TEATRUL “NOTTARA” – “OPERA DE TREI PARALE”

UN SPECTACOL … URÂT

Acest titlu mi-a fost sugerat de manifestul “CRUCIADA CULTURII” difuzat pe HotNews în spiritul unei mișcări de rezistență împotriva prostului gust, superficialității, vulgarității, împotriva URÂTULUI, care invadează cultura la noi prin diverse manifestări sau prestați din mass media. Spectacolul “Opera de trei parale” de la Teatrul “Nottara” poate fi unul din argumentele ce te pot determina să te alături acestui manifest.

Am urmărit două reprezentații cu “Opera de trei parale” deoarece rolurile cheie au o dublă distribuție. La pauză, la ambele reprezentații, unii spectatori părăseau sala “Horia Lovinescu” nemulțumiți. Pare incredibil ca o astfel de piesă, un musical original, de succes pe toate scenele lumii, unde se joacă în diverse variante, de aproape un secol, să înregistreze un astfel de eșec. Piesa lui Bertolt Brecht cu muzica lui Kurt Weill, a fost prezentată la Berlin în 1928. Are și astăzi o substanță actuală pentru că vorbește despre lumea interlopă și efectele ei asupra societății, indiferent de epocă. Povestea șefului interlopilor, Mackie Șiș, prieten cu comandantul poliției londoneze Brown și a lui Jeremiah Peachum, “prietenul cerșetorilor”, cu iubiri și răzbunări, este o satiră dură la adresa unei lumi măcinată de fraude, corupție, prostituție și sărăcie.

Bertolt Brecht a fost dramaturgul care și-a dorit să schimbe estetic teatrul, să-l scoată din perceptele clasice și chiar din curentul expresionist la modă în secolul trecut în teatrul german, inițiind “teatru epic”. Dramaturgia sa se vrea explicativă și provocatoare. Scopul pieselor sale era de a provoca publicul pentru judecarea faptelor petrecute pe scenă, pe care le și prefața printr-o scurtă relatare povestind ce se va petrece în scena următoare. Provocarea este susținută prin numeroase songuri explicative și moralizatoare. Multe din songurile din “Opera de trei parale” au fost transformate în timp în șlagăre de către unii celebrii interpreți de jazz. Teoria unei noi esteticii teatrale fondată de Brecht , ce susținea și “efectul distanțării” în interpretare, nu și-a găsit însă, mulți prozeliți care să o consolideze, dar opera sa dramatică a rămas ca o valoare a patrmoniului dramaturgiei universale.

Actrița Diana Lupescu, proaspăt devenită regizoare, și-a dorit afirmarea în domeniu cu o piesă importantă și a încercat să urmeze și teoria lui Brecht în ilustrarea teatrală a “Operei de trei parale”. Proiectul său a reunit o echipă numeroasă de colaboratori, personalități din diverse domenii ale creației – scenografie (Helmut Sturmer - decor, Lia Manțoc - costume), consultanță muzicală (Vasile Șirli), pregătire vocală (Haricleea Bădescu), pregătire muzicală (Gonul Aptula), coregrafie (Florin Fieroiu), conducere muzicală (Lucian Vlădescu) - și, evident, a implicat fonduri substanțiale pentru realizarea sa. Rezultatul este un spectacol urât ca imagine generală, plictisitor, incoerent, din care cu greu se salvează câțiva actori din distribuție. Regizoarea a vrut să respecte conceptul lui Brecht de “teatru epic”, dar nu a găsit calea de a îl materializa convingător. A apelat mai întâi la proiecții care anunță ce se va petrece în scena ce urmează a fi vizonată sau anunță titlurile songurilor și dă apoi imagini pleonastic alese pentru a sublinia conținutul cântecului. De pildă, se cântă songul “Jenny, logodnica piraților” și se proiectează o mare în furtună. Decorul este schematic. Două construcții marchează în față, fără rost părțile laterale ale scenei, câteve schele, scări, sunt manevrate, ca și cortina prăpădidă ca înfățișare din centrul scenei pentru a indica diversele spații ale acțiunii. Prin acest decor ce aparține reputatului scenograf Helmut Sturmer, regizoarea ar vrea să slujească teoria lui Brecht că acțiunea nu are nevoie de atmosferă, de o sugerare reală a locului acțiunii. Numai că decorul nu este nici măcar funcțional, manevrarea sa îngreunează ritmul reprezentației, iar ca imagine este urât în sine, fără nici o intenție de a trimite la urâțenia lumii periferice în care evoluează personajele. Costumele poartă semnătura unui alte personalități apreciate, Lia Manțoc. Sunt uniforme, caricatural desenate fără să servească tipologiile. Muzica este live, cu o orchestră stângaci plasată în partea dreaptă a sălii, lângă scenă, și interpreții beneficiază de lavaliere speciale pentru amplificarea vocilor. Rezultatul acestui efort este însă, discutabil, pentru că puțini actori din distribuție au calități vocale pentru a interpreta songurile. Momentele corale au totuși calitate. Florin Fieroiu, o altă personalitate în domeniu, realizează coregrafia, dar dansurile sunt mediocre și haotic ansamblate. Mai contribuie la urâțenia acestui spectacol și manevrarea luminilor. La unele songuri se aprinde o lumină confuză în sală și scena rămâne tot confuz luminată, fără nici un rost. Neinspirata dirijare a luminilor dezavantajează și evidențierea interpretării actorilor. Conceptul regizoral neavând consistență, Diana Lupescu nu a reușit o colaborare convingătoare cu realizatorii din diversele compartimente artistice ale vizualizării teatrale. Mai gravă rămâne lipsa de profesionalism a regizoarei în îndrumarea distribuției ce cuprinde peste treizeci de interpreți. Cu greu se salvează și se remarcă în acest spectacol câțiva actori care își prezintă convingător personajele.

Ion Grosu creionează cu pricepere cordonatele tipologice esențiale ale excrocului sentimental Mackie Șiș, cântă și dansează cu temperament. Actorul putea realiza o performanță în acest rol, dacă funcționa nuanțat stabilirea relațiilor cu cei care îl înconjuară. De exemplu, “gașca” lui Mackie Șiș este configurată de regie din niște caricaturi de interlopi care se manifestă ca niște paiațe, jalnice și umbresc intențiile interpretării personajului central de către Ion Grosu. Un personaj important este Jeremiah Peachum, “prietenul”, de fapt, regele cerșetorilor, distribuit lui George Alexandru și Alexandru Jitea. Primul dă substanță personajului, celălalt nu reușește să-i evidențieze reacțiile în relațiile diverse în care se implică Jeramiah. În doamna Peachum, speculează cu abilitate și bună măsură perfidia și revoltele personajului, Ada Navrot. Exagerările și vulgaritatea sunt mijloacele folosite de Daniela Minoiu pentru interpretarea aceluiași personaj. În Polly Peachum care se căsătorește cu Mackie Șiș sunt distribuite Ioana Calotă și Cătălina Ionesco (JOJO). Pe linia vulgarității impusă de regie, specifică spectacolului, încearcă să-și impună rolul Ioana Calotă. Actrița se află la un pas de a deveni manieristă în tratarea oricărei partituri. Și în Polly apelează la aceleași stridențe vocale constatate și în alte spectacole. Interpretarea sa amintea de prestația din spectacolul șușă, comentat pe blog, “O noapte furtunoasă”. O surpriză este Cătălina Ionescu în Polly, cea foarte cunoscută și ca JOJO din grupul Divertis. Actrița trece cu finețe personajul prin stările de iubire naivă și prin cele de persoană interesată și autoritară, nuanțează relațiile, se mișcă și cântă cu farmec. Cătălina Ionescu este o actriță care ar trebui mai mult solicitată de teatre fiind un unicat ca imagine și disponibilități de expresie. Andreea Măcelaru Șofron are apariții doar corecte în Lucy cea îndrăgostită de Meckie, iar Laura Vasiliu, în aceiași personaj, rămâne o palidă prezență scenică. Admirabilă actriță de film și teatru, Laura Vasiliu nu găsește calea descoperirii acestui personaj și execută doar indicațiile neinspirate ale regiei. Scena când Lucy și Polly, rivale în dragoste, se droghează este, de pildă, una din invențiile regizorale neadecvate, penibile. Cerasela Iosifescu trece de la excelenta Medeea din spectacolul Naționalului craiovean, la Jenny, femeia de moravuri ușoare și are o evoluție remarcabilă și în acest rol. Tristețea femeii nefericite, înșelate și dornică de răzbunare, știe să o marcheze și în interpretarea songurilor. În aceiași partitură, interpretarea Cristinei Stoica Ivanciuc este modestă. Lui Brown, “tigrul”, șeful poliției londoneze, Cristian Șofron scoate în evidență linia perfidă a unui individului cu mai multe fețe, interesat și corupt, dar Bogdan Vodă nu reușește decât o caracterizare simplistă a acestuia. În distribuție mai apare și o altă “gașcă”, aceea a prostituatelor, tratată regizoral exagerat, caricatural. Cerșetorii și alte personaje de plan secund au aceiași soartă a exagerării prin desenul regizoral. Actorii distribuiți în aceste “găști” nu îi mai nominalizăm pentru că sunt victimele unei regii superficiale, neatentă, am putea spune chiar lipsită de un elementar profesionalism.

Rămâne inexplicabil cum proiectul “Opera de trei parale” cu premiza de a fi un spectacol de mare ținută și succes de public garantat, a fost încredințat unei foste actrițe de curând calificată ca regizor, care a cooptat personalități marcante, fără să aibă o idee clară despre ce ar vrea să exprime prin conceptual său regizoral. A estompat harul unor actori într-un spectacol ca o varză, piperat cu vulgarități, că așa se poartă ! Păcat de ofertă ! E prima oară când fac recomandarea de a nu vă pierde vremea la un astfel de spectacol, dar deziluzia publicului ce părăsea sala la cele două reprezentații urmărite, motivează acest avertisment.