“NĂPASTA” – TEATRUL EXCELSIOR

O VERSIUNE INCITANTĂ …

Ultima piesă și singura dramă scrisă de nemuritorul Caragiale, “Năpasta”, atrage regizorii spre a oferi variante teatrale personale, cu intenții de modrenitate. (Rămâne renarcabilă, de pildă, versiunea scenică prezentată la Naționalul bucureștean de către regizorul Radu Afrim.) Regizorii Andrei și Andreea Grosu, construiesc o versiune axată pe tema adevărului și rolului său major în existența oricui; personajele așezate pe scaune în fața publicului sunt supuse judecării de către acesta pentru faptele lor, în numele căutării adevărului privind moartea soțului Ancăi. Scenografia minimalis concepută de Vladimir Turturică se rezumă la un decor simplu, un fundal uniform gri, o masă și patru scaune. Actorii intră în scenă pe o melodie cunoscută tinerilor iubitori ai rock-ului și confruntările dintre cele patru personaje sunt susținute în momente importante, de un microfon care trece de la unul la celălalt. Efectul regizoral al microfonului ar vrea să atenționeze asupra drumului căutărilor întreprins de Anca pentru a provoca pe Dragomir, actualul ei soț, să recunoască fapta uciderii în urmă cu nouă ani a partenerului de viață. Stilul teatral vizual simplist și folosirea microfonului ca legătură între personaje, se întâlnește în teatrul modern, uneori cu expresie credibilă, alteori fără rost în defavoarea interpreților. 

Versiunea propusă de Andrei și Andreea Grosu aduce în plan central pe Dragomir cel care ascunde crima făptuită din pasiune pentru Anca și lasă în planul doi pe cea care luptă disperat să se răzbune; astfel, adevărul, dar și motivarea sa, în această versiune prinde mai multe fațete. Remarcabil este modul în care prezintă pe Dragomir, actorul Bogdan Nechifor. Înterpretarea sa abil și nuanțat compusă, arată un Dragomir care o iubește pe Anca și dragostea l-a împins la crimă, dar în interior e conștient că gestul necugetat îi va aduce pedeapsa meritată. Bogdan Nichifor se pliază pe intențiile tematice propuse de versiunea regizorală de a judeca publicul importanța adevărului în funcție de motivarea personală a stărilor și situațiilor prin care trece în principal personajul său, ca și celelalte personaje. 

Regizorii Andrei și Andreea Grosu nu mai găsesc însă, și soluții teatrale convenabile pentru a motiva complexitatea personajului Anca, acțiunea sa de investigator al aflării adevărului care a acceptat și un mariaj cu cel bănuit de crimă. Mihaela Trofimov este o actriță în topul de vârf al teatrului nostru, apreciată pentru roluri importante din alte spectacole, dar în Anca nu găsește calea de a sugera și frământările interioare care macină personajul de muțți ani de când e alături de Dragomir. Actrița propune portretul unei femei răzbunătoare, căutătoare a dreptății, fără să susțină credibil și scopul mariajului cu Dragomir folosit ca metodă de aflare a adevărului; interpretarea sa dă o falsă ambiguitate personajului, chiar dacă viziunea regizorală intenționează să sugereze că jocul de-a adevăr și minciună e specific existenței personajelor. 

Alex Popa se confruntă cu rolul “nebunului” Ion și reușește o interpretare sensibilă; e grijuliu în a nu cădea pe panta exagerărilor nebuniei lui Ion și marchează suferința unui suflet nevinovat. Neinspirată teatral e soluția aleasă de regie, a sinuciderii lui Ion cu un pistol ce afectează esenț temei alese – valoarea cuvântului adevăr în viața oricui. Doru Bem, în învățătorul Gheorghe, punctează sugestiv intervențiile personajului îndrăgostit de Anca. 

Versiunea propusă de Andrei și Andreea Grosu este incitantă ca idee, dar demersul scenic suferă de unele incoerențe. Rezultatul se face simțit și în rândul publicului specific Teatrului Excelsior care se recomandă a fi peste cinsprezece ani; sunt adolescenți care studiază sau nu la școală pe Caragiale care uneori ce se petrece pe scenă le provoacă … râsul, fiind nepregătiți poate pentru o formulă modernă de teatru.