``REBARBOR`` - TEATRUL ODEON

 TRECUTUL NU TREBUIE UITAT!

În perioada dictaturii comuniste, teatrul poate fi considerat un activ disident. Orice spectacol înaintea premierii era supus cenzurii efectuate de politruci și putea fi chiar interzis. Majoritatea spectacolelor aveau însă, așa zisele ``șopârle`` cu trimiteri critice la adresa dictaturii comuniste, această convenție subtilă era înțeleasă și aplaudată de public. Trecutul nu trebuie uitat! Rămășițe din acea epocă ale ``omului nou`` mai activează din păcate, și astăzi sub altă mască.

``Rebarbor``, cuvânt care nu înseamnă nimic, este inventat de scriitorul Alexandru Monciu-Sudinski drept titlu al primei cărți din 1971, retrasă de cenzură, dar urmată apoi de ``Caractere`` (1973) și ``Biografii comune`` (1974). Persecutat și urmărit de securitate pentru atitudinile și scrierile sale, Alexandru Monciu-Sudinski primește în 1978 pașaportul dorit și emigrează în Suedia. De atunci nu se mai știe nimic despre el. Scrierile sale surprind sarcastic persoane din diferite segmente sociale – proletarii muncitori, țărani sau poeți care dau interviuri pentru a arăta ``omul nou`` din ``socialismul multi lateral dezvoltat``.

Regizorul Alexandru Dabija concepe un ``scenariu`` cu 12 scene extrase din proza scurtă a cărților lui Alexandru Monciu-Sudinski, evident având drept temă să privim astăzi ``oglinda`` timpului de tristă amintire. Propune un spectacol rafinat construit, fără a caricaturiza personajele, cu o echipă de actori excelenți. Pe o scenă goală în perdele negre, actorii sunt sufletul reprezentației. Andrada Chiriac realizează un decor cu miez simbolic, cu mai multe scaune și intervenția într-o scenă a unei cortine pe care sunt agățați pantaloni, dar și apariția unei schele a șantierelor, în alte scene, ca în final să atârne în fundal, un cal imens cu capul în jos. Scenografa completează decorul prin costumele numeroaselor personaje croite pe desenul sărăciei epocii. Inspirat prezintă prin costume Andrada Chiriac adevărate ``fotografii`` din acele timpuri. Spectacolul începe cu o repetiție se pare pentru ``Apus se soare`` cu Ștefan cel Mare alături de consoarta sa în costume specifice, dar scena poate aminti prin slăvirea conducătorilor și de ``iubiții`` conducători ai ``epocii de aur``.

Fiecare scenetă solicită actorilor abordarea a o serie de personaje tipice anilor `70, reprezentând ``omul nou``cel cu creierul spălat de idiologia comunistă. Fiecare scenă este un interviu declanșat la început de reporteri cu întrebări dictate, ca apoi simbolic, reporterul să devină un roboțel (Alpha Mini și activitatea sa ``ziaristică`` e dirijtă cu pricepere). Alegerea cu tâlc a regizorului a unor cântece cunoscute din anii `70, e perfect servită de actorii care le interpretează. Cele 12 scene oferă fiecărui actor o secvență pentru expunerea unui personaj principal aflat în fața reporterului, iar ceilalți colegi prezintă admirabil pe cei care îl ``acompaniază`` fără replică, doar prin expresii. Interpretarea celor șapte actori este senzațională prin modul în care arată fără a caricaturiza, esența unor tipologii sociale afectate în gândire de acele vremi.

Minunat redă chipul ``omului nou`` Marius Damian când devine fie un țăran, fie un ``artist`` amator, fie un muncitor. Antoaneta Zaharia cu temperament se transpune în regizorul Grozea sau în soția lui Traian Boșcai, ori în reporter. Elvira Deatcu e când un reporter timid, când o poetă patrioată, interpretarea rolurilor parcă e desprinsă din filmele epocii comuniste, la fel și în cazul transformărilor în diverse personaje întreprinsă de Alina Berzunțeanu. Transformări rapide întreprinde și Cezar Antal, fără exagerări, dar cu accente la nuanță pentru a indica esența tiparelor existențiale din timpul de tristă amintire pentru unii spectatori. Și Mihai Smarandache realizează admirabil alte transformări cu chipul ``omului nou`` care sugerează că poate ascunde și un caracter negativ. O surpriză este Matei Arvunescu, abil în a puncta alte chipuri, actor remarcat pentru interpretarea din ``Urâtul`` de la Teatrul Excelsior. Toți cei din distribuție demonstrează perceperea la nuanță a tiparelor unor personaje – țărani, muncitori sau ``intelectuali`` - oameni cu mințile golite de dictatura comunistă și interpretarea lor este excelentă. Nu trebuie omis că actorii au de rostit replica în limbajul de lemn din acei ani, dar știu să îi sublinieze rostul substratului. Distribuției se alătură cu intervenții și regizorul tehnic al teatrului, Dan Iosif, vrând să reamintească de spectacolul din 1976, cu același text la Teatrul Giulești care a devenit astăzi Teatrul Odeon.

Când cărțile de istorie din școli nu sunt capabile să consemneze dezastrul uman al epocii comuniste, când dramaturgii nu sunt în stare să scrie piese pe această temă, ``Rebarbor`` este un spectacol bine venit în repertoriul teatrului. E compus cu știința unui mare regizor, Alexandru Dabija, alături de scenografa Andrada Chiriac și de o echipă de actori de excepție. Regizorul respectă textul pentru a pune în fața publicului ``oglinda`` tristă a unui trecut ce nu trebuie uitat. Dar ... se iscă o întrebare – publicul tânăr poate înțelege substratul ascuns al acestei satire scrisă în anii`70 pe linia realismului socialist cu tentă absurdă? Publicul tânăr percepe oare sarcasmul subtextului sau ia scrierea lui Alexandru Monciu-Sudinski drept o relatare banală despre niște oameni? Acest text important despre trecut, scris atunci cu cenzura în spate, astăzi poate impresiona pe cei care au trăit în acel timp istoric, dar se poate să nu îi capteaze pe cei străini de dictatura comunistă, supuși prezentului liberei exprimări și exploziei tehnicii calculatorului și telefoanelor mobile. Spectacolul prin intenție rămâne o reușită a realizatorilor și a Teatrului Odeon.

P.S. Spectacolul mi-a trezit și amintirea unui spectacol al Teatrului de revistă ``Tănase`` petrecut pe timpuri când avea la dispoziție grădina Boema din centrul Capitalei. Puiu Maximilian, un strălucit și unic scriitor pentru acest gen, oferea un moment cu subtext satiric în care spunea, în anii`80, că ... ``totul e bine``, când populația suferea de restricții draconice la mâncare, lumină și căldură iarna. Cenzura a vrut să intervină, dar nu avea argumente că aparent servea regimul comunist și pe scenă când se spunea că ``totul e bine`` și avem ``mari realizări``. Publicul aplauda entuziast acest moment cu perceperea subtextului cu sens major satiric. Atunci, teatrul era cu adevărat un disident prin convenția propusă și înțeleasă pe deplin de MARELE PUBIC, îngenuncheat de regim.