“OSCAR ȘI TANTI ROZ” – TEATRUL “BULANDRA” (SALA “TOMA CARAGIU”)

UN SPECTACOL DORNIC SĂ EMOȚIONEZE CU ORICE PREȚ

O descoperire a teatrelor noastre este Eric Emmanuel Schmitt, dramaturg și prozator francez care le poate oferi materiale comode pentru repertorii. Teatrul “Nottara” are succes de casă cu “Variațiuni enigmatice” și “Vizitatorul”. Exemplele pot continua. Regizoarea Chris Simion, cunoscută pentru activitatea în teatrul independent de la “Lăptăria lui Enache”, înscrie în repertoriul Teatrului “Bulandra” o dramatizare a unei proze de Eric Emmanuel Schmitt. Dramatizările au devenit o modă de parcă dramaturgia nu ar mai produce nimic. E drept, ele aduc și avantaje financiare celor care le fac. Pentru documentare asupra fenomenului alarmant ce marchează repertoriile teatrelor prin promovarea prozei dramatizate și mai nou a scenariilor de film adaptate, citesc și cărțile editate de la care pornesc diverse spectacole. Orice proză dramatizată pierde însă din valoarea inițială pentru că oricât de priceput ar fi scriitorul sau îndeobște regizorul care o realizează, replica și conflictul nu pot avea substanța unei piese construită pentru reprezentare scenică.

“Oscar și tanti Roz” este o proză impresionantă, originală ca stil, editată de Humanitas Fiction, dedicată de autor lui Danielle Darrieux, pe care unii o consideră nuvelă, alții roman. La o simplă lectură este “jurnalul” aparte al unui copil de zece ani, bolnav de cancer, aflat într-un spital. Oscar (Marius Manole) a fost un copil năbădăios care a dat foc casei, pisicii, câinelui, întâlnește în spital alți copii aflați la ananghie – Peggy Blue (Antoaneta Cojocaru) și Bacon (Cristina Casian) -, dar o descoperă și pe infirmiera Roz (Oana Pellea), un om cu un suflet generos. Prin mărturiile lui Oscar, Eric Emmanuel Schmitt dezvăluie universul naiv al unor copii aflați între viață îi moarte.Tanti Roz îl provoacă pe Oscar spre credința în Dumnezeu pentru a îi da viață celor 12 zile pe care le mai are de trăit. Povestea lui Oscar are, desigur, o tentă pregnant melodramatică, dar abil dublată de pledoaria necesității de a trăi fiecare clipă a vieții cu entuziasm și bucurie.

Decorul conceput de Adina Mastalier desenează inventiv salonul unui spital modern. Sunt compartimentate divers spațiile sale, un culoar cu uși înalte în raport cu pacienții copii se alătură rezervei lui Oscar. Decorul este ofertant pentru vizualizarea textului și pus în valoare prin iluminarea sa dirijată inspirat de Alexandru Darie, lighting design. Chris Simion, căreia îi aparține dramatizarea și regia, semnează și ilustrația muzicală prin care ar vrea să sublinieze tematica piesei. Accentul de punctare a unor scene prin sensul sonor al căderii unor picături de apă, rămâne singura ilustrare sonoră apreciabilă pentru contribuția la atmosfera reprezentației.Dramatizarea regizoarei Chris Simion se folosește pe deplin de replicile inserate de Oscar în “jurnalul” său. Prin ilustrări teatrale realiste încearcă să indice situațiile prin care trece personajul și sunt descrise de el în scrisorile către Dumnezeu, crizele bolii, chimioterapia cu consecințele de rigoare, căderea părului etc. De la momentele dramatice, se trece la o comedie spumoasă a năzbâtiilor lui Bacon, iar spectatorii, când își șterg o lacrimă, când aplaudă manifestările naivilor copii. Se uită rapid prin acest ritm confuz al vizualizării situațiilor de subtextul dramatic al scrierii. Autorul și-a exprimat intențiile de atenționare că viața trebuie intens trăită, impresionant într-o proză, fără conflict direct, iar “descrierea” regizorală a unei proze prin imagini teatrale vreme de două ceasuri și jumătate într-un spectacol cu o evoluție previzibilă a situației limită în care se găsește personajul central, este excesivă.

Datorită actorilor care transmit sensibil emoție, dar și amuzament, publicul poate fi însă, cucerit de acest spectacol. Asistă la o tragicomedie, cu un final metaforic concept regizoral forțat, când pereții spitalului cad și personajele rostesc scurte monologuri, și poate fi entuziasmat, ca Monica Columbeanu care i-a dedicat o ediție din reality-show-ul său de la B1 TV. Regizoarea Chris Simion a ales să dramatizeze o proză captivantă tematic, cu ambiția de a o ilustra atractiv, selectând inspirat o distribuție cu actori care pot suplini dificultățile textului și estompa exagerările regizorale. Fără MARIUS MANOLE în Oscar și Oana Pellea în tanti Roz, spectacolul ar fi fost strident și fals în dorința de a transmite emoție prin prezentarea situației dramatice prin care trece copilului de zece ani, ales cu tâlc de scriitor ca erou al scrierii sale. Chiar dacă regizoarea insistă pe scene lungi, ca să sublinieze atmosfera din spital, ca și tratamentul la care e supus Oscar, lipsit fiind de replică, Marius Manole lasă spectatorii cu respirația tăiată în aceste momente, interiorizat trăite. Actorul este fantastic într-o partitură dificilă și se ferește de orice posibilă compoziție banală de vârstă a personajului Oscar. Scoate rolul din zona copilăriei și îi dă valoare de simbol existențial. Oscar al său se va îndrăgosti, va fi gelos dar îi rămâne mereu aparent ascunsă suferința bolii care îi va curma viața. Candoarea, inconștiența, dorința de comunicare, regretele, revoltele sunt nuanțat relevate prin interpretarea de excepție a acestui actor, personalitate unicat a teatrului nostru. Spectacolul este de fapt, un recital special susținut de Marius Manole. I se alătură cu profesionalismul cunoscut, Oana Pellea. Cu dibăcie și măsură, actrița speculează oferta regizorală pentru ca Roz, infirmiera, să poată și amuza publicul într-o poveste dramatică, să fie comică în unele momente. Tanti Roz, care se laudă mințind cu victimile lăsate pe ringul de wrestling, este de fapt un suflet sensibil la suferință și încearcă ameliorarea ei printr-un joc în care implică cu un sens clar pe Dumnezeu. Remarcabilă este conceperea personajului Roz de către actriță, nu ca o bătrânică afectată de suferințele la care asistă, ci ca o femeie plină de viață, resemnată față de condiția ei de infirmieră, șireată în relațiile cu pacienții față de care manifestă înțelegere și dragostea părintească de care sunt lipsiți. O prezentare simplistă impune regia pentru personajele secundare, Bacon și Peggy Blue, copiii internați în spital. Fata suferindă de inimă, Peggy, de care se îndrăgostește Oscar, pare venită dintr-o lume fantastică. Antoaneta Cojocaru execută conștiincios îndrumarea regizorală ca Peggy să respire greu din cauza bolii, să se sărute cu foc cu Oscar, dar astfel conceput personajul pare artificial. Cristina Casian, tânăra actriță distinsă de Gala UNITER cu premiul pentru debut pentru personajul din “Amalia respiră adânc”, spectacol al Teatrului Act, cade în capcana încercării unei compoziții de vârstă în interpretarea copilului Becon, internat pentru arsuri grave. Bacon al său devine un golănaș a cărui obrăznicie e speculată insistent de viziunea regizorală pentru efecte comice. Interpretarea Cristinei Casian pare desprinsă dintr-un spectacol de la Teatrul pentru copii “Ion Creangă”, ce are însă alte mize în reprezentațiile sale.

“Oscar și tanti Roz” este un spectacol prin care un regizor vrea să atragă atenția, în primul rând, asupra sa. Teatrul “Bulandra” a acordat găzduire regizoarei Chris Simion care a folosit doi actori de marcă pentru rolurile centrale, pe Marius Manole de la Teatrul Național “I.L.Caragiale” și pe Oana Pellea, actriță independentă, care revine pe scena sa. Proiectul “Oscar și tanti Roz”, o dramatizare după o proză care merită citită, este un experiment reportorial al unui teatru stimat de la care așteptăm însă, în continuare, surpriza marilor spectacole ce i-au adus cândva consacrarea ca un teatru al valorilor.

RADU PENCIULESCU: “LUNGUL DRUM AL TEXTULUI SPRE SCENĂ” – CONFERINȚELE TEATRULUI NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE”

CONFESIUNILE UNUI REGIZOR ȘI PEDAGOG, O VALOARE RECUNOSCUTĂ ȘI ÎN PLAN INTERNAȚIONAL

În urmă cu opt decenii, Ion Marin Sadoveanu lansa seria de dialoguri culturale, “Confesiunile Naționalului”. În 2006 sunt reluate de Naționalul bucureștean, duminica la matineu. Personalități de referință își expun în aceate “conferințe” punctul lor de vedere asupra unor probleme vitale pentru cultură purtând apoi, un dialog deschis cu cei din sală. În oceanul de dezbateri soioase, așa zise talk-show-uri, dictate de diverse interese si de audiență, promovate de televiziuni, “Conferințele Tetrului Național” sunt o binevenită picătură de cultură, de stimulare a unui dialog . Este impresionantă lista cu personalitățile participante la acest dialog și nu am vrea să nedreptățim pe cineva omis din neatenție. Teatrul Național “I.L.Caragiale” a pus în vânzare și DVD-uri cu aceste “conferințe”, ce n-ar trebui să lipsească din “biblioteca modernă a celui care mai crede în cultură și educație.

Seria “Conferințelor Teatrului Național” s-a încheiat în această stagiune cu Radu Penciulescu, “un regizor-pedagog foarte bătrân”, cum se consideră domnia sa la cei 8o de ani pe care nu-i arată, fiind un spirit tânăr și activ. Alături de Liviu Ciulei și David Esrig, alcătuiește tripleta de aur a regiei noastre. Radu Penciulescu este și “părintele” școlii de regie de la IATC, actualmente UNATC, iar unii din studenții săi de atunci sunt regizorii de astăzi cu care ne mândrim. După stabilirea în Suedia în 1973, a continuat activitatea sa regizorală și pedagogică pe alte meridiane. În 2002 revine în țară și montează la Naționalul din Capitală, “Celălalt Cioran”, ca în această stagiune să pună în scenă “Legenda marelui închizitor”.

Radu Penciulescu scria în 1970 în “Contemporanul” : “Și teatrul (…) devine în primele decenii ale secolului, tot mai mult domeniul regizorului care vrea să îi inventeze un nou limbaj. Apoi asistăm la un proces lent, dar sever de evoluție a regizorului de la funcția de tiran la cea de ghid, pentru ca astăzi, o explozie uriașă de noi forme de expresie teatrală să repună în discuție și opera, și regizorul, și publicul (…). Vom asista oare la ordonarea lor într-o gândire ? “ La Teatrul Național, Radu Penciulescu, după patru decenii, a continuat să își expună crezul său artistic, credința sa în “teatrul esențializat”. Prin argumentarea cu numeroase exemple, expunerea sa a fost captivantă.

Observăm că în ultimii ani se face simțită o criză a regiei. Regizorul vrea să fie mai presus decât dramaturgul. Se poartă cu insistență “adaptările”. Nu scapă de ele nici Shakespeare sau Cehov. Sub pretextul contemporaneizării, aceste “adaptări” schimbă relețiile, conflictele și personajele, și sunt lipsite de o elementară documentare culturală. Desigur, și școala actuală de regie dirijată de “doctori” în domeniu care nu au realizat nici un spectacol remarcabil pe o scenă, poartă o mare vină a crizei regiei noastre. La expunerea lui Radu Penciulescu, printre spectatori, măcar din curiozitate, nu se aflau tineri regizori consacrați de presă “vedete” pentru inovațiile lor discutabile, dar în majoritatea cazurilor, respinse de marele public. Puteau să se informeze asupra crezului artistic al unei personalități prețuite și peste hotarele noastre mioritice.

În “Lungul drum al textului spre scenă” , Radu Penciulescu a comunicat idei importante despre rolul regizorului pentru a concepe un spectacol în care publicul se regăsește cu emoție și e provocat la meditație, un spectacol cu respect față de text , bazat pe actori, comunicatorii intențiilor dramaturgului și regiei. “Există o libertate pe care ți-o dă dramaturgia, ca regizor însă, trebuie să o folosești cu atenție și respect”, preciza de la bun început Radu Penciulescu. Condamna “emanațiile superegoului regizoral” care îi provoacă tentația ca din “admninistratorul dramaturgiei să devină stăpânul ei”. În opinia sa “ funcția regizorului este de a fi un admnistrator” special al piesei. Actorii consideră că sunt un mijloc important al exprimării scenice a conceptului regizoral. “Un regizor așa zis tradițional păzește piesa, însă în dauna creației actoricești”, iar “regizorul furios “ îi chiar ignoră pe actori. “Trebuie să facem în așa fel încât tot ce este scris în piesă să devină adevărat” , recomanda Radu Penciulescu și atenționa că spectacolul este “rezultatul unui proces” admninistrat atent de regizor, alături de scenograf și înfăptuit de actori. Acest “rezultat se petrece și cu participarea celui căruia mă adresz, publicul”. Regizorul și profesorul, Radu Penciulescu mai preciza : “Când alegem o piesă încercăm să demontăm acest produs finit și să refacem procesul parcurs de scriitor. (…) Teatrul se ocupă cu ceva foarte special. Face concret ceea ce este abstract, face invizibilul vizibil. “ Acest “proces” creator al transformării, regizorul îl realizează, evident, în colaborare cu scenograful și actorii, sublinia mereu Radu Penciulescu. “Piesa se remontează prin actorii care fac vizibil ceea ce este invizibil în text.” Sublinia de asemenea, că uneori dacă regizorul ambiționează ieșirea sa în evidență în dauna actorilor și chiar a sensurilor piesei, îngreunează receptarea spectacolului, pentru că “ideile sale trebuie să fie legate de spiritul piesei”. În prezentarea crezului său asupra menirii regizorului, mai atenționa că “Drumul de la text la spectacol mai este influențat și de atmosfera societății, de evenimentele timpului.”

Cu această credință, regizorul Radu Penciulescu a realizat și lăsat în patrimoniul istoriei teatrului nostru spectacole memorabile precum “Regele Lear” (Teatrul Național “I.L.Caragiale”), “Dansul sergentului Masgrave” (Teatrul din Tîrgu Mureș), “Vicarul” (Teatrul “Bulandra”) și “Doi pe un balansoar”, “Richard II”, “Tango”, “Baltagul” la Teatrul Mic pe care l-a înființat în 1964. L-au avut dascăl regizori ca Alexandru Tocilescu, Andrei Belgrader sau Andrei Șerban. A susținut și la noi worhshop-uri pentru tinerii regizori și actori. Drumul lung și greu al regiei noastre datorează mult evoluției sale lui Radu Penciulescu pentru care regizorul rămâne un administrator cultural al textului.

“O ZI DE VARĂ” – TEATRUL “NOTTARA”, SALA “GEORGE CONSTANTIN”

UN SPECTACOL PROVOCATOR DE EMOŢIE ŞI GÂND

Cu o piesă în trei personaje, reprezendând categorii importante ale societăţii actuale, dirijată cu pricepere regizorală în îndrumarea actorilor , spectacolul “O zi de vară” poate stârni interesul şi preţuirea marelui public. Spectacolul propune o adaptare a regizorului Marcel Ţop după piesa polonezului Slawomir Mrozek. “Adaptare” iscă mereu discuţii controversate când regizorii vor să fie mai presus de dramaturgi, să le rescrie piesele în funcţie de ambiţiile lor. De astă dată, “adaptarea” lui Marcel Ţop nu distruge intenţiile piesei lui Mrozek şi este percutantă prin expunerea relaţiilor dintre cele trei personaje, tipologii reprezentative pentru zilele noastre. Pare şocant debutul spectacolului cu cei doi bărbaţi aflaţi în pragul sinuciderii, dar parcursul acţiunii dezvoltă o substanţă dramatică profund motivată prin psihologia personajelor de a percepe existenţa. Izbut (Valentin Corneanu) este disperat că tot ceea ce îşi propune reuşeşte să înfăptuiască , iar Neizbut (Nicu Rotaru) e nefericit că toate acţiunile sale sunt un eşec. Desigur, esenţializarea personajelor are o tentă absurdă, stil care nu îi este străin dramaturgului în construcţiile sale conflictuale. Cei doi se vor întâlni într-o zi de vară pe o plajă cu o femeie, Dama (Flavia Cazacu) care îi provoacă la o luptă pentru a o cuceri. Dialogul dintre personje, releţiile lor sunt captivant construite de dramaturgul polonez, împletind comicul cu tragicul.
Modul în care Marcel Ţop îşi concepe viziunea regizorală îl apropie de intenţiile teatrului psihologic, acordând preţuire susţinerii minuţioase a exploatării la nuanţă a constructului personajelor şi a relaţiilor dintre ele prin îndrumarea interpreţiilor. Şi-a ales inspirat o echipă de tineri actori înzestraţi – Flavia Cazacu, Valentin Corneanu şi Nicu Rotaru -, cuceriţi fără reserve de conceptul său regizoral. Tânărul regizor Marcel Ţop a fost remarcat la prima ediţie din 2006 a proiectului Teatrului de Comedie “COMEDIA ŢINE LA TINEri” cu spectacolul “Edmond”, distins cu premii. Evoluţia sa ulterioară a fost însă, sinuoasă. A încercat să îşi găsească un stil personal în numele nonconformismului şi uneori a reuşit, alteori, nu. “Deformaţii” de la Teatrul Luni (spectacol comentat pe blog) se integrează ultimei categorii a dorinţei de a şoca fără să aibă motivare şi coerenţă în gândul regizoral. De astă dată, surprinde prin analiza susţinută asupra substanţei textului, prin renunţarea , e drept nu totală, la artificii regizorale şi se întoarce la menirea regizorului de a administra şi pune în valoare cuvântul , în principal, prin actori. Debutul reprezentaţiei se face printr-o scenă lungă, chiar plictisitoare cu Izbut, prin care s-ar vrea a se pune spectatorii în temă asupra convenţiilor teatrale pentru regizorul ar fi optat. Mai intervine pe o altă linie de expresie teatrală, o scenă cu Neizbut care vrea să înveţe înotul ca un copil de grădiniţă, cu imagini parcă împrumutate de la un spectacol de revistă. Aceste două momente sunt neinspirat compuse regizoral. Spectacolul dezvoltă însă, o puternică atracţie, chiar un suspans prin descifrarea personajelor a căror interpretare produce emoţie.
Regizorul Marcel Ţop dovedeşte prin acest spectacol a fi unul dintre regizorii care ştiu să lucreze cu actorii, să se exprime prin intermediul lor. Elocvent este desenat de către Valentin Corneanu, Izbut, individul cu reuşite în viaţă, dar lipsit de satisfacţii. Nu se sugerează dacă norocul sau conjunctura l-au ajutat, dar tristeţea cauzată de nemulţumirea unui ambiţios este convingător etalată de actor. Cu dublu sens prezintă Valentin Corneanu încercările de a o cuceri pe eleganta femeie venită pe plajă, este încrâncenat şi revoltat competitiv de aceleaşi intenţii ale lui Neizbut, dar şi cucerit de atractiva doamnă. Acest dificil personaj este compus în consistenţa sa ireproşabil de actor. Cu măsură în manevrarea liniei rolului între tragic şi comic conduce evoluţia lui Neizbut, Nicu Rotaru. Cu sinceră trăire interioară, personajul este trist dar şi comic în acceptarea situaţiilor prin care trece. În Dama, Flavia Cazacu oferă portretul fermecător al unei femei misterioase. Actriţa cu dibăcie şi inteligenţă scenică se împlică în relaţii, le speculează, subliniază interesul personajului de a descoperi caracterele celor cu care intră în dialog. Cei trei tineri actori sunt remarcabili în asimilarea nuanţată a partiturilor.
Trebuie să atenţionăm că spectacolul beneficiază de costumele inspirat create de Agnes Toma şi Dinasty. Autorul propriu-zis al decorului nu este precizat, decât consultanţa prestată de Divrician. Decorul este banal şi nu contribuie prin nimic la consolidarea atmosferei spectacolului.
“O zi de vară” este un spectacol ce merită vizionat, impune emoţie şi provoacă spectatorul la judecarea atitudinilor sale de mulţumire sau nemulţumire faţă de lumea în care trăieşte. Poate fi trecut în rândul reuşitelor tinerilor actori şi regizori, fiind coerent prin mesajul transmis.

FARFURIDI, PERSONAJ ACTIV ŞI ÎN MASS MEDIA CU PRETENŢII CULTURALE

“O DĂM ANONIMĂ” !!!

Caragiale, pe care peste doi ani ar trebui să-l omagiem mai atent o dată cu împlinirea a o sută de ani de la trecerea sa în nefiinţă, este astăzi mai actual parcă decât oricând. De pildă, în mass media extinsă şi pe online, a început să activeze … Farfuridi. Amintim că este cunoscutul personaj al lui Caragiale, revoltat pe Tipătescu şi compania de politicieni în care dorea să acceadă, protestatar alături de amicul Brânzovenescu; vrea să scrie un protest şi îşi îndeamnă amicul astfel : “Trebuie să ai curaj ca mine ! Trebuie să o iscăleşti. O dăm anonimă ! “
În nădragi sau în fustă, acest Farfuridi din mileniul trei, scrie pe unde poate anonime despre teatru. Vrea scandal cu orice preţ ! Fără o minimă documentare, la comandă, împroaşcă noroi sub pavăza anonimatului, cu pretenţia de comentarii culturale. Lansează “informaţii” preluate apoi de o anumită parte a mass media vizuală specializată în manipulări cu urât iz politic pentru care, în genere, cultură înseamnă Sexy Brăileanca. Neaşteptat şi trist este să citeşti în “Jurnalul.ro” al cotidianului “Jurnalul Naţional” un articolaş nesemnat sub titlul pompos “ Piesă de teatru cenzurată pentru că personajul principal seamănă cu Băsescu” !!! O Antenă oarecare preia faimoasa gogomănie şi porneşte o dezbatere cu persoane care n-au călcat într-o sală de teatru dar apără de “cenzură” un dramaturg şi bălăcăresc artişti stimaţi precum regizorul Alexandru Tocilescu şi managerul Teatrului de Comedie, actorul George Mihăiţă. Nu le solicită imediat punctul de vedere, dar îl lasă să bată câmpii pe cel care se consideră cenzurat de patru ani de zile (!!), fostul director al televiziunii publice, Valentin Nicolau. Dânsul cochetează cu dramaturgia, dar omite în intervenţiile sale să amintească că regizorul incriminat i-a montat o piesă la televiziunea publică, ultima premieră reuşită de teatru tv, că i se joacă de mulţi ani o piesă la Teatrul “Nottara”. Nu este un dramaturg oropsit. Persoana nu a mai considerat necesar în manifestările furioase de nedreptăţit politic, să amintească şi de succesele sale. Interlocutării habar nu aveau de ele. Farfuridi dă o anonimă despre “cenzură” fără să se documenteze asupra textului şi să afle cum acesta a fost returnat autorului de către regizor pentru a îl consolida dramaturgic, dându-i chiar şi sugestii pentru plasarea acţiunii, că textul nu s-a repetat, şi nici scenografia nu s-a realizat. Mai documentează-te dragă Farfuridi, ca şi colegii tăi “felceri” în ale teatrului care au preluat subiectul, asupra calităţii dramaturgiei noastre şi lasă strechea politichiei de o parte ! Ar fi multe de spus despre acest “subiect cultural” tratat de Farfuridi şi preluat cu plată de amicii săi. Coloana vertebrală a celor care au “dezbătut” cazul de aşa zisă cenzură, e fracturată de implicarea lor în harababura din politichie. Jignesc lumea teatrului cu neruşinare !
Exemple despre descendenţii lui Farfuridi se mai pot da. Pe online, alţi “analişti” anonimi fac tot felul de comentarii anoste despre observaţii la unele spectacole, lipsite de argumentare. Câţi le citesc nu contează că nu au bunul simţ astfel de “schelete” cu pretenţii culturale să indice prin “trafic ranking” numărul celor interesaţi de aberaţiile lor. În cazul “cenzurii” cineva însă, a şi semnat un articol continuând aberaţiile despre “cenzură” fără o elementară documentare. La ordinul patronului ce îi oferă… linia online respectivă!
Orice atitudine critică este firească într-o lume democrată. În domeniul artei se cunoaşte că funcţionează subiectivismul şi doar timpul consfinţeşte valorile. Doamnelor sau domnilor aveţi totuşi curajul de a nu mai intoxica publicul cu anonime . Semnaţi opiniile !!! Să ştie şi cititorul anonim cu cine are de-a face. Urmaşii lui Farfuridi completează gaşca din mass media şi au ajuns să atace până şi sărmanul teatru afectat grav de criza economică reală a mapamondului.
Mass media practică un genocid cultural informaţional alarmant !!! Atributul de “genocid” e tragic, dar presa îl serveşte din plin, în special televiziunile, vârf de lance al informaţiei falsificate. Farfuridi, de astăzi, rămâne doar una din slugile anonime ale unei prese bolnave.

“CINE L-A UCIS PE MARX ? “ – TEATRUL “TOMA CARAGIU” ŞI TEATRUL DE REVISTĂ MAJESTIC DIN PLOIEŞTI

UN SPECTACOL LAMENTABIL!

Este un titlu provocator “Cine l-a ucis pe Marx?”, mai ales când spectacolul se recomandă a fi şi un musical cu pretenţii de cabaret politic. Marx nu este un oarecare individ, se doreşte a fi acel Karl Marx care alături de Friedrich Engels au rămas “filosofii părinţi” ai … comunismului, au implementat “socialismul ştiinţific” şi au lansat în 1848 “Manifestul Pardidului Comunist”. Aceste precizări necesare pentru tinerii care habar n-au cine a fost Marx, nu se găsesc, din păcate, în text. Autorul Horia Gârbea, scriitor stimat, a fost onorat cu două premii ca dramaturg, unul în 1999 al Uniunii Scriitorilor şi celălalt în 2001 numit Premiul Academiei pentru dramaturgie! Se specifică în programul de sală că acest text a fost mai întâi o piesă de teatru jucată în 2002 la Teatrul din Târgovişte în regia lui Lucian Sabados, ca astăzi, acelaşi regizor în colaborare cu autorul să o transforme în musical. Scriitorul se mândreşte că la Târgovişte, la spectacolul pe care regret dar nu l-am vizionat, “publicul a râs tot timpul”. La musicalul prezentat la Teatrul Odeon din Capitală, spectatorii au râs doar la o scenă, privind reprezentaţia în tăcere, cu nedumerire .
Textul acestui spectacol cu pretenţii de cabaret politic este confuz, fără sare şi piper. Este departe de un pamflet politic, dovedeşte lipsa ştiinţei provocării comicului, construcţiei unei satire. Timp de aproximativ două ceasuri se încearcă înfiriparea unui conflict penibil în jurul luptei pentru putere într-o perioadă definită a fi “evul mediu românesc”! Acest spectacol trebuie cât de cât povestit pentru argumentarea lipsei sale de consistenţă satirică. Reprezentaţia debutează cu un dans a şase … “fantome” care se vor transforma mereu adaptându-se la situaţii şi vor deveni un fel de “comentatoare” ale diverselor momente illustrate şi propuse de autorul textului. Din sală vor urca pe scenă Ciobanul (George Capanu) însoţit de Mioriţa (Mihaela Duţu). Personajele vor fi conduse de o doamnă care pare a fi custode al unui muzeu, şi îndrumate către o aşa zisă lojă din scenă. Decorul şi costumele lui Ovidiu Pascal sunt mediocre, haotic concepute ca intenţii. Ciobanul şi Mioriţa sa ar fi şi ei un fel de comentatori ai spectacolului despre “eviul mediu românesc” care li se va prezenta pe scenă. Comentariile lor fără de substanţă vor fi însă, sporadice, lipsite de pic de logică faţă de ce li se prezintă, iar din când în când vor şi absenta cei doi din lojă, ca în final … să dispară fără o elementară motivare. Din sală, mai urcă pe scenă şi un alt personaj, Străinul (Ion Radu Burlan) cu rol important pentru că în jurul lui începe să se însăileze căznit acţiunea. Respectivul vrea o întâlnire cu bătrânul Vodă (Mirel Mâneru) care are o tânără soţie (Manuela Alionte Frâncu) şi un sfetnic bănuim, Boierul (Adrian Ancuţa). Acest boier va fi personajul central avid de funcţii, manipulator al puterii. Îşi doreşte să fie răsplătit pentru serviciile sale, să devină mitropolit şi abia în final, bătrân, va apărea sub chipul lui … Marx! Venirea Străinului la curtea lui Vodă începe cu un stupid dialog între acesta şi Boier , cu intenţii căznite de ironii la adresa politichiei actuale, dar fără pic de efect comic pentru spectatori deoarece îi lipseşte tenta satirică. Se mai dansează puţin şi se face playback pe aşa zise cânticele. Apar şi aluziile la televiziuni. Se chinuie un Analist politic (Marian Despina) să comenteze fără pic de umor situaţiile de la curte. Evident, nimeni nu râde în sală. Se mai fac inserturi cu ştiri sportive de către un Reporter tv. (Petruţa Muşa) şi se ajunge la … descoperirea Americii şi a porumbului ce va deveni mămăliga românului! Moare Vodă, Străinul, care ar fi fiul său în urma unei escapade a acestuia în Turcia, devine domnitor şi regatul poartă un război cu turcii. În sfârşit publicul râde când reapare Analistul politic care s-ar vrea a fi de astă dată comentatorul cunoscut de la o televiziune, “omul cu laptop” care se adrezează nervos colegului său din culise, “domnul Gâdea”. Eroului din bătălia cu otomanii i se propune ca răsplată să fie … ambasador în America de curând descoperită! Mai intervine aiurea şi o băşcălie fără nici un efect comic pentru public despre meşterul Manole şi zidarii săi care lucrează la o catedrală şi o vor zidi, nu pe Ana, ci pe … Ofelia! Atunci apare în acest balamuc cu pretenţii de cabaret politic şi Shakespeare, interpretat de acelaşi actor căruia i-a revenit şi rolul Ciobanului! Susţine un monolog cu intenţii critice despre … teatru şi mai emite câteva cugetări despre lume. Este invocat şi … “Constructorul Solnes”, personajul lui Ibsen! Toate aceste manifestări ale presupusei acţiuni sunt întrerupte de momente de dans şi cântec, că doar ne aflăm la un musical! Baletul Majestic cu devoţiune dansează în coregrafia banală imaginată de Andreea Duţă. Muzica şi aranjamentele muzicale sunt la fel de banale, derulând o linie melodică ternă. După toate aspectele diverse derulate cu pretenţii să le spunem satirice şi trimiteri culturale neinspirate, apar spre final şi câteva treceri sporadice spre “actualitatea” vremii comunismului, socialismului . Se cântă : “Nu vrem twist, nu vrem lambadă / Ci o mare Daciadă / Stadioane cu plăcuţe / Balerine mici, grăsuţe! / Şi spre cinstea hărniciei / O Cântare României”. Textul spectacolului nu dezvoltă acest moment ce putea avea legătură cu Marx, personajul căruia titlul ar indica posibilitatea de a îi fi dedicată satira. Marx, de fapt Boierul bătrân, apare abia în final şi va fi ucis în spatele unui ecran, de un grup de revoltaţi ca într-un spectacol cu “umbre chinezeşti”. Şi … gata cabaretul politic! Actorii execută docil indicaţiile unei regii puerile, lipsită de nerv comic, rostind replici fade. Actorii nu au tipologii atractive sub aspect satiric de interpretat ca într-un cabaret politic şi nici regia nu a reuşit să salveze de falsul lor personajele ce le revin. “Regia artistică, ilustraţia muzicală, selecţia muzicală pentru cuplete şi balete : Lucian Sabados”!
Ce au vrut să comunice Horia Gârbea şi Lucian Sabados prin acest spectacol cu ambiţii satirice, pamfletare despre mai marii unei societăţi măcinată de interese, e un discurs puril conceput . Voievozi, Boierul, Shakespeare, Analişti politici, Mioriţa, Ciobanul etc sunt personaje amestecate într-un “ghiveci” lipsit de vână satirică. Spectatorul care urmăreşte uneori la Pro TV pamfletele acide ale lui Toni Grecu şi cei din echipa “Divertis”, are o imagine asupra satirei politice de calitate. Toni Grecu şi ai săi sunt un exemplu de pamfletari de valoare cu ţintă directă la adresa politicienilor noştri şi nu iartă pe nimeni dintre ei pentru că nu mai are cine să-i cenzureze ca pe timpul de tristă amintire al “socialismului multilateral dezvoltat”. “Cine l-a ucis pe Marx?” rămâne un spectacol lamentabil, care ruşinos se crede un “cabaret politic” din care lipsec curajul şi dibăcia de a satiriza răul unei lumi. Nu ai de ce să râzi la acest spectacol pentru că intenţiile satirice nu sunt sugestive, au un conţinut prin scriere lipsit de orice subtext umoristic. Se vor doar a fi o filosofie ridicolă pe o temă gravă a actualităţii, pofta de putere şi egoismul celor care ne conduc.

“S-A SFÂRŞIT CUM A-NCEPUT” – TEATRUL NAŢIONAL “I.L.CARAGIALE”

O CAVALCADĂ COMICĂ, UN SPECTACOL POPULAR

Vreţi să vă amuzaţi ca la un film cu Stan şi Bran, aşii comicului burlesc ? Vizionaţi acest spectacol care are şi un tâlc anume, prostia se plăteşte. Piesa aparţine scriitorului irlandez Sean O’Casey, născut în 1880, care a rămas una din personalităţile secolului trecut prin atitudinile sale sociale şi politice, dar în principal prin scrierile sale autobiografice şi de teatru. “S-a sfârşit cum a-nceput” , alături de “Poveste de adormit copiii”, este una din piesele într-un act scrise în 1931, actuală ca sens major, că putem plăti prostia cu distrugerea a ceea ce am construit cu greu. Este o farsă comică în care se pot descoperi accente absurde ce l-au entuziasmat şi pe Samuel Beckett. Acesta i-a recunoscut lui O’Casey public valoarea. Piesa nu are anvergura altor scrieri – “Juno şi Păunul” sau “Umbra unui franctiror” -, intriga e minoră, dar personajele au un construct deosebit. Acţiunea redă simplu şi clar, cum într-un cuplu de oameni simpli, ţărani activi, bărbatul se revoltă şi vrea să-i demonstreze muierii sale că îi poate lua locul în treburile casnice ale gospodăriei. Prestaţiile active, rolurile în gospodărie se schimbă între soţie şi soţ, şi acasă rămâne soţul, Darry Berrill (Mihai Constantin) care va fi “ajutat” în treburile casei de Barry Derrill (Daniel Badale), prietenul miop, în vreme ce consoarta sa, Lizzie Berrill (Victoria Dicu) pleacă pe furtună la cosit în locul bărbatului. Ce se petrece în casa lui Berrill, cu “gospodarii” de ocazie, merită a fi urmărit pe scena mare a Teatrului Naţional “I.L.Caragiale” pentru că provoacă buna dispoziţie mult dorită de spectatori.
Punerea în scenă a acestei piese putea fi un eşec, dacă regizorul cădea în plasa vulgarizării comicului, cum suntem obişnuiţi prin producţiile tv. care inspiră pe unii practicanţi ai teatrului. HORAŢIU MĂLĂELE, una din puţinele personalităţi culturale peocupate de calitatea artistică a actului teatral, pune în scenă această piesă simplă ca scriere dramatică, dar provocatoare, cu o fantezie debordantă, cuceritoare pentru marele public. Este coerent în a demonstra intenţiile dramaturgului de a sancţiona unde poate duce prostia şi lenea în mediul de bază al societăţii, al oamenilor simpli care muncesc fără să priceapă specificul prestaţiei lor. Meritul regiei este construcţia unei cavalcade de gaguri, savuroase comic, motivate, credibile prin personajele care le înfăptuiesc, servite excelent de distribuţia aleasă. Viziunea regizorală finalizează ca într-o fabulă, cu o morală cu sens dramatic, rezultatul manifestăriilor casnice ale celor doi prostănaci. Se fereşte însă, ca distrugerea casei de către cei doi “gospodari” să fie exagerat subliniată ca morală a acţiunii. Se atenţionează doar că prostia se plăteşte, ei devin din cauza unui accident previzibil nişte … îngeraşi şi Lizzie se va întoarce cu coasă în mână în faţa unei gospodării distruse de prostia celor doi. Horaţiu Mălăele este nu numai un actor de excepţie şi caricaturist, ne-a convins în timp că este şi un regizor care s-a integrat în rândul celor puţini de incontestabilă valoare care activează în teatrul nostru. Deţine harul “traducerii” scenice a unei piese fără orgoliul de a se evidenţia, de a fi mai presus de dramaturg, având doar dorinţa de a scoate la lumină scenică modern ca expresie teatrală intenţiile scriitorului. Spectacolul cu “Revizorul” de Gogol de la Teatrul de Comedie l-a consacrat ca regizor de marcă. Concepe şi în acest spectacol al Naţionalului bucureştean, minut de minut al reprezentaţiei, o sumedenie de gaguri consistente în umor de calitate, cu realism, fără exagerări ca sens metaforic, accesibile marelui public. Desigur, “S-a sfârşit cum a-nceput” poate nemulţumi pe unii spectatori de teatru, “analişti”, obişnuiţi cu tratarea sofisticată a unor convenţii scenice, opţiunea alegerii repertoriale a unei piese modeste în raport cu fireştile pretenţii repertoriale ale prime scene a ţării, poate deziluziona. Se propune însă, un spectacol popular cu adresă directă către marele public, cu intenţia de a îl atenţiona că umorul nu presupune vulgaritate şi are o morală percutantă. Teatrul Naţional este destinat totuşi, marelui public !
Inventivitatea regizorului nu se putea pune în practică fără o echipă devotată viziunii sale, înzestrată profesional. Mai întâi, decorul lui Ştefan Caragiu, din debutul reprezentaţiei atenţionează a fi bază pentru speculaţiile regizorale, prin conceperea cu atenţie, prin multe amănunte semnificative, că ne aflăm în faţa unei gospodări bine diriguită. Scena cea mare oferă privirii imaginea unei “sufragerii” dintr-o casă ţărănească, încărcată, cum e şi normal, de zeci de obiecte, de amănunte folositoare într-o casă de la ţară pe deplin întrebuinţate în derularea acţiunii. Şi din punctul de vedere al folosirii tehnice ale posibilităţilor decorului, Ştefan Caragiu găseşte soluţii inventive, decorul său devenind un personaj. Fiecare obiect, un dulap sau chiar un prete, are un … rol. Costumele Lilianei Cenean merg pe aceiaşi linie a amănuntelor pentru evidenţierea personajelor. De pildă, Lizzie când se hotăreşte să plece pe furtună la cosit în locul bărbatului său, se echipează cu tot felul de veste şi pregătirea sa creează un moment comic în sine, fără sprijinul replicii. Atmosfera spectacolului se completează prin muzica lui Nicu Alifantis, un expert în ilustrarea teatrală muzicală, care punctează cu ţintă precisă caracterizarea personajelor şi situaţiilor în care sunt implicate.
“Eroii” reprezentaţiei rămân însă, pentru marele public, Mihai Constantin şi Daniel Badale, interpreţii personajelor care din prostie distrug o casă, o gospodărie avută din mediul rural. Nu se poate uita totuşi, contribuţia la reuşita spectacolului a tinerei actriţe, Victoria Dicu în rolul gospodinei trimisă de soţ la munca câmpului. Personal am regretat că dramaturgul nu a oferit personajului o partitură mai generoasă. Victoria Dicu din mai nimic ca substanţă dramatică reuşeşte, şi cu ajutorul regizorului, să impună un personaj greu de uitat. Încă de începerea “oficială” a reprezentaţiei, când spectatorii îşi caută locurile în sala cea mare a Naţionalului, Lizzie a sa captează atenţia prin agitaţia unei gospodine harnice. Este o femeie supraponderală, dar activă şi conştiincioasă. Trebăluieşte într-o casă, unde va pregăti şi un mic “realist” dejun soţului, o omletă ce sfârie în tigaie, dar şi mâncarea pentru animalele din ogradă. Prin executarea cu naturaleţe a acestor sarcini, dar subtil sugerând şi nemulţumirile personale, Victoria Dinu este admirabilă, defineşte mediul în care se va petrece acţiunea. Din nimic, construieşte un rol cheie pentru lansarea conflictului. Această tânără actriţă, achiziţiile a Naţionalului, promite o evuluţie spectaculoasă. Baza spectacolului rămân însă, prin importanţa partiturilor, Daniel Badale şi Mihai Constantin. Nu este o exagerare, că aceşti actori prin perfecţiunea transpunerii în personajele ce le revin, sunt la nivelul lui Stanley Laurel (Stan) şi Oliver Hardy (Bran). Daniel Badale este un actor special, integrat cu puţin timp în urmă colectivului Naţionalului din Capitală, care l-a interpretat şi pe Hamlet şi pe Ivan Turbincă, el se poate transforma prin expresivitate în personaje diverse în conţinut dramatic. În miopul Barry se adaptează situaţiilor cu o flexibilitate a expresiei motivată profund de schiţa tipologică a personajului. Actorul realizează o performanţă în interpretarea acestui rol. Mihai Constantin a demonstrat că nu poate rata mari partituri dramatice. De curând, chiar dacă juriul final al Galei UNITER nu i-a acordat premiul de interpretare pentru Clov din “Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett de la Teatrul Metropolis, arată din nou, cât de surprinzător poate fi într-un rol. De astă dată, se supune unui adevărat efort de mişcare pentru expresivitatea de a da viaţă credibilă momentelor scenice, cu gaguri consistente, solicitate de viziunea regizorală, printr-o dexteritate aparte, bazată pe un firesc, creator de umor exploziv. Mihai Constantin este unul din puţinii actori care nu execută detaşat intenţii regizorale, le asimilează motivat de constructul personajului, le amplifică prin interpretarea sa de înaltă clasă. Mihai Constantin şi Daniel Badale oferă publicului recitaluri de virtuozitate comică.
“S-a sfârşit cum a-nceput” este un spectacol de comedie cu o discretă atenţionare a publicului. Se poate considera o comedie spumoasă cu un sfârşit dramatic, inventiv tratată de regizorul Horaţiu Mălăele. Regizorul nu a creat doar gaguri conjuncturale, toate au un substrat. Viziunii sale regizorale nu îi lipseşte evidenţierea intenţiilor lui Sean O’Casey de a sublinia responsabilitatea individului a cărui lipsă poate duce la dezastre. Repet, este un spectacol popular de care marele public nu va fi deziluzionat .

“CA PE TINE ÎNSUŢI” – TEATRUL FOARTE MIC

ACTORI ADMIRABILI SALVEAZĂ UN TEXT ŞUBRED

Revine în repertoriul Teatrului Foarte Mic, scriitoarea Maria Manolescu – romancier şi dramaturg. După “Sado Maso Blues Bar” în regia Gianinei Cărbunariu, ne propune acum “Ca pe tine însuţi” în regia lui Radu Apostol. Constant, Maria Manolescu se dovedeşte preocupată de teme dramatice speciale. În “Sado Maso Blues Bar” încerca un comentariu dramatic despre degringolada tinerei generaţii aflată în căutarea de soluţii existenţiale. O temă specială, viaţa “homeleşilor”, cei care trăiesc fără de casă la periferia societăţii o abordează în actualul său text, Maria Manolescu. Este o relatare tragică, inspirată dintr-un fapt real, expusă însă, şubred sub aspect dramatic. Personajele centrale sunt Maria (Mihaela Rădescu) suferindă psihic şi Ioan (Mihai Gruia Sandu), preot se pare cândva, ajunşi homeleşi, care îşi caută cu disperare comunicarea cu lumea şi chiar iubirea. Cei doi se întâlnesc cu Rafa (Viorel Cojanu), un băiat cu bani, marcat de un eşec în dragoste. Un băiat de bani gata mai apărea şi în “Sado Maso Blues Bar”. Celor trei personaje scriitoarea le sugerează fragil biografia, preferă prezentarea manifestărilor primitive ale acestora, dublate de o sensibilitate interioară tăinuită, preferă expunerea simplă a unor situaţii fără complexitatea motivării lor dramatice. Textul este schematic derulat în opt secvenţe, insistent prefaţate de Corul homeleşilor, care repetă de mai multe ori, obsedant acelaşi cântec : “În fiecare iarnă-n Bucureşti / Mor trei sute de homeleşti. / Homeleşi ! / … Homeleşi … /Şi pentru toţi cei care mor, / De vină este mama lor.” În spectacol, acest “song” este susţinut cu implicare emoţională de Bogdan Burlăcianu. Publicul înţelege de la bun început situaţia tragică a personajelor exagerat subliniată prin prefaţarea secvenţelor şi aşteaptă închegarea unui conflict care cu greu apare. Prin poezia unor replici şi duritatea situaţiilor, textul aminteşte de stilul lui Sarah Kane. Maria Manolescu nu stăpâneşte încă, tehnica elementară a unei piese de teatru, dar scrierea sa este impresionantă prin aducerea în atenţia publicului a unui segment social oropsit, uitat de lume, cât şi prin încercarea înzestrării personajelor cu o sensibilitate aparte.
Autoarea a avut şansa întâlnirii cu o echipă admirabilă de actori şi cu regizorul Radu Apostol, capabili să ilusreze teatral coerent şi emoţionant, un text cu hibe în transmiterea credibilă a unor idei. La debutul său în viaţa teatrală, regizorul Radu Apostol a obţinut premiul UNITER pentru “Acasă” după textul lui Ludmila Razumovskaia, spectacolul Teatrului “Ion Creangă”, apropiat tematic de “Ca pe tine însuţi”, având în distribuţie şi copii “aurolaci”. A fost un spectacol cu totul deosebit prin originalitatea sa. De astă dată, spectacolul său e tributar, ca tensiune şi ritm, fragilităţii textului. Regizorul găseşte însă, inspirat, numeroase soluţii de ilustrare teatrală remarcabile. Un sprijin real îi este şi scenografia lui Adrian Cristea, exploatată cu fantezie de regizor. Decorul arată o lume înzăpezitaă, la propiu dar şi la figurat, şi creează atmosferă, chiar dacă manevrarea sa este uneori dificilă. Costumele sunt miniţios concepute pentru fiecare personaj. Marele sprijin al viziunii regizorale rămân însă, actorii ale căror interpretări sunt memorabile.
O adevărată creaţie - şi rar descoperim interpretări ce intră în sfera excepţiilor - înfăptuieşte MIHAELA RĂDESCU în Maria. Este inexplicabil de ce această actriţă nu s-a întâlnit cu partituri ample pe măsura capacităţilor sale de expresie deosebite. Mihaela Rădescu reuşeşte doar prin trăiri interioare tensionate, prin expresie, să dea complexitate personajului, chiar dacă replica nu o susţine întodeauna. Delirul bolnăvicios al femeii, îl dublează de gândul nerostit al nefericirilor ce au împins-o într-o stare specială. Crizele Mariei prind motivare subtilă prin interpretarea actriţei. Rămâne o femeie sensibilă în dramatica sa existenţă care poartă în suflet o dragoste neîmpărtăşită. Extraordinară este Mihaela Rădescu în Maria, rol destul de simplist ca scriere, cu capcane, cum a fi boala personajului, căruia îi dă o infuzie de nuanţe prin creionarea sa din amănunte de comportament esenţiale. Nemotivat drmatic de text rămâne refugiul în rândul “homeleşilor” al fostului preot Ioan, aspect suplinit însă, de interpretarea remarcabilă a lui Mihai Gruia Sandu. În primele apariţii, prin ţinută şi expresie este de nercunoscut. Construieşte solid din accente pe atitudini relaţiile cu Maria şi Rafa. Dezvălui binele şi răul ce macină sufletul personajului, contradicţiile sale interioare, egoismul, dar şi tăinuirea unei iubiri faţă de Maria. Cu inteligenţă Mihai Gruia Sandu compune universul personajului. Rafa, băiatul cu bani, este un alt personaj incomplet caracterizat în scrierea textului. Apariţia sa din final aduce un alt personaj, rece şi calculat, după ce înainte, în relaţia cu Ioan şi Maria, avea o altă linie tipologică în suferinţa disperată după dragostea eşuată. Discutabilă sub aspect dramaturgic rămâne şi sugerarea că iubirea ar putea fi suplinită de sex cum se intenţionează prin scena relaţiei sexuale dintre Maria şi Rafa. Cu dibăcie, tânărul actor Viorel Cojanu, care scrie şi texte de teatru, trece peste defectele de construcţie ale personajului Rafa, depune mult suflet şi trăire în redarea acestui băiat cu bani care pare mereu frământat de nelinişti. Beţia lui Rafa, lucru dificil de interpretat, Viorel Cojanu o compune cu atenţie la nuanţe şi subtext. Se dovedeşte a fi un actor deosebit de la care putem aştepta o evoluţie spectaculoasă.
“Ca pe tine însuţi” este un spectacol la care publicul poate admira eforturile creatoare ale actorilor Mihaela Rădescu, Mihai Gruia Sandu şi Viorel Cojanu, ca şi imaginea teatrală captivantă impusă de regizorul Radu Apostol şi scenograful Adrian Cristea. Sunt salvatorii unui text cu stângăcii în demersul dramatic, în ciuda bunelor sale intenţii de susţinerea unui mesaj emoţionant.

“LIVADA DE VIȘINI” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE”

BORCANUL CU … METAFORE

Ultima piesă scrisă de Cehov, “Livada de vișini”, intră în zona celor de “o substanțială consistență dramatică”, susțin analiștii operei sale. Este bogată în oferte tematice argumentate prin constructul psihologic complex al personajelor, și firește, stârnește interesul, ambițiile regizorilor de a îi evidenția valențele. Și Felix Alexa, un regizor din plutonul valorilor, încearcă acest demers. Viziunea sa regizorală are drept punct forte tratarea metaforică a întâlnirii dintre cele două lumi propuse de Cehov, una la apus și alta la începutu de drum al afirmării în economia societății. Ambele sunt frământate de veșnica și umana relație de iubire dintre femeie și bărbat, influențată de starea socială, cum e și firesc, folosită de Cehov drept unul din argumentele conflictului. Cehov nu filosofează însă, asupra celor două lumi, le pune față în față prin personaje filigranat construite. Cu fină ironie, cu cinism chiar, le expune hibele. Piesele sale sunt tragicomedi existențiale în care personajele principale, în majoritatea lor, pledează pentru idealuri cărora nu le găsesc calea înfăptuirii și rămân doar vorbe goale. Tot respectul pentru Felix Alexa care nu și-a permis să “adapteze” “Livada de vișini”, metodă adeseori folosită de colegii regizori mai ales în cazul pieselor “clasice”, în ideea contemporaneizării lor. Felix Alexa a apelat doar, la traducerea inspirată a Mașei Dinescu, adaptată limbajului modern.

Spectacolul lui Felix Alexa este însă, ilustrat metaforic exagerat și lasă în planul doi taman, urmărirea evidențierii constructului personajelor și al relațiilor dintre ele, argumente de bază în confruntarea dintre epoci istorice și categorii sociale. Prin vizualizarea teatrală, regizorul vrea să tragă forțat concluzii asupra confruntării unor viziuni sociale și uită de materialul substanțial, particularitatea personajelor trăitoare ale propriilor istorii. Ele sunt “purtătorul de cuvânt” al mesajului scrierii, sufocat în spectacol de prea multul intențiilor metaforice. Personajele devin scheme, relațiile dintre ele sunt adeseori false în raport cu manifestările acțiunii. “Livada de vișini” se transformă astfel, într-o poveste tern derulată, o telenovelă banală cu iubiri neîmplinite, totul ambalat teatral metaforic pentru a atenționa că ar fi un conflict între cei dintr-o lume care apune și rămâne conservată în amintiri, și una care se naște pe mormântul ei. Spectacolul se desfășura în ritmuri confuz variate. Mult prea multă agitație marchează în primul act venirea de la Paris a eroinei, Liubov Andreevna Ranevskaia, ca apoi ritmul să devină brusc lent, lipsit de tensiune emoțională. Fără pauză, în două ore și aproximativ treizeci de minute, spectatorii asistă cum va cumpăra Lopahin livada de vișini aparținânt lui Ranevskaia. Livada de vișini a nobilei doamne venite acasă de la Paris devine personajul metaforic central al spectacolului. Decorul este creat de Diana Ruxandra Ion, după o schemă prea mult folosită pe scena Amfiteatru a Naționalului în spectacolele regizate de Felix Alexa în colaborare cu scenografa, în “Gândirea” sau “Sinucigașul”. În debutul reprezentației, scena este invadată de o serie de scaune împrăștiate haotic, scaune în diverse stiluri aparținând mai multor epoci. O intenție metaforică viabilă pentru a sugerea convenția confruntării celor două lumi. Fundalul pare un perete cu un culoar de sticlă, un perete unde simetric în rafturile sale sunt înșiruite borcane, care vom descoperi că depozitează … compot de vișine. O altă importantă propunere metaforică, inspirată ca intenție. Scaunele vor dispărea și încet, încet, borcanele cu vișinele livezii vor fi aduse în scenă, dar implicate forțat pentru susținerea atmosferei acțiunii. Unele personaje, în frunte cu Ranevskaia, vor “degusta” din compotul de vișine din câteva borcane, sâmburii se vor răspândi pe scenă etc. În final, când bătrânul lacheu Firs rămâne închis în casa vândută odată cu livada, am aflat din unele comentarii, că un borcan explodează. Evident cu sens metaforic. La premieră însă, nu a explodat ! Metafora cu borcanele de compot de vișine a fost supralicitată. Folosirea borcanelor drept scaune, consumul de compot din ele, deveneau efecte ridicole. Dezvoltarea și completarea metaforei centrale cu altele multe mai puțin inspirate, anulează însă, interpretarea actorilor, dirijată regizoral pe calea unui realism simplist. O dată cu sosirea de la Paris a Liubovei se mai lansează o metaforă, apoi uitată pe parcurs, al cărui sens este stângaci susținut de concretul imaginilor scenice. Ranevskaia revine în camera copiilor și distribuie jucăriile descoperite, bănuim cu intenția de a eticheta tipologiile celor din preajma sa. Jucăriile în sine nu indică mai nimic. Metaforic s-ar vrea a fi și dansul personajelor, care le transformă în păpuși mecanice. Dansul pornește de la intenția Liubovei de a organiza un bal și se insistă apoi, pe folosirea sa. Personajele execută mecanic dansul, uniform și singular cu intenția, poate, de a se sugera singurătatea destinului fiecăruia, lipsa de comunicare reală. Șirul metaforelor e lung și șubred în consistența mesajului.

Problema gravă a spectacolului rămâne conceperea regizorală a personajelor, adaptarea lor la universul metaforelor exagerate. Simplist tratate personajele apar adeseori drept manechine puse să contribuie ca obiecte la ilustrarea situațiilor. Rostesc la față de scenă monologuri explicative lipsite fiind de susținere relațională cu cei din jur. Regia se preocupă doar de particularizarea relațiilor de iubire dintre personaje. Ranevskaia (Maia Morgenstern) are drept preocupare majoră iubirea. La Paris a părăsit un iubit, relații erotice se pare că a întreținut și cu lacheul Iașa (rol interpretat revuistic, exagerat de Răzvan Oprea), de ea se îndrăgostesc, studentul Trofimov (Conrad Mihai Mericoffer), dar și Lopahin (Marius Manole). Sugerarea insistentă prin viziunea regizorală că Lopahin ar cumpăra livada mai ales din dragoste pentru Ranevskaia, nu își are o susținere solidă în piesă și dezavantajează construcția celui de al doilea pilon al confruntării dintre lumi, care este parvenitul Lopahin. Își ascunde iubirea pentru Lopahin, Varia, fiica adoptivă a Liubovei. Austeritatea Variei, pragmatismul ei sunt sugerate credibil de Irina Movilă, când situațiile îi susțin manifestările. Unul din puținele momente sensibile ale spectacolului rămâne întâlnirea finală Varia – Lopahin. Marius Manole transmite nuanțat posibila împlinire a relației lui Lopahin cu Varia, chiar dacă regia îl forțează să acopere o altă metaforă, să spargă o nucă etc. Iubirea o animă și pe Ania, fiica Liubovei, rol cu sensibilitate interpretat de Ioana Anastasia Anton. Tânăra actriță este o apariție încântătoare, dar personajul său e lăsat de viziunea regizorală să evolueze numai la nivelul îndrăgostitei de studentul Trofimov. Păcat, pentru că partitura sa conține nuanțe în atitudini, excluse de regie din relațiile personajului. Îndrăgostită mai este și Duniașa de Iașa, rolul cameristei fiind convingător desenat de Ileana Olteanu. Iubirea adusă în prim plan de conceptual regizoral dă o tentă primară, de banală telenovelă a piesei, mai ales că lipsesc, adeseori, dezvoltările motivărilor. Dintr-o distribuție cu actori admirabili, se remarcă în mod special interpretările subtil derulate, completate prin sugerări de relație cu cei din preajmă, datorate lui Mircea Albulescu – excelent în Firs, cel care a trăit modest gloria lumii care apune și Șerban Ionescu – exemplar prin interiorizare perceperii situației în care se află ca frate al Liubovei și vede cum se pierde livada copilăriei lor. Distribuția se mai completează cu alți apreciați actori, care sunt apariții în personaje devenite doar mecanisme ale unei figurații active. Ana Ciontea, o personalitate a teatrului nostru, este Charlotta, guvernanta, care execută conștiincios un lung număr de prestidigitație ca la circ ale cărui sensuri regizorale metaforice nu le-am sesizat. Mihai Calotă, în contabilul Epihodov, animă cu fin umor unele momente. La rândul său, Marius Rizea încearcă să dea o linie credibilă moșierului Pișcik. O apariție promițătoare prin firescul stabilirii profilului studentului Trofimov este tânărul actor, Conrad Mihai Mericoffer.

Pilonii scrierii lui Cehov sunt Ranevskaia și Lopahin, emblemele celor două lumi supuse analizei de către scriitor. Folosirea lineară și a acestor personaje principale de către conceptual regizoral, dezavantajează spectacolul, chiar dacă rolurile beneficiază de prezența a doi actori de valoare, Maia Morgenstern și Marius Manole. Eleganța nobiliară a ținutei Liubovei, Maia Morgenstern o susține remarcabil și își reține temperamental său exploziv în orice situație tensionată. Pentru evoluția conflictuală a personajului, regizorul neglijează posibilitățile multiple ale actriței de a stabili atitudini diversificate în relațiile cu orice personaj din apropierea Liubovei, de la Firs la Iașa, de la Ania la Varia, până la Lopahin. Regia și-a dorit ca Ranevskaia să fie doar o doamnă dornică de iubire, o divă – subtil sugerează actrița relația prin epistole cu iubitul de la Paris -, dar superficială în narcisismul și egoismul său. Dramaturgul pecizează însă, că Ranevskaia își are un pragmatism naiv gândit, față de cel pregnant al lui Lopahin. Livada i-a fost nu numai leagănul tinereții, ci și o sursă de existență pe care o va pierde pentru că nu a știut să o cultive. Maia Morgenstern era capabilă să înfăptuiască o creație în acest personaj într-o altă ilustrare teatrală a piesei. În acest spectacol devine doar o nostalgică doamnă a unei lumi care se destramă. Un eșec major al conceptului regizoral rămâne descifrarea teatrală a lui Lopahin care apare doar ca un îndrăgostit timid. Forța interioară a parvenitului care ambiționează afirmarea în rândul propietarilor livezii, lipsește lui Lopahin, cel cu a cărui partitură dramatică se luptă, neîndrumat regizoral, și Marius Manole. Este recunoscută din numeroase alte roluri personalitatea creatoare a acestui tânăr actor, dar acum s-a confruntat cu o partitură strâmb croită regizoral.

Spctacolul lui Felix Alexa nu convinge prin intențiile sale metaforice, este lipsit de emoție și provocare la judecarea în profunzime a conflictului dintre lumi și idealuri de viață. Regizorul și-a atribuit rolul central în dauna principalului mijloc de transmitere a citirii scenice a piesei lui Cehov, actorii. Spectacolul s-ar putea să aibă succes la publicul educat cu poveștile de dragoste din telenovelele televiziunilor. Este surprinzător cum un regizor prețuit ca Felix Alexa, care și-a ales o distribuție cu actori deosebiți, a uitat de îndrumarea lor, cum a făcut-o în alte spectacole. A uitat de posibilitățile interpretării complexității personajelor, înlocuite ambițios de o excesivă vizualizare teatral - metaforică, exterioară miezului dramatic. Spectacolul “Livada de vișini” putea fi numit și “Livada cu vișine”… compot !