``MAGNIFICUL`` - TEATRUL ``NOTTARA`` / Sala ``Horia Lovinescu``

 DEZAGREABIL!

Dezagreabil e un cuvânt delicat atribuit acestui spectacol în care de la textul ales, la regie, etc, totul e o amețire de vorbe cu pretenția de a fi ``o comedie de râsu`- plânsu ` `` cum indică subtitlul reprezentației. ``Magnificul`` e introdus în repertoriu din martie 2021 și spectacolul se joacă de mai mult timp cu restricțiile de rigoare de 30% din locurile sălii, impuse de pandemie. Acum, în 20 martie, când restricțiile s-au ridicat a avut loc și o așa zisă premieră oficială, dedicată și aniversării autorului textului, Mihai Ispirescu, pentru împlinirea vârstei de 80 de ani. Sănătate îi urăm! Numele său era cunoscut și prin ținutele vestimentare și prieteniile legate înainte de `89, când este lansat ca personalitate în 1983, ca dramaturg, de regretatul regizor Dan Micu, la Teatrul ``Nottara`` cu piesa ``Trăsura la scară``, în vremea când teatrele erau obligate să aibă în repertoriul curent piese autohtone. Piesele sale în timp, nu au invadat repertoriile teatrelor. A scris și proză, a deținut diverse funcții după `89.

``Magnificul`` este o înșiruire de să le zicem scheciuri, derulate pe două planuri. Primul ar fi activitatea primarului ``magnific`` dintr-un orășel, unde el manipulează șpăgi și fonduri europene, alături de colegii din consiliu. Al doilea plan, care atinge cote maxime de vulgaritate, este viața sexuală a primarului și soției, fiecare având, el o amantă, ea mai mulți amanți. Textul nu este nici măcar o comedie burlească. Personajele nu au pic de consistență, replica e fadă preluată parcă din știrile referitoare la furturile de venituri ale celor ajunși la putere sau din știrile de cancan despre viața personală a unor vedete. Tematica textului ar vrea să fie un fel de critică la adresa lumii de astăzi, dar e dezagreabil înfăptuită dramaturgic. Comedie sau satiră nu se poate numi, dar ... îți vine să plângi când vezi pe ce ``culmi magnifice`` a ajuns astăzi teatrul, acel teatru plătit din bani publici, acel teatru menit să cultive publicului un spirit cultural. Acest text, ca și spectacolul în tratarea teatrală, poate atrage publicul sufocat de pandemie prin specificarea că ar fi o comedie. Îl vor aplauda însă, cei din grupa analfabetismului funcțional care a ajuns astăzi la noi să înregistreze 53,5% din populație.

Regizorul Lucian Sabatos, apreciat pentru alte montări scenice, se supune docil acestui text dezagreabil și îl ilustrează ca atare, în scenografia lui Vladimir Turturică. Scenograf cu realizări excelente în teatrul independent și în teatre instituționalizate, Vladimir Turturică propune un decor cu accente metaforice căznite raportate la text. Decorul are mai multe panouri, amintind de o pivniță și marchează prin mobilier cu sens simbolic, cele două spații ale acțiunii. Sala de ședințe din primărie cu mese și scaune ponosite, are și un scaun auriu ca de tron pentru primar, iar acasă la acesta este o canapea roșie și un tablou cu un nud, cu trimitere la viața sexuală a cuplului.

Trecerea în montajul paralel de la un plan la altul, regizorul o face prin lungi cortine muzicale anoste ce debutează prin lătrăturile stridente ale unor câini. Ședințele celor de la primărie sunt școlărește expuse teatral, cu personajele stând la mese cu băutura în față, căruia unui personaj îi tulbură total mintea. Planul cuplului cu amanții de rigoare ajunge cu ajutorul textului până la momente de vulgaritate extremă cu primarul în chiloți roșii și întrebuințarea de un alt personaj a unei femei gonflabile. Sub aspect teatral și cu acest text, spectacolul e un coșmar care mai durează și două ceasuri, vrând să ilustreze fără niciun sens satiric, știri din presă, despre corupție și sex.

Personajele nu fac decât să comunice aceste știri, fără ca textul să dea un construct tipologic fiecăruia. Sunt apariții fără substanță care rostesc replici ``inspirate`` din știrile din mass media. Primarul și consilierii ar proveni din diverse partide – cel ajuns la putere și cel din opoziție -, dar toate personajele sunt doar executante de replică fără conținut interior motivațional. Mai intervin, în interpretarea aceluiași actor, alte trei așa zise personaje – Fredi Paisie, Gigi Giolgău și Colonlul Mircea Țopa, dintre care unele cică ar ancheta fraudele de la primărie, iar unul, la final, îi ia locul de primar ``magnificului``. Finalul reprezentației cu o horă, ar vrea să arate o înfrățire între hoți și justiție, ca și căsătoria primarului cu amanta, fosta soție fiindu-i nașă! Distribuția cuprinde și actori apreciați în alte spectacole, dar de astă dată nu le citez numele pentru că toți au căzut victime unui proiect teatral condamnabil, ce ar vrea să fie o satiriă referitoare la realitatea marcată grav de situația politico-socială, dar nu reușește să o facă. 

Spectacolul se prezintă publicului la sala mare a teatrului numită ``Horia Lovinescu`` în amintirea celui care a fost director înainte de `89, două decenii, promovând un repertoriu bine compus cultural cu spectacole memorabile. Horia Lovinescu ( 1917 – 1983) a fost și un dramaturg care a servit teatrul de idei cu piese solid construite dramatic, cu substrat sugestiv, iar astăzi pentru Teatrul ``Nottara`` a rămas doar numele unei săli de spectacol în care se prezintă publicului ``Magnificul``, un cuvânt cu alte sensuri în vocabular decât cel atribuit drept o așa zisă ironie în acest spectacol lamentabil.

P.S. Situația actuală a teatrului prin activitatea unor manageri, demonstrează că pandemia și acum războiul de la graniță, au afectat și afectează repertorii și manifestări în unele teatre, repertorii încropite din proiecte amatoristice dictate de diverse interese.

Când spuneam ``Sus cortina!`` că pandemia a apus, efectele ei însă, din păcate, se văd în oferta unor spectacole jalnice servind analfabetismul, cu abjecte pretenții culturale.

A APUS PANDEMIA ...?!

 SUS CORTINA!

S-au împlinit doi ani de când pandemia cu virusul covid a pus stavilă prin restricții și teatrului, filmului, concertelor, oricărei manifestări culturale cu public. În sfârșit, după doi ani, teatrele își pot primi generos publicul în săli fără restricționarea la 30% a locurilor. Rămâne de văzut cu ce premiere își vor întâmpina acum Marele Public.

Este de așteptat ca managerii teatrelor instituționalizate în această perioadă dificilă, au pregătit proiecte care să mulțumească publicul sufocat de pandemie. Urmărind în această tristă perioadă, premierele puține oferite în sălile cu restricții, ușor se puteau constata reacțiile iubitorilor de teatru, răsplata cu aplauze entuziaste, în special pentru comedii pentru că spectatorii au acum nevoie de bună dispoziție. 

În sprijinul artiștilor s-au inventat în acești ani, spectacolele transmise online, un fel de nou curent teatral. S-a uitat însă, că de secole, teatrul presupune relaționarea directă cu spectatorii, transmiterea de emoție și provocare la gând prin expunerea în fața lor a unui mesaj, nu doar pe ``scena`` calculatorului ori a unui laptop, cu ei în scaunul comod de acasă. Să sperăm că acum, cu apusul pandemiei, teatrul revine la viață și spectacolele online vor rămâne o tristă amintire. Teatrul are alte reguli de promovare față de proiecțiile de film, indiferent de inovațiile tehnicii datorate mileniul trei, care îi pot stăvili consistența forței emoționale. 

Am urmărit până acum, mai mult filme transmise pe Netflix, unde poți descoperi și producții ale cinematografiei noastre. Ultimul vizionat a fost ``Tata mută munții``, realizat anul trecut, în pandemie, unde am descoperit, ca și în teatru restricționat, un tânăr talent, dar din domeniul muzical – Petre Bog. Scenariul relatează disperarea căutărilor unui tată în fața dispariției fiului în munți, rol dificil interpretat de Adrian Titieni, actor de marcă și pe scena teatrului. Filmul realizat cu bune intenții de regizorul Daniel Sandu, surprinde prin ilustrația muzicală inspirat concepută de Petre Bog care impune suflu emoțional necesar multor secvențe. Lung metrajul ``Tata mută munții`` lansează un tânăr compozitor român de 24 de ani, cu studii la Berklee College of Music, Boston, pe Petre Bog, de care nu numai filmul, dar și teatrul are nevoie pentru viitoare proiecte pentru că el demonstrează că intuiește ca muzician esența scenariului, a textului propus pentru ilustrare în fața privitorilor.

Trebuie subliniat că în această blestemată pandemie tineri creatori – actori, regizori (remarcați și în comentariile din acest blog) sau compozitorul descoperit acum -, au reușit să își impună talentul personal. Așa dar ``Sus cortina!``, să lăsăm cale liberă artiștilor să bucure Marele Public, să îl primească în sălile de teatru și cinema. 

``REBARBOR`` - TEATRUL ODEON

 TRECUTUL NU TREBUIE UITAT!

În perioada dictaturii comuniste, teatrul poate fi considerat un activ disident. Orice spectacol înaintea premierii era supus cenzurii efectuate de politruci și putea fi chiar interzis. Majoritatea spectacolelor aveau însă, așa zisele ``șopârle`` cu trimiteri critice la adresa dictaturii comuniste, această convenție subtilă era înțeleasă și aplaudată de public. Trecutul nu trebuie uitat! Rămășițe din acea epocă ale ``omului nou`` mai activează din păcate, și astăzi sub altă mască.

``Rebarbor``, cuvânt care nu înseamnă nimic, este inventat de scriitorul Alexandru Monciu-Sudinski drept titlu al primei cărți din 1971, retrasă de cenzură, dar urmată apoi de ``Caractere`` (1973) și ``Biografii comune`` (1974). Persecutat și urmărit de securitate pentru atitudinile și scrierile sale, Alexandru Monciu-Sudinski primește în 1978 pașaportul dorit și emigrează în Suedia. De atunci nu se mai știe nimic despre el. Scrierile sale surprind sarcastic persoane din diferite segmente sociale – proletarii muncitori, țărani sau poeți care dau interviuri pentru a arăta ``omul nou`` din ``socialismul multi lateral dezvoltat``.

Regizorul Alexandru Dabija concepe un ``scenariu`` cu 12 scene extrase din proza scurtă a cărților lui Alexandru Monciu-Sudinski, evident având drept temă să privim astăzi ``oglinda`` timpului de tristă amintire. Propune un spectacol rafinat construit, fără a caricaturiza personajele, cu o echipă de actori excelenți. Pe o scenă goală în perdele negre, actorii sunt sufletul reprezentației. Andrada Chiriac realizează un decor cu miez simbolic, cu mai multe scaune și intervenția într-o scenă a unei cortine pe care sunt agățați pantaloni, dar și apariția unei schele a șantierelor, în alte scene, ca în final să atârne în fundal, un cal imens cu capul în jos. Scenografa completează decorul prin costumele numeroaselor personaje croite pe desenul sărăciei epocii. Inspirat prezintă prin costume Andrada Chiriac adevărate ``fotografii`` din acele timpuri. Spectacolul începe cu o repetiție se pare pentru ``Apus se soare`` cu Ștefan cel Mare alături de consoarta sa în costume specifice, dar scena poate aminti prin slăvirea conducătorilor și de ``iubiții`` conducători ai ``epocii de aur``.

Fiecare scenetă solicită actorilor abordarea a o serie de personaje tipice anilor `70, reprezentând ``omul nou``cel cu creierul spălat de idiologia comunistă. Fiecare scenă este un interviu declanșat la început de reporteri cu întrebări dictate, ca apoi simbolic, reporterul să devină un roboțel (Alpha Mini și activitatea sa ``ziaristică`` e dirijtă cu pricepere). Alegerea cu tâlc a regizorului a unor cântece cunoscute din anii `70, e perfect servită de actorii care le interpretează. Cele 12 scene oferă fiecărui actor o secvență pentru expunerea unui personaj principal aflat în fața reporterului, iar ceilalți colegi prezintă admirabil pe cei care îl ``acompaniază`` fără replică, doar prin expresii. Interpretarea celor șapte actori este senzațională prin modul în care arată fără a caricaturiza, esența unor tipologii sociale afectate în gândire de acele vremi.

Minunat redă chipul ``omului nou`` Marius Damian când devine fie un țăran, fie un ``artist`` amator, fie un muncitor. Antoaneta Zaharia cu temperament se transpune în regizorul Grozea sau în soția lui Traian Boșcai, ori în reporter. Elvira Deatcu e când un reporter timid, când o poetă patrioată, interpretarea rolurilor parcă e desprinsă din filmele epocii comuniste, la fel și în cazul transformărilor în diverse personaje întreprinsă de Alina Berzunțeanu. Transformări rapide întreprinde și Cezar Antal, fără exagerări, dar cu accente la nuanță pentru a indica esența tiparelor existențiale din timpul de tristă amintire pentru unii spectatori. Și Mihai Smarandache realizează admirabil alte transformări cu chipul ``omului nou`` care sugerează că poate ascunde și un caracter negativ. O surpriză este Matei Arvunescu, abil în a puncta alte chipuri, actor remarcat pentru interpretarea din ``Urâtul`` de la Teatrul Excelsior. Toți cei din distribuție demonstrează perceperea la nuanță a tiparelor unor personaje – țărani, muncitori sau ``intelectuali`` - oameni cu mințile golite de dictatura comunistă și interpretarea lor este excelentă. Nu trebuie omis că actorii au de rostit replica în limbajul de lemn din acei ani, dar știu să îi sublinieze rostul substratului. Distribuției se alătură cu intervenții și regizorul tehnic al teatrului, Dan Iosif, vrând să reamintească de spectacolul din 1976, cu același text la Teatrul Giulești care a devenit astăzi Teatrul Odeon.

Când cărțile de istorie din școli nu sunt capabile să consemneze dezastrul uman al epocii comuniste, când dramaturgii nu sunt în stare să scrie piese pe această temă, ``Rebarbor`` este un spectacol bine venit în repertoriul teatrului. E compus cu știința unui mare regizor, Alexandru Dabija, alături de scenografa Andrada Chiriac și de o echipă de actori de excepție. Regizorul respectă textul pentru a pune în fața publicului ``oglinda`` tristă a unui trecut ce nu trebuie uitat. Dar ... se iscă o întrebare – publicul tânăr poate înțelege substratul ascuns al acestei satire scrisă în anii`70 pe linia realismului socialist cu tentă absurdă? Publicul tânăr percepe oare sarcasmul subtextului sau ia scrierea lui Alexandru Monciu-Sudinski drept o relatare banală despre niște oameni? Acest text important despre trecut, scris atunci cu cenzura în spate, astăzi poate impresiona pe cei care au trăit în acel timp istoric, dar se poate să nu îi capteaze pe cei străini de dictatura comunistă, supuși prezentului liberei exprimări și exploziei tehnicii calculatorului și telefoanelor mobile. Spectacolul prin intenție rămâne o reușită a realizatorilor și a Teatrului Odeon.

P.S. Spectacolul mi-a trezit și amintirea unui spectacol al Teatrului de revistă ``Tănase`` petrecut pe timpuri când avea la dispoziție grădina Boema din centrul Capitalei. Puiu Maximilian, un strălucit și unic scriitor pentru acest gen, oferea un moment cu subtext satiric în care spunea, în anii`80, că ... ``totul e bine``, când populația suferea de restricții draconice la mâncare, lumină și căldură iarna. Cenzura a vrut să intervină, dar nu avea argumente că aparent servea regimul comunist și pe scenă când se spunea că ``totul e bine`` și avem ``mari realizări``. Publicul aplauda entuziast acest moment cu perceperea subtextului cu sens major satiric. Atunci, teatrul era cu adevărat un disident prin convenția propusă și înțeleasă pe deplin de MARELE PUBIC, îngenuncheat de regim.