțite de cortine muzicale. Rezultatul este un spectacol captivant, încărcat de emoție. Reușita reprezentației se datorează însă, interpretării strălucite a celor două personaje, înfăptuită de Marcel Iureș și Florin Piersic Jr. Textul nu dezvoltă prin acțiune un conflict, sugerează doar posibilui conflict profesional, dar și pe cel intim al personajelor, ofertă dificilă pentru interpreți. Marcel Iureș demonstrează din nou și în acest rol, ce înseamnă un actor de excepție capabil să treacă nuanțat de la accente comice la cele sensibile care îi înlăcrimează privirea. În personajul actorului mai vârstnic, cel cu experiență profesională, Marcel Iureș realizează o impresionantă compoziție de caracter; relatează amintiri amuzante din cariera personajului, comentează în cabină reprezentația în care a jucat, invocă sensibil o relație personală cu o femeie, Paula, din aceste frânturi din profesie și viață, Marcel Iureș brodează o fină bijuterie; se transpune în personaj, trăiește stările și completează sensurile cuvintelor prin gest și privire. Deosebit este și Florin Piersic Jr. în rolul actorului căutător de reușită deplină în profesie. Cu subtilitate compune și ca regizor, nu numai ca interpret secvența în care personajul repetă celebrul monolog din “Hamlet” și din umbră e privit și comentat de partener. Florin Piersic Jr. investește în interpretarea acestui personaj o bogată gamă de expresii nuanțat dictate de situații pentru a îi configura în profunzime caracterul.

         “Stage Dogs” se poate defini ca un spectacol carismatic realizat prin valoarea personală a interpreților care emoționează, taie respirația publicului, dar îl și amuză în multe momente.

P.S. Teatrul Act, primul teatru independent de după ’89, activ din septembrie 1998 își va sărbători în toamnă cei 20 de ani în care și-a consolidat o personalitate solidă prin repertoriul ales și interpretarea sa reușită, de la un spectacol la altul. “Stage Dogs” îi încununează activitatea prin răspunsul dat întrebării – Ce înseamnă a fi actor? -  dar, și ce presupune cu adevărat teatru; înseamnă VALOARE și SACRIFICII!  

“JOCUL DE-A VACANȚA” – TEATRUL ODEON / Sala STUDIO

UN JOC …  COPILĂRESC DE TABĂRĂ

         Într-o oră cât durează acest spectacol zis “neconvențional”, se prezintă un rezumat greu de înțeles, încropit după “Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian. Prima piesă a prețuitului dramaturg apărută în 1938, o comedie romantică, regizorii Andrei și Andreea Grosu o aleg drept pretext pentru un experiment.

        

Textul lui Sebastian este “adaptat” de regizori pentru a servi o temă inventată de dânșii, un joc "de-a adevăr sau provocare” petrecut într-un loc care găzduiește șase “persoane” din generații diferite. Se pomenește că locul ar fi pensiunea Weber și “persoanele” poartă nume din piesa lui Sebastian, numai că personajele dramaturgului … dispar. Cele șase “persoane” rămase din textul inițial par a fi izolate într-un loc de tratament pentru boli psihice sau fie niște copii într-o tabără care scăpați de supraveghere, se joacă imitând pe oamenii mari. “Adaptarea” începe cu o scenă prelucrată din finalul piesei care se repetă și la sfârșitul reprezentației pentru a susține tema viziunii regizorale a jocului “de-a adevăr sau provocare”. Rezultatul este un spectacol pe o acțiune scenică încropită la nimereală, ilogică care amintește de primele exerciții de actorie din primul an de studiu.

        

Andrei și Andreea Grosu sunt un cuplu regizoral cu o personalitate confirmată în mișcarea teatrală prin o sumedenie de spectacole remarcabile în teatru independent “Unteatru” și chiar în teatre instituționalizate; sunt căutători de formule noi teatrale apreciabile. De astă dată, ca și în cazul spectacolului cu “Pescărușul” de Cehov, tot de la Teatrul Odeon, căutările eșuează și distrug intențiile piesei lui Sebastian. Dramaturgul cu pricepere construiește caracterele diferite ale personajelor, oameni cu idealuri neîmplinite, refugiați într-un loc departe de lumea unde trăiesc zilnic modest, iar vacanța speră să le aducă liniște; conflictul provocat în jurul lui Ștefan Valeriu este cu finețe ambalat de dramaturg în notă poetică. Regizorii Andrei și Andreea Grosu transformă forțat piesa într-o demonstrație a stărilor de nervozitate a unor persoane, adunate laolaltă, nu se înțelege de ce și de către cine. Acțiunea nu se mai dezvoltă prin personaje, ci prin “persoane” ciudate care în jocul lor de copii se transformă în alte “persoane” – călătorii, mecanicul, etc -, amintind de cele din piesa lui Sebastian. Marea majoritate a spectatorilor cunosc “Jocul de-a vacanța”, mereu prezent în repertoriile teatrelor și chiar dacă nu o cunosc, nu reușesc să înțeleagă ce se petrece pe scenă.

        

Publicul este plasat de o parte și alta a spațiului de joc, transformat într-o punte cu bârne de lem, de scenograful Vladimir Turturică; două șezlonguri, taburete și o galeată, mobilează acest drum al jocului “de-a adevăr sau provocare”. Toți cei șase actori din distribuție sunt obligați de regie a fi mereu prezenți pe puntea care ar vrea să amintească de visul călătoriilor personajului lui Sebastian, Bogoiu, pe un vas.

Distribuția acestei foste “comedii romantice”, cuprinde actori admirabili care acum se chinuie să se adapteze propunerii regizorale; actorilor le sunt însă, atribuite de către regizori scheme false de personaje. Nicoleta Lefter se luptă cu rolul nou al Corinei, transformată într-o femeie isterică, mereu agitată care țipă, folosește și o portavoce; relațiile fostului personaj Corina cu cei de la pensiunea Weber sunt anulate. Nicoleta Lefter încearcă să susțină relația de dragoste ivită între Corina și Ștefan Valeriu, în scurte momente din unele scene. Ștefan Valeriu este un alt personaj central în piesa lui Sebastian, acum fiind transformat într-o persoană care declanșează teroarea pe punte; actorul Andi Vasluianu încearcă și reușește în general, să salveze personajul Ștefan de ridicolul impus de regie. Andi Vasluianu se ferește abil de exagerări în interpretare și subliniază sensibil relația lui Ștefan cu Corina. O importanță deosebită îi acordă regia lui Bogoiu, funcționarul modest, devent un ciudat comandant de vapor; Gelu Nițu se remarcă în unele momente prin apropierea de esența visătorului Bogoiu, în ciuda agitației excesive de pe punte impusă de regie. Doamna cu pretenții, atrasă de Ștefan, “madame Vintilă” cum o numește Sebastian, nu mai punctează umorul unor situații; Elvira Deacu izbutește să sugereze totuși, tristețea interioară a doamnei Vintilă refugiată pe “puntea viselor”. Rostul Maiorului e aproape anulat de regie, iar Constantin Cojocaru schițează prin expresii portretul unui vârstnic resemnat și execută conștiincios și transformarea într-un călător. Înzestratul tânăr actor Vlad Bîrzan interpretează pe Jeff, adolescentul din piesa lui Sebastian, îndrăgostit de Corina. Actorul susține relațiile cu personajele mereu prezente pe punte, chiar dacă îndrumarea regiei nu îi oferă un mare sprijin. Regizorii Andrei și Andreea Grosu au avut la dispoziție actori rearcabili, dar nu au știut să îi folisească și le-au oferit “schelete” de personaje nemotivat desenate.

         Experimentele regizorale invadează insistent teatrele nostre și adeseori, Marele Public le refuză. “Jocul de-a vacanța” este un astfel de experiment școlăresc posibil să nu atragă pentru o oră public.

“TATĂL MEU, PREOTUL” - TEATRUL “APOLLO 111”

UN PROIECT REUȘIT DE TEATRU SOCIAL

         În 2016 s-a lansat în mișcarea culturală independentă “APOLLO 111” cu sediul în strada Brezoianu, în clădirea fostului Univers cu scopul de a desfășura o largă gamă de manifestări artistice. Teatrul ocupă un loc important în activitatea independenților de la “Apollo 111”, în ultimul timp a întâmpinat însă greutățile sistemului care nu sprijină legislativ independenții. (Comentarii despre alte spectacole de la  Teatrul “Apollo 111” sunt găzduite pe acest blog.)

        

În mișcarea noastră teatrală și în special în cea independentă, foarte rar apar spectacole de teatru social, strict necesare pentru societatea noastră confruntată cu mari probleme dictate de politicieni veroși. Teatrul “Apollo 111” propune un astfel de spectacol de teatru social, “Tatăl meu, preotul”, proiect câștigător al competiției “Select”. Piesa lui Gabriel Sandu este o comedie neagră, jucată și la Naționalul din Târgu Mureș, cu temă socială spinoasă de actualitate – dogmă și credință.

         După cum se știe a apărut la noi un așa zis demers civic – “Coaliția pentru familie” care își propune modificarea Constituției cu precizarea că familie înseamnă “căsătoria dintre un bărbat și o femeie” în numele preceptelor bisericii ortodoxe; au fost strânse și semnături pentru această modificare a Constituției, au avut loc și demonstrații stradale. Politicienii nu sunt străini de “Coaliția pentru familie” și o folosesc în scop de manipulare electorală. Demersul acesta a luat amploare la un moment dat și este împotriva legalizării familiei celor din minoritățile de orientare homosexuală. În diverse țări, astfel de familii sunt acceptate legal.

        

Gabriel Sandu este actor de film și teatru, dar și scriitor preocupat de teatrul social. În “Tatăl meu, preotul”, aplică o schemă dramatică simplă, dar cu țintă precisă – lumea noastră de astăzi,   măcinată de minciună și înșelătorie. Preotul Dan și soția Elena au un fiu, pe Andrei care vine acasă de la studiile din capitală însoțit de prietenul Bostan care a trăit copilăria într-un centru de plasament. Pentru a spori tensiunea acțiunii, Gabriel Sandu include în debutul acțiunii, accidentul produs de mașina condusă de Dan, soldat cu un deces. Conflictul se dezvoltă între mentalitatea învechită a familiei care se supune manevrelor sociale dictate de interese pragmatice și tânărul Andrei care judecă altfel viața, în numele respectării adevărului.

         Spectacolul este interactiv, familia preotului este implicată în demersul strângeii de semnături în sprijinil “Coaliției pentru familie”. Regizoarea Elena Morar reușește să impună teatralitate numeroaselor scene petrecute în spații de joc diverse cu ajutorul scenografei Alexandra Panaite și prin proiecțiile video realizate însă, simplist de Ana Cârlan. Meritul deosebit al regizoarei rămâne modul în care conduce o distribuția excelent aleasă și plasează accente satirice acțiunii.

        

Elena o gospodină cu pretenții dictate și de mariajul cu un preot, vrea să acopere accidentul soțului, să aibă mereu liniște în familie, rolul fiind difici, dar remarcabil interpretat de Mihaela Teleoacă. Actrița Teatrului de Comedie susține admirabil fiecare relație cu fiul, cu prietenul acestuia, cu preotul și cu acel “Ștefan de la tineret” angajat al “Coaliției pentru familie”, pentru a sugera cu rezultat satiric, substratul acțiunilor fiecăruia. Publicul are prilejul reîntâlnirii cu Valeriu Andriuță în rolul preotului, un actor cunoscut din filme, distins cu premii, acesta reușește o prezentare în amănunt a stărilor prin care trece Dan. Actorul sugerează nuanțat, pragmatismul preotului, dar și frământările interioare pe care le trăiește de la accidentul produs până la întâlnirea cu fiul pe care și-l dorește a îi fi alături în profesie.

         Spectacolul mai prilejuiește bucureștenilor și cunoașterea unui tânăr actor exepțional, absolvent la Cluj, la facultatea de teatru, Andrei Sabău, în personajul Andrei. Tânărul actor trăiește în forță, cu emoție, fiecare situație conflictuală în care e implicat Andrei, fiul preotului. Personajul este definit nu schematic ca un posibil gay, ci ca un tânăr aflat în căutarea profilului existențial personal, dar și ca un apărător al adevărului în orice situație și mai ales în cea a accidentului produs de tată. Andrei Sabău interpretează cu expresie credibilă fiecare substrat al replicii rostite. Vlad Nemeș se remarcă în configurarea lui Bostan, ca un tânăr afectat de o copilărie amară într-un centru de plasament, rătăcit în căutarea unui suflet prieten care să îi înțeleagă suferințele, mereu dornic să fie de ajutor celor din preajmă. Vlad Nemeș a jucat în filme, dar și în reușitul spectacol “(D)efectul Placebo” din cadrul proiectului “9G”. Cu pricepere și umor, Bogdan Nichifor completează distribuția și creionează tipologii diferite, de la “voluntarul” Ștefan al “Coaliției pentru familie” până la un posibil ziarist.

         Spectacolul este o “felie” din realitatea noastră, provocatoare de umor amar, publicul râde, dar înțelege sensul argumentelor expuse pentru a arăta nedreptățile din jur. “Tătăl meu, preotul” e un spectacol exemplar de teatru social strict necesar actualității și o reușită a teatrului independent “Apollo 111”.