“PĂPUȘARUL” – TEATRUL EVREIESC DE STAT

UN EXPERIMENT CĂZNIT PE O TEMĂ GRAVĂ A ISTORIEI

O rană a istoriei rămâne Holocaustul care este și tema piesei lui Gilles Segal, dramaturg francez, regizor și actor de teatru și film. Scrierea urmărește impresionant un caz, în aparență particular. Samuel Finkelbaum este un evreu, actor păpușar din Lodz, trimis de naziști în timpul celui de al doilea război mondial în lăgărul de exterminare de la Birkenau, de unde evadează. Se ascunde într-o casă din Berlin și după cinci ani de la sfârșitul războiului trăiește autoclaustrat fantasmele trecutului. Teatral piesa este ofertantă și poate răscoli emoționant chiar și pe cei care au puține cunoștințe despre acel moment dramatic al istoriei. Alegerea repertorială a Teatrului Evreiesc de Stat rămâne demnă de stimă. Înfăptuirea spectacolului este însă, discutabilă.

Regizorul Alexander Hausvater optează pentru medoda la modă de plasare a spectatorilor pe scenă, cu intenția poate de a îi considera prizonieri ai unei situații dramatice. La acest spectacol nu pot participa mai mult de șaptezeci de spectatori. Unora le va fi greu să urmărească reprezentația dacă nu au șansa unor locuri convenabile, apropiate de spațiul de joc ingenios plasat, dar inconvenabil pentru unii privitori. Viorica Petrovici este autoarea scenografiei, a unui decor conceput pe scenă în două planuri : camera din Berlin închiriată de păpușarul traumatizat și culoarul casei respective ca o punte spre lume. Totul este construit realist, minuțios. O parte a cămăruței e dominată de patul păpușarului în care acesta își imaginează a fi soția sa ucisă în lagăr pe când era gravidă. Ea este la început o păpușă, ce va prinde viață prin mânuitoarea sa, care o va transforma într-un personaj, sensibil interpretat de Alexandra Fasolă. Exagerată sub aspect teatral este însă, manevrarea regizorală a mai multor personaje-păpuși care intervin în delirul lui Samuel, păpușarul evadat din lagăr. Alexander Hausvater exploatează ca într-un spectacol destinat copiilor pretexul scrierii că eroul, profesional era păpușar și amintirile trecutului în delirul său le imaginează a fi păpuși. Aparițiile cu intenții suprarealiste în scop metaforic a personajelor păpuși, creează confuzii pentru spectator prin abundența lor. Samuel devine doar un nebun și mai puțin o victimă a unei tragedii ce a marcat istoria secolului trecut. Accentele pe tratarea regizorală a lui Samuel ca un personaj special aflat în luptă cu credința în Dumnezeu, un caz particular, atenuează gravitatea temei. Puțini tineri știu astăzi ce a însemnat Holocaustul, iar delirul păpușarului tocmai acest cumplit fenomen îl are drept motivare. Spectacolul pare a fi un monolog susținut de Samuel și ilustrat prin intervențiile unor păpuși de dimensiuni umane, care diminuează conținutul emoțional al evocărilor trecutului. Demnă de apreciat este echipa păpușarilor – Marius Călugărița (Nebunul, Doctorul), Iolanda Covaci (Copilul, Clarinetista, Violonista), Darius Daradici (Tatăl), Anka Levana (Mama, Păpușa Blondă), Viorel Manole sau Marian Simion (Rabinul) -,care dansează cu vervă, se implică în sugerarea unor relații. Actorii găsesc sprijin și în muzica reușit compusă de Yves Chamberland, care însoțește tot timpul vizualizarea teatrală, devenind un personaj. Yves Chamberland este muzician canadian, ca și Alexander Hausvater, regizorul de origine română.

Paralel cu evocarea trecutului prin personajele-păpușă, Samuel trăiește relația cu prezentul, pe care nu îl acceptă, prin Propietăreasă (Natalie Ester), Popov, Spencer, Weissfeld, Doctorul (Nicolae Călugărița) și Schwartzkopf , prietenul din lagăr (Rudy Rosenfeld). Greul acestui spectacol sufocat de efecte regizorale cu intenții exagerat metaforice îl susține Constantin Florescu, distribuit în Samuel, dar și în ofițerul SS. La începutul reprezentației actorul se frământă în scenă într-un fel de dans bizar în vreme ce pe banda sonoră sunt înșiruite alfabetic numele celor care bănuim că ar fi pierit în Holocaust, dacă ne-am informat înainte de a viziona spectacolul. Momentul ar vrea să sugereze o rugăciune specifică cultului ebraic. În acest timp, spectatorii își caută locurile pe scenă. După ce trece peste acest moment, Constantin Florescu dezvoltă cu trăire interioară personajul, îi creionează credibil spaimele prezentului, ca și dramatismul amintirii trecutului. Relația cu Rachela, soția- păpușă, este admirabil stabilită de actor, trecând peste indicațiile regizorale forțate ca expresie a mișcării. O lecție de actorie prezintă Rudy Rosenfeld prin intervenția din final a colegului de lagăr. Acesta a reușit să își afle echilibrul după încercările tragice prin care a trecut. Cu forță dramatică își impune personajul chiar dacă regizorul, prin dezbrăcarea sa la bustul gol în ultimile minute ale reprezentației, anihilează din conținutul emoțional al scenei. În Propietăreasa cea autoritară, Natalie Ester se dovedește a fi, din nou, o actriță pe deplin stăpână pe mijloacele de expresie dublate de gândirea nuanțată a replicilor. Conștiincios se achită de cele patru personaje schematice pe care le interpretează, Nicolae Călugărița. Distribuția reușește să mai estompeze din schematismul conceptului regizoral încărcat de clișee. Și o ultimă încercare de răsturnare a convențiilor obișnuite o întreprinde regizorul prin neprezentarea actorilor la aplauze. Spectatorii îi vor întâlni … în foaier !

“Păpușarul” este un spectacol experimental pornit din ambiția regizorului de a fi original cu orice preț trecând peste intențiile piesei. Același regizor a mai realizat la Teatrul Evreiesc de Stat o dramatizare după celebrul “Jurnal al Annei Franck” care s-a bucurat doar de puține reprezentații, din aceleași motive ca și actualul spectacol. Holocaustul ca pată neagră a trecutului se transformă în “Păpușarul” prin viziunea regizorului într- o situație limită care are drept victimă un păpușar, un caz specios, spectaculos, dar nesemnificativ pentru importanța tragediei ce a marcat epoca istorică.

“VOIAJUL DOMNULUI PERRICHON” – TEATRUL “BULANDRA”( SALA IZVOR)

O INVITAŢIE LA BUNĂ DISPOZIŢIE

După o absenţă din programul teatrelor, Sala Izvor a Teatrului “Bulandra” produce surpriza întâmpinării publicului într-o sală complet renovată, cu un spectacol ce transmite bună dispoziţie, “Voiajul domnului Perrichon”, piesă a prolificului scriitor francez Eugene Labiche. Atenţionăm că Sala Izvor a devenit cea mai modernă din Capitală. Foaierul este primitor, scaunele s-au schimbat şi sunt comode, şi cea mai importantă schimbare rămâne înzestrarea scenei cu utilaje tehnice de ultimă oră. Cu prilejul actualei premiere orcine poate sesiza aspectul primitor al sălii, dar şi posibilităţile manipulării iluminatului scenic, problemă dificilă pentru multe teatre lipsite de această preţioasă tehnică.

Într-o vreme în care şi datorită influienţei programelor tv. teatrele încep să cultive trivialitatea de limbaj şi expresie, indiferent că ar fi vorba de drame sau comedii, spectatorii descoperă la Teatrul “Bulandra” că se pot amuza copios la o comedie spumoasă, cu o replică vie, decentă. Trebuie remarcată traducerea Luminiţei Răuţ şi adaptarea lui Dinu Cernescu. Piesa lui Eugene Labiche, despre problemele unei familii burgheze care trebuie să aleagă din doi pretendenţi un soţ pentru fiica lor, a fost comprimată ineligent în adaptare cu buna intenţie ca spectacolul să fie alert. Traducerea şi regia au urmărit o discretă subliniere a replicilor ce au legătură directă cu lumea contemporană, chiar dacă Labiche le-a scris în urmă cu aproximativ o sută de ani. Adaptarea, traducerea şi regia se feresc de orice vulgaritate, iar publicul se amuză şi în lipsa întregului arsenal verbal legat de replica binecunoscută “Ce puii mei !” şi ilustrării teatrale a unui asemenea limbaj. Desigur nu este un spectacol de senzaţie ce poate şoca şi ar vrea să revoluţioneze teatrul, ci unul simplu, corect în intenţii, de bun simţ artistic, jucat cu plăcere de actorii conduşi de regizorul Dinu Cernescu. Spectacolul va avea succes la publicul sătul de experimente şi exagerte adaptări după dramaturgi celebrii, chiar dacă unii “analişti” teatrali vor strâmba din nas considerându-l învechit ca stil.

O contribuţie remarcabilă la realizarea acestui spectacol o are Maria Miu unul din creatorii de marcă ai scenografiei de la noi. Povestea familiei Perrichon abundă în întâmplări ce solicită multe spaţii de joc. Maria Miu găseşte ingenios soluţia încadrării locurilor acţiunii într-un portal matalic în centru căruia se află un ceas şi unde diverse obiecte cu pricepere plasate şi alese, definesc spaţiul de joc : o gară, un han, casa domnului Perrichon etc. Prin jocul luminii (lighting design – Alexandru Darie) şi puţin fum plasat în diverse momente, totul se transformă la vedere. Măestria scenografei se face simţită şi în varietatea costumelor lucrate pe profilul personajelor, elegante şi sugestive prin o sumedenie de amănunte în croială, prin tot felul de accesorii. În această reuşită scenografie, regizorul Dinu Cernescu animă acţiunea, o colorează comic neostentativ prin mişcare şi gaguri cu ţintă precisă. Viziunea sa regizorală urmăreşte să ironizeze fiţele unor burghezi avuţi cu subtilă trimitere către parveniţii de astăzi care apelează la relaţiile cu cei influenţi pentru a avea o viaţă comodă. Succesul acestei echipe de profesionişti e dictat de o distribuţie admirabilă. Evident, capul de afiş este Virgil Ogăşanu care fără să apeleze la clişee comice îl prezintă cu mult umor pe Perrichon. Actorul arată cum personajul este dramatic implicat în diverse situaţii, dar atitudinile , expresiile sale provoacă comicul firesc. Perrichon este un rol care îi va aduce un spor de popularitate stimatului actor. Senzuală, frivolă, este doamna Perrichon în interpretarea deosebită a Manuelei Ciucur. Actriţa propune o doamnă care imită stilul divelor anilor ’40, cu fină ironie desenat. Rolul fiicei familiei, Henriette, revine tinerei actriţe, Ilinca Manolache. Compoziţia regizorală a personajului este însă, discutabilă pentru că unele accentele fac exagerat din Henriette o fată cu voce groasă care pare handicapată. Ilinca Manolache salvează personajul prin urmărirea activă şi când nu are replică a relaţiilor cu cei din jur, provocând mereu animarea comică a situaţiilor. Cei doi pretendenţi din interes la mâna Henriettei, Daniel şi Armand sunt ireproşabil interpretaţi de Vlad Zamfirescu şi Gheorghe Ifrim. Partiturile sunt schematice, dar actorii găsesc nuanţe cu rost comic ca să le diferenţieze şi să le dea credibilitate. Lui Ion Cocieru îi revine rolul Comandantului ţâfnos Mathieu pe care îl interpretează cu măsură pentru o caracterizare comică fără exagerări dar suculentă prin umorul degajat. Într-un rol de plan secund, Hangiul, tânărul Andrei Runcanu se impune dovedindu-se o personalitate expresivă. Hangiul său este servil, dornic să fie remarcat de cei ce apar la hanul său, actorul dezvoltându-i ingenios , cu fineţe şi haz atitudinile. Distribuţia se completează cu Silviu Geamănu (Majorin), Dumitru Anghel (Joseph), Sorin Dobrin (Jean), Dragoş Silvestru (Un impiegat), Marian Simion (Un hamal) şi Ion Paliu (Un ghid), toţi se achită fără cusur de aceste personaje secundare.

Poate surprinde pe unii aprecierile pozitive pentru acest spectacol simplu de care marele public, stăpânul teatrului are însă nevoie, intoxicat fiind de penibilul divertismentelor care îl bombardează zilnic prin intermediul programelor tv. “Voiajul domnului Perrichon” este un spectacol “clasic”, o comedie care nu poate plictisi pe nimeni, ce oferă buna dispoziţia dorită de orice spectator.

GALA PREMIILOR UNITER (EDIŢIA XVIII)

MULŢI ALEŞI, PUŢINI RĂSPLĂTIŢI

Iniţiativa UNITER, de la apariţia sa în 1990 ca organizaţe independentă de a acorda anual premii celor mai buni dintre cei mai buni, a câştigat în timp prestigiu. Gala Premiilor UNITER a devenit micul Oscar al teatrului nostru care stârneşte, ca orice distincţie acordată oriunde, şi nemulţumira unora. Este normal, subiectivismul este specific în lumea artelor şi de el nu poate fi scutit nici un juriu. Şi cele două jurii ale Galei noastre rămân tributare unor intenţii subiective. Poate ar mai domoli din subiectivismul primului juriu selecţioner al nominalizărilor alcătuit numai din cririci de teatru şi alăturarea unor personalităţi din lumea culturii, din exteriorul practicii teatrale.
Cu toate că ne aflăm în plină perioadă de criză economică, iar aceasta nu scuteşte de efecte negative nici teatrul, cea de a XVIII-a ediţie a Galei Premiilor UNITER rămâne o reuşită sărbătoare a Thaliei. E drept, a dat ca de obicei prilej de nemulţumiri, dar mai puţine de astă dată decât la alte ediţii. Ar fi putut fi reduse dacă regulamentul Galei ar permite în cazul interpretării acordarea şi de premii ex-aequo la unele categorii. Să comentăm pe scurt premiile din acest an.
Gala acordă preţuirea cuvenită tinerilor şi la fiecare ediţie debutul este evidenţiat. Premiul pentru debut a revenit CRINEI SEMCIUC pentru rolul Lena din spectacolul “Leonce şi Lena” de la Teatrul de Comedie în regia lui Horaţiu Mălăele. Spectacolul este comentat pe blog ca şi cele ale nominalizaţilor, actriţa Cristina Florea – “Nişte fete” şi regizorul David Schwartz - “România, te pup!”. Dacă va avea şi puţin noroc de a fi distribuită şi în alte roluri importante, Crina Semciuc va deveni un nume de referinţă al tinerei generaţii. Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar : ANA CIONTEA pentru rolul Maria din “Un duel” spectaculul Naţionalului bucureştean în regia lui Alexandru Dabija. Nominalizări : Catrinel Dumitrescu (Else din “Audiţia” – Teatrul “Nottara”) şi Emilia Popescu (Alla din “Casa Zoikăi” – Teatrul de Comedie). Spectacolele sunt comentate pe blog. Ana Ciontea reuşea să evidenţieze un personaj de plan secund devenit astfel cheia descifrării mesajului acestui spectacol în care rolurile principale nu erau împlinite prin interpretarea celor distribuiţi. Cel mai bun actor în rol secundar VLAD IVANOV pentru rolul Doctoru din spectacolul “Un duel” – Teatrul Naţional “I.L.Caragiale”. Nominalizări : Jozsef Biro (Cebutikin din “Trei surori – Teatrul Nord din Satu Mare, secţia maghiară) şi Gelu Niţu (Pavel din “Casa Zoikăi” – Teatrul de Comedie). Din păcate, Doctorul nu este cel mai strălucit rol interpretat de Vlad Ivanov, iar Gelu Niţu era cu adevărat o surpriză pentru ireproşabila sa evoluţie în nobilul decăzut din “Casa Zoikăi” şi merita pe deplin această distincţie. Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal : VIRGINIA MIREA pentru rolul Zoia din spectacolul “Casa Zoikăi” – Teatrul de Comedie. Nominalizări : Ofelia Popii (Bess din “Breaking the Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess” – Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu) şi Sanda Toma (Kate din “Toţi fiii mei” – Naţionalul bucureştean). Cel mai bun actor în rol principal : GEORGE MIHĂIŢĂ pentru rolul Ametistov din “Casa Zoikăi” – Teatrul de Comedie. Nominalizări : Ionuţ Caras (Gurevici din “Noaptea Walpurgiei sau Paşii Comandorului” – Teatrul Naţional “Lucian Blaga” din Cluj Napoca) şi Mihai Constantin (Clov din “Sfârşit de partidă” – Teatrul Metropolis). În sfârşit lui George Mihăiţă după nedreptatea ne remarcării sale în spectacolul “Revizorul” din urmă cu două stagiuni îi revine un premiu meritat pentru un alt rol interpretat admirabil. Dar … în cazul premiilor pentru cel mai bun rol se puteau acorda ex aequo distincţiile pentru că şi Sanda Toma, cât şi Mihai Constantin au realizat creaţii de neuitat în personajele pentru care au primit nominalizările. Premiul pentru cea mai bună scenografie : IULIANA VÂLSAN pentru scenografia la “Herr Paul” – Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Nominalizări : Ştefan Caragiu (“Aniversarea” – Teatrul “Nottara”) şi Adriana Grand (“Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” – Teatrul Maghiar “Csiky Gergely” din Timişoara). Cea mai bună regie : ALEXANDRU DABIJA pentru spectacolul “Pyramus & Thisbe 4 you “ – Teatrul Odeon. Nominalizări : Victor Ioan Frunză ( “Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” – Teatrul Maghiar “Csiky Gergely” din Timişoara) şi Vlad Massaci (“Aniversarea” – Teatrul “Nottara”). Discutabilă rămâne acordarea acestui premiu de regie. Desigur, Alexandru Dabija este una din puţinele valori ale regiei noastre, dar spectacolul pentru care a primit premiul este doar un ironic exerciţiu teatral la adresa “trendurilor” ce bântuie în domeniu. Satira sa despre diverse practici regizorale este amuzantă, dar şi particulară ca înţelegere şi importanţă pentru marele public care nu cunoaşte experimentele la care face referire Alexandru Dabija. Rămâne inexplicabil cum primul juriu a nominalizat patru actori din “Casa Zoikăi” dar regizorul Alexandru Tucilescu nu a fost nominalizat. Actorii erau minunaţi în rolurile interpretate dar nu puteau realiza aceste performanţe dacă viziunea regizorală nu îi punea în valoare. Lui Alexandru Tocilescu nu i s-a acordat niciodată premiul de regie cu toate că trei din spectacolele sale au primit la diverse ediţii premiul pentru cel mai bun spectacol (“O scrisoare pierdută”- 2001, “Oblomov” – 2004 şi “Elizaveta Bam” – 2007) !! Această … “bălbâială” a juriilor denotă şi o lipsă fermă de criterii pentru nominalizări. Un actor şi un spectacol fără sprijin regizoral substanţial nu se pot remarca. Premiul pentru cel mai bun spectacol : “ROSENCRANTZ ŞI GUILDENSTERN SUNT MORŢI” producţia Teatrului Maghiar “Csiky Gergely” din Timişoara. Nominalizări : “Aniversarea” (Teatrul “Nottara”) şi “Breaking the Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess” (Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu). Amintim că impactul la marele public rămâne interpretarea actorilor în orice viziune regizorală. Dacă într-un spectacol considerat de valoare nu se nominalizează nici un actor ceva nu e în regulă cu regia ! Premiul pentru teatru radiofonic : “DESPRE SENZAŢIA DE ELASTICITATE CÂND PĂŞIM PESTE CADRAVE” în regia lui Mihai Lungeanu. Nominalizări : “Caii la fereastră”, regia Gavriil Pinte şi “Delir în doi … în trei, în câţi vrei” în regia lui Attila Vizauer. De câţiva ani nu se mai acordă premiul pentru teatru de televiziune pentru că televiziunea publică nu mai produce nici un spectacol de teatru , programează în neştire pe cele vechi şi promite că va realiza cândva şi premiere !! British Council a revenit cu acordarea premiului pentru cea mai bună montare a unui text dramatic britanic contemporan ce a fost obţinut în urma jurizării de spectacolul Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, “QUARTET” de Ronald Harwood cu specificarea celor patru actori din distribuţie : Mihaela Werner, Sergiu Tutose, Florin Mircea şi Violeta Popescu.
Au mai fost acordate de către Senatul UNITER premiile tradiţionale : Premiul pentru întreaga activitate : scenograful ANDREI BOTH, compozitorul GEORGE MARCU, actorul MIRCEA ANDREESCU, actriţa TATIANA IEKEL, regizorul MIRCEA CORNIŞTEANU ; Premiul special pentru teatrul de păpuşi : ALEXANDRA DAVIDESCU ; Premiul special pentru performanţă în domeniul nonverbal : GIGI CĂCIULEANU ; Premiul special pentru spectacolul de divertisment : TONI GRECU şi Premiul de excelenţă creatorilor spctacolului “Faust” după Goethe (Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu) pentru impactul internaţional la Festivalul Internaţional Edinburgh 2009, SILVIU PURCĂRETE (regizor şi scenarist), HELMUT STURMER (scenograf-décor), LIA MANŢOC (sceograf-costume), VASILE ŞIRLI (compozitor), ANDU DUMITRESCU (scenograf-efecte video).
Câtigătoarea concursului “Cea mai bună piesă românească a anului 2009” a fost declarată “JACK LUNETISTUL” de RADU MACRINICI. Biroul secţiei române a AICT (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru) a acordat Premiul pentru întreaga activitate : prof. univ. dr. LUDMILA PATLANJOGLU şi premiul Nume noi în critică : IONUŢ SOCIU.

Poate că am fost şi eu subiectivă în acest comentariu, ca orice slujitor din domeniul artelor unde nu se poate aplica regula “unu şi cu unu fac doi”. Mă străduiesc însă, să receptez orice spectacol după regula simplă a jocului cultural. De ce, cum şi cine mă pot impresiona într-un spectacol? Cât de aproape de sufletul spectatorului este un spectacol? Valoarea o dau emoţia şi gândul transmise celor din sală, provocarea de a judeca mai atent viaţa cu bunele şi relele sale.

“GOOGLE ŢARA MEA!” – TEATRUL FOARTE MIC

JALNIC SPECTACOL!

Printr-o înşiruire de monologuri stupid plasate, autoarele spectacolului – Mihaela Michailov (texte) şi Alexandra Badea (regie) – au pretenţia de a ne atenţiona cât de gravă este la noi, tendinţa discriminării rasiale. Documentarea asupra producţiei acestui spectacol subcultural precizează că nu ar fi vorba de ilustrarea teatrală a unui text. Cele două realizatoare au invitat nouă actori la discuţii pe dificila temă a segregaţiei rasiale. Din discuţiile purtate cu actorii, printre care se afla şi Desiree Malonga din sitcomul “Trăsniţi în NATO” de la Prima Tv, au rezultat fragile povestiri pe care Mihaela Michailov le-a amestecat precum legumele necurăţate într-un ghiveci făcut de cineva care vrea să experimenteze prepararea bucatelor, dar habar nu are că nici o reţetă nu recomandă a fi sănătoasă consumarea, de pildă, a cartofului crud, cu coaja nespălată. Un astfel de “experiment” l-a mai încercat Mihaela Michailov alături de partenera sa de”concepţie teatrală”, Alexandra Badea , în altă formulă tematică la Teatrul Naţional din Timişoara cu spectacolul “Cum traversează Barbie criza mondială” (spectacol comentat pe blog), ce a reuşit să fie cea mai dezagreabilă selecţie din Festivalul Naţional de Teatru, menţinut însă, drept important şi la recentul Festival al Dramturgiei Româneşti (Secţiunea suporter), petrecut în oraşul de pe Bega.
În ton cu moda lansată de unii regizori, la “Google ţara mea!”, spectatorii veniţi să-l vizioneze vor sta înghesiuiţi pe culoarul incomod al teatrului până la ora 19.00, când li se va permite să intre în sală şi să îşi caute rapid locurile. Primul lor contact va fi cu imaginea unor schele, unde în spaţiile delimitate de ele stau ca nişte statui actorii. Unora imaginea le poate aminti de spectacolul “Omul pernă” de la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila. Surprinzător, Velica Panduru este autoarea acestui decor schematic, un tânăr creator în domeniu remarcabil în alte producţii teatrale. Imediat spectatorii vor fi puşi în temă cu intenţiile reprezentaţiei, când personajului principal, o fată care este mulatră, i se … recomandă “Fă-te albă ca Angela Similea”! Publicul râde. Replica se mai repetă pe parcurs cu scopul de a sublinia că nu e o glumă discriminarea rasială. Vor curge apoi o sumedenie de monologuri, unele şi într-o engleză stâlcită, pentru a însăila povestea unei fete necăjite care este mulatră şi vrea să plece în Angola să-şi caute tatăl. Se şi motivează de către autoarea textului situaţia ei dramatică printr-o replică : “Mă-ta s-a f… cu un negru”! Mamei, din cauza discriminării bănuim, i-a fost ruşine cu fiica sa şi a lăsat-o la Târgu Mureş în grija bunicii … unguroaice. Fata se pare că vine apoi în alt oraş şi are un iubit care este gelos pe prietenia ei cu un … rrom, şi el afectat de discriminare. Monologurile ar intenţiona să ilustreze traseul existenţial al fetei marcate de … culoarea pielii şi se petrec când pe timpul “tovarăşilor” şi securităţii, când pe vremea unui preşedinte care şi-a luat un maidanez drept câine de pază, bănuim! Ce are Google cu rasismul se vrea a se demonstra prin invocarea discuţiilor posibil a fi purtate pe forumuri! Replicile sunt bogate în trivialităţi fără pic de rost plasate în intenţia a servi aşa zisul, limbaj “cool”. Singura replică motivată ca sens pentru înscrierea în repertoriu a acestui spectacol rămâne : “Toată lumea face bani din discriminare”, metodă folosită la noi de politicieni şi ajunsă a fi adoptată până şi de cei care (de)servesc teatrul.
În toate textele sale, Mihaela Michailov încearcă să “filosofeze” asupra problemelor majore ale lumii contemporane. S-a lansat cu spectacolul de la Teatrul Naţional “I.L.Caragiale”, “Complexul România” unde se vorbea de influenţa dramatică a fosţei securităţii în timpul comunismului. Promitea prin acel debut, posibilităţi de a oferi scriei de larg interes. A urmat “Interzis sub 18 ani!” la Teatrul Foarte Mic despre relaţiile dintre părinţi şi copii în zilele noastre. În aceste scrieri încerca să realizeze conflicte dramatice şi construcţii de personaje credibile. A uitat însă, de regulile elementare ale dramaturgiei şi a început să producă monologuri pe diverse teme, “Faceţi loc!” (Teatrul Luni), “Cum traversează Barbie criza mondială” (Teatrul Naţional din Timişoara) şi mai nou, “Google ţara mea!”. Este ultimul său exemplu de text penibil în abordare haotică a unei teme spinoase printr-un limbaj căznit, apropiat de vulgaritatea divertismentului tv. Regizoarea Alexandra Badea lasă să se deruleze static monologurile şi le mai colorează doar prin tot felul de lumini bizar folosite, prin accente de imagine exagerate. Ca aspect general, spectacolul parcă ar aparţine unei echipe de amatori din Festivalul “Cântarea României” la sate. Greul acestei inepţii cu pretenţie de spectacol teatral cade pe umărul a nouă tineri actori, unii apreciaţi în filme sau divertismente tv. sau chiar pe scenele unor teatre, cum sunt Andreea Grămoşteanu, Toma Cuzin, Radu Iacoban, Adriana Butoi, Răzvan Oprea. Lor li se alătură Alexandru Gâtstrâmb, Ştefan Lupu, Liana Pană şi Desiree Malonga. Este trist că aceşti tineri actori să fie folosiţi ca nişte marionete în spectacole găunoase de către cei cu pretenţia de a fi dramaturgi şi de către regizori ambiţioşi care îşi doresc să şocheze fiind însă, lipsiţi de inspiraţie. De altfel, Andreea Grămoşteanu, Toma Cuzin şi Radu Iacoban au mai fost de curând, victimele unui spectacol penibil la Teatrul Foarte Mic, “Blocaj în trafic”.
Aşa cum “Barbie” cu “criza mondială” a ajuns în Festivalul Naţional, e posibil ca şi “Google ţara mea!” să fie selectat pentru ediţia din toamnă a manifestării ce are pretenţia cultivării valorilor în numele unui ”altfel de teatru”! Se vrea a fi un spectacol original, dar rămâne doar o improvizaţie şcolărească în clişee cunoscute, lipsit de emoţia comunicării tematicii pretenţios alese.

“DESCULȚ ÎN PARC” – PROIECT INDEPENDENT (Gazdă Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian”)

UN SPECTACOL DE COMEDIE REUȘIT

Teatrul independent își desfășoara activitatea la noi, pe două tronsoane. Avem Teatre independente cu spații neconvenționale de joc în sedii stabile, pornind de la Teatrul Act și Teatrul Luni de la Green Hours din Capitală, dar și “proiecte independente” manevrate de impresari. Bucureștiul și marile orașe din țară sunt invadate de afișe care anunță tot felul de spectacole independente. Palatul Național al Copiilor din Capitală prezintă constant astfel de spectacole, cu toate că dotarea tehnică a scenei e precară, ca să nu îi spunem jalnică. Am vizionat un “proiect independent” în acest “palat”, “O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale ce reunea în distribuție pe Maia Morgenstern (Teatrul Național “I. L. Caragiale), Ioana Calotă (Teatrul “Nottara”), Tudor Aaron Istodor, Gyuri Pascu și alte nume de rezonanță. Spectacolul era o șușă vulgară, alarmantă și pentru acceptul unor personalități actoricești de a se preta la “adaptarea” lui Caragiale într-un limbaj teatral de gang. (Argumentarea acestei afirmații se află în comentarea spectacolului pe acest blog). Dar tot un “proiect independent” poate fi considerat și spectacolul “Străini în noapte” cu Florin Piersic și Emilia Popescu, în regia maestrului Radu Beligan, un spectacol remarcabil. (A fost comentat în suplimentul “Timpul liber” al cotidianului “România liberă”).
Pentru “Străini în noapte” s-a ivit însă, o concurență, “Desculț în parc”, ce are drept cap de afiș pe Ștefan Bănică Jr. După vizionarea șușei ce îl avea drept pretext pe Caragiale, m-am îndreptat cu temeri spre Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian” care găzduiește “Desculț în parc”. De la bun început temerile s-au spulberat, spectacolul dovedindu-se a fi lucrat cu multă migală și bun gust artistic. Piesa este o comedie romantică de Neil Simon, jucată cu succes pe Broadway, în 1967 câștigând prețuire și prin filmul cu Robert Redford și Jane Fonda. La noi, în 1996, cu această piesă s-a inaugurat Teatrul “George Ciprian” din Buzău la inițiativa dramaturgului Paul Ioachim, prin spectacolul regizat de regretatul Dinu Manolache.
Acest “proiect independent” prilejuiește debutul ca regizor a unei vedete autentice, Ștefan Bănică Jr. Debutul său este demn de toată stima, pentru că regizorul construiește o sumedenie de momente comice prin care sporește umorul situațiilor și amuzamentul spectacolului. Un cuplu, avocatul Paul Bratter (Ștefan Bănică Jr.) și Corie (Oana Ioachim), își încep viața ca tineri însurăței prin închirierea unei garsoniere prăpădite de la etajul nouă dintr-un bloc lipsit de lift din Manhattan. Înălțimea la care e plasată locuința și neajunsurile din interiorul ei sunt cu fantezie exploatate de regizorul Ștefan Bănică Jr. printr-o serie de acțiuni, de gaguri, ce susțin și amplifică efectul comic al dialogului cu dibăcie scris de britanicul Neil Simon. Un sprijin în constructul regizoral este și decorul lui Ștefan Caragiu, sugestiv și funcțional. Costumele concepute de Adriana Popa completează imaginea atractivă a reprezentației. Regizorul a vegheat ca în spectacol să nu se infiltreze nici un accent vulgar, iar comicul să fie susținut prin interpretarea personajelor cu multă credință, cu firesc, prin definirea caracterelor în profunzime, amănunțit. Distribuția este compusă din Ștefan Bănică Jr., Oana Ioachim, Mitică Popescu (Victor Velasco, un vecin), Ileana Cernat (Ethel Banks, mama lui Corie) și Bogdan Tudor (un reparator de telefoane). Reîntâlnirea cu Ileana Cernat, actrița Teatrului Odeon, este o surpriză plăcută. Pe Ethel Banks, actrița o concepe cu mult rafinament ca o persoană curioasă și singuratică, grijulie față de tânărul cuplu, care se pretează declanșând mult umor la o aventură alături de Victor Velasco, vecinul trăsnit al însurățeilor. Interpretarea sa degajă un comic irezistibil prin ținută, gesturi, expresii și nuanțarea subtextului replicilor. Jocul său este un exemplu de interpretare a unui astfel de personaj comic care ușor se putea pierde în exagerări fără rost. Evident că punctul forte al spectacolului este actorul Teatrului de Comedie, Ștefan Bănică Jr. în avocatul Paul Bratter cel care își împarte viața între dragostea sa pentru Corie și profesie, unde ambiționează aprecieri superlative și câștig material. Cu finețe actorul dezvoltă evoluția lui Paul, conflictele și relațiile cu cei din jur. Știe să creeze efecte comice din cele mai diverse situații. Fanii lui Ștefan Bănicâ Jr. cântăreț și compozitor, dar și moderator tv. (“Dansez pentru tine” la Pro Tv.), vor descoperi și prin acest spectacol, după cel cu “Revizorul” de la Teatrul de Comedie, un actor admirabil de teatru, capabil de abordarea unor partituri diverse. Nu cântă în “Desculț în parc”, dar cucerește aplauze prin modul în care își tratează partitura unei comedii spumoase cu multă sensibilitate la nuanțe. Mitică Popescu, un actor de marcă neglijat însă, de repertoriul Teatrului Mic căruia îi aparține, este o apariție spectaculoasă în vecinul care se infiltrează în viața tânărului cuplu. Acest actor descoperă întodeauna cheia impunerii oricărui personaj, fie că este principal sau secundar. Mitică Popescu trăiește intens situațiile comice declanșate de prezența lui Victor Velasco, vecinul interesat să își completeze existența prin tot felul de șmecherii. Cu temperament și farmec comic o interpretează Oana Ioachim de la Teatrul Mic pe Corie. Naivitățile, cât și dorința de a își mulțumi mereu soțul prin ceea ce întreprinde sunt subliniate prin jocul actriței. Într-un rol minor, Harry Pepper, cel care repară telefonul familiei avocatului, Bogdan Tudor se remarcă prin interpretarea sa atent structurată pe relațiile cu partenerii.
“Desculț în parc” este un spectacol de comedie care nu poate deziluziona pe nimeni, degajă bună dispoziție prin interpretarea cu tâlc a umorului unor situații ușor de întâlnit în viața curentă. Am urmărit spectacolul într-o zi de luni, când teatrele instituționalizate nu activează, iar sala Teatrului Național de Operetă “Ion Dacian” era arhiplină, cu toate că biletele aveau prețuri specifice “proiectelor independente”, mai ridicate decât cele practicate la reprezentațiile teatrelor de stat. Publicul își dorește întâlniri cu actorii iubiți în special în spectacole din registrul comic, și dacă se poate, ele să fie de bună calitate artistică. Iată că se poate, cum demonstrează și “Desculț în parc” avându-l pe Ștefan Bănică Jr. în dubla calitate de regizor și actor, alături de colegi prețuiți. Trist rămâne însă, că pe lângă astfel de ”proiecte independente” reușite funcționează și șușe, tot cu personalități stimate ale teatrului nostru !