“ULTIMA BANDĂ A LUI KRAPP” – UNTEATRU / Sala Mică

UN IMPRESIONANT ONE-MAM SHOW

       

  Un as al teatrului absurd, Samuel Beckett (1906 – 1989), scrie în 1958, un monolog ieșit din nota sa obișnuită de stil, de fapt, un eseu despre însingurare, dedicat special interpretării de către un actor irlandez apreciat în acei ani; de atunci, textul a atras o serie de actori de teatru și film, celebri. Nota absurdului, specifică pieselor lui Beckett, acesta o aplică în monolog, absurdului existenței unui bătrân care are drept rezultat singurătate. Krapp mai trăiește doar, prin evocarea obsesivă a amintirilor din trecut în fața benzilor unui magnetofon și susține un dialog cu el în tinerețe, evocă astfel jurnalul vieții sale. Benzile cu glasul său la 39 de ani, amintesc pierderea mamei, întâlnirea cu dragostea și despărțirea de aceea femeie, iar Krapp “dialoghează” cu tinerețea lui pentru care are un anume dispreț că nu i-a dat mulțumirile visate. Monologul este dificil și pentru regizor și pentru actor ca să îi dea atractiv viață pe scenă.

        

 Toma Dănilă – traducerea textului alături de Ana Tudoran – Dănilă, regie, scenografie, ilustrație muzicală și light desing, reușește o construcție teatrală remarcabilă pentru susținerea unui one-man show de Constantin Cojocaru, un senzațional actor în orice rol în care îl întâlnești. Publicul e primit în sala mică de la UNTEATRU, în fumul amintirilor lui Krapp, aflat cu spatele la un birou, în fața unei oglinzi care reflectă imaginea unui chip răvășit; el poartă o cămașă albă răpănită, o vestă neagră, un costum de funcționar public, cândva avut. Scenografia lui Toma Dănilă e un suport pentru manevrarea excelentă a luminilor care îl îngrădesc pe Krapp în cușca singurătății. Regizorul beneficiază de colaborarea cu un actor desăvârșit care trăiește sincer în “ambalajul” imaginii teatrale. Aparent, spectacolul are un ritm lent, atmosfera generală impune însă, suspans pentru urmărirea dezvăluirilor lui Krapp. Toma Dănilă, actor cunoscut la baza profesiei, reușește acum, ca regizor fără ostentații teatrale, ilustrarea scenică a acestui monolog special, manifestă atenție pentru exploatarea sensurilor și substratului scrierii, ansamblării lor cu trimiteri emoționale prin discrete accente metaforice. 

        

 Evident că orice spectator, va fi cucerit de interpretarea lui Constantin Cojocaru, de transpunerea în Krapp cel singur și părăsit; prin rostirea cuvântului la nuanță, și pe banda din off și în scenă, prin expresiile feței, gesturile mărunte cu obiectele folosite, mișcarea și “parteneriatul” cu magnetofonul, Constantin Cojocaru redă cu rafinate accente, viața acelui Krapp abandonat în singurătate, un om posibil a fi fost un egoist în căutarea traiului ideal. Actorul sugerează, cum Krapp își judecă de fapt, viața prin frânturi de amintiri, cu fină ironie și amărăciune. Constantin Cojocaru înfăptuiește ceea ce se poate defini o creație în interpretarea lui Krapp, oferind un one-man show cu totul special, despre om și singurătate.

         “Ultima bandă a lui Krapp” e un spectacol reușit pentru actor și pentru regizor, dar în principal pentru publicul care îl urmărește cu respirația tăiată de emoție.