”CUI I-E FRICĂ DE VIRGINIA WOOLF?` - TEATRUL ODEON

EVENIMENT!

A trecut un an de când sălile de spectacol au fost închise de blestemata pandemie. Iată însă, că viața teatrală începe încet, încet să reînvie, să iasă din izolarea spectacolelor pe online. Întenția de supraviețuire a teatrelor apelând la online este de înțeles, dar rezultatul e searbăd, spectacolele nu mai transmit emoție publicului aflat în sufragerie, nu într-o sală de spectacol. Unii comentatori și chiar manageri consideră spectacolele pe online drept un ”curent teatral novator”, dar ignoră rostul major al teatrului confirmat de când există, de secole când multe curente au decedat. ”Online” afectează menirea teatrului de act cultural captivant pentru publicul aflat față în față cu actorii, într-o sală de spectacol, relaționarea emotivă cu cei care construiesc o poveste pe scenă. 

Teatrul Odeon a fost primul din Capitală care a invitat puplicul la un spectacol într-o sală mare, ”Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, o premieră după un an de tăcere. Firește s-au respectat toate restricțiile dictate de pandemie – 30% din locuri au fost ocupate de spectatori cu mască, direcționați la distanțare, după o dezinfeție la intrare. PremieraTeatrului Odeon este un eveniment primit cu entuziasm de public. EVENIMENT rămâne însă realizarea impresionantă a spectacolului, interpretarea strălucită a dificilei piese scrisă de dramaturgul american Edward Albee. 

Pentru a argumenta calitățiile acestei reușite sunt necesare unele precizări. În 1962, Edward Albee lansează piesa, înregistrând un mare succes, iar de atunci se tot joacă mereu pe diferite maridiane și trece în rândul dramaturgiei clasice. Titlul - ”Cui i-e frică de Virginia Woolf?” a fost ales subtil de dramaturg, drept trimitere metaforică la tematica acțiunii cu întrebarea - ”Cui i-e frică de ... confruntarea cu realitatea?”. Numele Virginei Woolf, scriitoare și avocat cunoscut și controversat din Londra secolului al XIX-lea, e un ptetext pentru trimiterea spre subînțelesul tematic al piesei, dedicat teatrului psihologic, intimist, construit ireproșabil de autor. Viața în cuplu devine subiect al analizei psihologiei relațiilor celor patru personaje. Martha și George, alături de cuplul mai tinerilor Nick și Honey, se află în situația unor dezvăluiri intime din biografia lor, la o petrecere cu consumare de alcool, ce poate declanșa și conflicte. Tema subiectului e generoasă prin multiple substraturi – de la cel al dorinței de reușită profesională și eșec, la bani, de la absența comunicării, la dorințe intime tăinuite, de la iubirea sinceră, la revoltă, de la iluzii, la necesitatea adevărului realității într-o relație. Bogăția tematică e susținută prin subtextul fiecărei replici. 

Teatrele noastre înscriu mereu în repertorii piesa, dar adeseori a fost vizibilă ambiția regizorilor de a acorda atenție parțial tematicii. Astfel, complexitatea analizei psihologice dispare din viziunea lor. Indiferent de epocă, cuplurile se pot confrunta cu situații similare celor din piesa care se dovedește a fi mereu actuală, dacă viziunea regizorală pătrunde în studiul psihologiei personajelor. Regizorul Alexandru Mâzgăreanu uimește acum, prin ”citirea” scenică a piesei, cu multă atenție, în profunzime, și servește pe deplin intențiile dramaturgului de teatru psihologic, mere actual. Nu uită nici o latură tematică pentru reprezentare teatrală și lasă liberă judecării de către public o secvența specială, cea a evocării copilului Marthei cu George, dacă este reală sau doar o iluzie a lor pentru dorința existenței unui fiu. Regizorul colaborează excelent cu echipa aleasă. Lucrează minuțios pentru nuanța replicii și a relațiilor, cu actorii inspirat selectați, exploatând pe deplin talentul lui Carmen Tănase (Martha), Adrian Titieni (George) și Ioana Mărcoiu (Honey) alături de Silvian Vâlcu (Nick). Într-o sală mare poate părea imposibil să fi captat de un spectacol de teatru intimist, să arunci privirea pe gaura cheii în viața unui cuplu. Andrada Chiriac mobilează scena cu un decor armonios pentru acțiune și substratul ei, cu detalii semnificative prin linii de neon, manevrate discret prin culoare pentru a lumina tensiunea situațiilor. Sporește calitatea vizualizării atmosferei conflictelor, Alexandra Mâzgăreanu prin costumele create cu eleganță, cu substratul necesar caracterizării personajelor. Scenografia - decor și costume – aduce într-o sală cu scenă mare, prin măestria autoarelor și cooperarea cu regizorul, atmosfera necesară prezentării intimității vieții unui cuplu.

Alexandru Mâzgăreanu derulează acțiunea în ritm alert, dar și prin intervenția unor momente lipsite de replică, de pauză, tensionate prin trăirea expresivă a actorilor în relația raportată la situație. Pretextele folosite de dramaturg, precum alcoolul sau cântecul -”Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, regizorul le plasează discret ca accente cu sens convingător, dar să nu afecteze miezul tensiunii dramatice în analiza relațiilor. Accentele muzicale datorate lui Alexandru Suciu sunt apreciabil adaptate situațiilor și viziunii regizorale. Regizorul a condus relațiile dintre personaje ca pentru un film, unde convenția genului speculează actorul prin expresie plastică, gestuală.

Pentru Marele Public, ACTORII sunt argumentul suprem al succesului unui spectacol. Dar ... ei nu pot înfăptui mari creații, dacă nu au în spate un regizor în colaborare cu talentul lor. Mulți mari actori nu reușesc uneori, strălucire în viziuni în care regizorul vrea să fie mai presus de actori și chiar de text. Actorii sunt sufletul acestui spectacol, capacitățiile lor sunt pe deplin exploatate de viziunea regizorală. Carmen Tănase, interpreta Marthei, s-a dovedit în carieră un talent, folosit mai mult cu mare succes într-un serial, mai puțin pe scenă. De astă dată, Carmen Tănase demonstrează că este o mare artistă și oferă o rară creație în rolul unui personaj aparent ambiguu, cu grijă și știință în rostirea cuvântului, evidențiind sensurile sale tăinuite în contextul situațiilor, prin intrarea deplină în caracterul, în ”pielea” personajului. Trăiește intens fiecare moment al acțiunii, ca în viața curentă a unei femei și nu se desprinde de drama interioară a personajului. Biografia Marthei e marcată de tată, rector al universității unde activează George, ca profesor de istorie și a eșuat în parvenirea ca șef de catedră, își iubește soțul, dar mentalitatea afectează relația conjuncturală, o împinge spre soluția refugiului în alcool sau în relații erotice derizorii, nu își mai poate găsi forța de a privi concretul realității. Drama interioară a Marthei, actrița o arată publicului impresionant, ca repet, o mare actriță. George, partenerul cuplului, interpretat de Adrian Titieni, se alătură admirabil relației și devine pion de forță al acțiunii. Ratările personajului ambalate în evocări biografice, sunt cu dublu sens evocate în rostirea cuvântului și George care își iubește soția devine astfel, victima reală a unui sistem mereu actual de relaționare personală în societate. Revoltele lui George în relațiile cu partenerii, cu motivările de rigoare, actorul le definește perfect sugerând ambiguitatea situațiilor. Adrian Titieni trăiește scenic drama comunicării într-un cuplu, realizând o performanță în acest rol, fiind personaj de referință al subiectului piesei alături de parteneră, cum rar se întâlnește în alte viziuni regizorale. Actorul și pedagogul, Adrian Titieni se prezintă acum ca un creator de valoare în ierarhia teatrală. Carmen Tănase și Adrian Titieni, întrupează oameni, nu personaje de ocazie, oameni cu probleme de viața în care se pot regăsi spectatorii.

Cuplul Honey – Nick, dramaturgul induce posibilitatea de a evolua la fel ca Martha și George cu importanță sporită pentru câștig de bani, un alt substrat tematic al piesei. Este excelentă Ioana Mărcoiu prin compunerea senică a personajului, prin marcarea relațiilor cu expresie și în momentele de tăcere, ca și prin modul de tratare a replicii. Actrița deține multe roluri în palmares, dar în Honey de astă dată e senzațională, reușind prezență scenică captivantă și când e lipsită de cuvânt. Biografia lui Honey, fata cu bani, actrița o redă în substanță prin sinceritatea trăirii fiecărei situații. Silvian Vâlcu tratează pe Nick ca un doritor de parvenire cu revolte personale. Actorul respectă substanța textului și viziunea regizorală, dar nu reușește să dea uneori strălucire în relații, poate că rolul nu e convenabil personalități sale apreciabile în alte partituri dramatice.

”Cui i-e frică de Virginia Woolf?” poate fi considerat un spectacol eveniment cultural prin specularea cu respect a consistenței piesei de analiză psihologică, devenită astfel, actuală și prin tratarea scenică deosebită datorată actorilor care transmit publicului emoția cuvenită atragerii interesului pentru acțiune și tematică

P.S. Acest comentariu entuziast nu e stârnit de absența de un an a premierelor, ci de surpriza realizării reușite a unui spectacol încărcat de sensuri, cu o piesă mult jucată în diverse viziuni regizorale discutabile. 

Să sperăm că teatrul revine la rostul său cultural și managerii nu cad în plasa ... online.