“ROMÂNIA. Închis pentru inventar “ – COMPANIA DE TEATRU PASSE – PARTOUT D. P. (DAN PURIC)

UN SPECTACOL UNICAT PENTRU ORICINE

Oricine va viziona acest spectacol va răsplăti pe creatorii săi DRAGOȘ HULUBA, EDUARD ADAM și VIOLETA HULUBA cu aplauze entuziaste, fiecare spectator având motivarea proprie.

După 21 de ani de la dispariția cenzurii în teatru, Compania Passe – Partout D. P. (Dan Puric) prezintă un spectacol unicat sub toate aspectele, de la propunere dramaturgică la interpretare. După evenimentele din ’89 s-a lansat ideea existenței unei dramaturgii de sertar cu piese care din cauza cenzurii nu ar fi văzut luminile rampei, dar nu le-a văzut nici după 21 de ani. Se dovedește că nu au existat, iar dramaturgii noștrii de astăzi, revoltător au așternut o cortină peste “epoca de aur” a comunismului. Naționalul bucureștean prin proiectul “Procesul comunismului” încearcă o apropiere de această dureroasă temă, dar descoperă cu greu texte care să le impună dezbaterii publicului. Iată însă, că o echipă cu trei tineri ridică cortina fără ostentație asupra temei pe care o tratează cu umor, dar și atenționând asupra substratului său dramatic, într-un spectacol de la care oricine pleacă, după ce s-a amuzat, cu un gând interior și numeroase întrebări. La reprezentația vizionată, ce nu era premiera spectacolului, publicul răsplătea cu aplauze fiecare scenă pentru situația expusă și interpretare. La sfârșitul reprezentației, când publicul părăsea Sala Rapsodia Română, tineri spectatori comentau cele văzute : “Mă, chiar așa a fost atunci ?“, “Am râs, dar m-a și uimit că așa era pe timpul ăluia?“, “Nu pot să cred că au stat toți ca proștii când nici o portocală nu puteau procura“. Sunt replici autentice auzite de la partenerii tineri participanți la acest spectacol.

“ROMÂNIA. Închis pentru inventar” este un spectacol aparent simplu ca formulă teatrală, fără scenografie și efecte spectaculoase, dar special ca efect emoțional pentru public. Aparține teatrului nonverbal, cultivat strălucit de Dan Puric, merge pe linia pantomimei cu măsură și originalitate folosită pe un scenariu EXCELENT construit. (Programul de sală nu indică numele scenaristului, regiei, celui care a ales ilustrația sonoră, spectacolul fiind o creație colectivă.) Scenariul este conceput în intenția de a ilustra și aminti de o perioadă istorică a României, un trecut nu prea îndepărtat, “epoca de aur” a răposatului de la Târgoviște, prezentând fără stridențe, radiografii din viața omului simplu . Scenariul nu e didactic, nu ”înfierează“ prin nimic vremurile de tristă amintire și lasă spectatorul de astăzi să judece cu ce se confrunta atunci, o familie de doi tineri. Fiecare moment din biografia zilnică a celor doi pare astăzi incredibil și provoacă râsul amar al spectatorilor. Tânărul cuplu se bucură de procurarea unei portocale sau de procurarea pe ascuns a unui Paris Match, sunt oameni simpli care se refugiază adeseori în vise ce le-ar ilustra idealuri tăinuite, privesc la un televizor cu programe de propagandă pentru regimul în care trăiesc, întreruperea curentului specifică epocii o suportă, ca și alte restricții. Sunt oameni pentru care “partenerul” de viață al securității îi incomodează, dar îl acceptă ca pe un lucru normal. Înșiruirea de secvențe din viața acelor ani, cu miez satiric amar, este meritul acestui scenariu inteligent conceput ca o simplă evocare a trecutului ce nu poate fi uitat. Fiind un spectacol nonverbal, firește își are un suport substanțial în ilustrația muzicală admirabil aleasă în contrapunct cu situațiile petrecute în scenă. Publicul râde în hohote urmărind discrepanța dintre motivele muzicale și situația cu care se confruntă personajele. Fără pretenția de a fi o lecție didactică despre recenta noastră istorie, spectacolul rămâne însă, o lecție emoțională despre dreptul la respect al oricărei societăți față de individ. O transmit cu sensibilitate, convingător prin expresia ținutei, mișcării și a chipului , ce suplinesc absența replicii, Dragoș Huluba, Eduard Adam și Violeta Huluba. Subliniem că fără sprijin în replică și forțarea expresiei pantomimei pentru impunerea personajelor, Dragoș și Violeta Huluba, cu trăire interioară, subtil dirijată, caracterizează în amănunt profilul celor doi tineri reuniți într-o familie, iar Eduard Adam pe securistul care îi veghează, ca un “funcționar” al "epocii de aur". Școliți pentru teatru nonverbal la “școala” solid profesională, inițiată independent de Dan Puric, numele celor trei interpreți se reține , fiind personalități remarcabile, cunoscătoare în ale rostului cultural al teatrului de a transmite către public emoția unei idei provocatoare.

“Inventarul” repertoriului actualei stagiuni nu a oferit un astfel de spectacol necesar sub aspectul specificului tematicii și original prin concept. “ROMÂNIA. Închis pentru inventar “ susține ireproșabil menirea culturală, educațională a teatrului, nu e doar un divertisment experimental banal, ocazional. Acest spectacol de la care publicul pleacă încântat, sperăm că va atrage atenție și selecționerilor la diverse festivaluri și premii. În timp, “școala” lui Dan Puric dovedește, din nou și prin acest spectacol, afirmarea ca un curent teatral novator în formule estetice, apropiat de cerințele marelui public al mileniului trei.

P.S. LA MULȚI ANI ȘI INSPIRAȚIE CREATORILOR - ACTORI, REGIZORI ȘI SCENOGRAFI AI TEATRULUI NOSTRU !

“SCARA PISICII” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE”

O TELENOVELĂ COMPRIMATĂ ÎN DOUĂ PERSONAJE

Cum ultimul comentariu s-a referit la un spectacol în două personaje trebuie să menționăm că și în repertoriul Naționalului bucureștean figurează o astfel de piesă a cărei premieră a avut loc la Sala 99 în cadrul generosului proiect “Uși deschise pentru toți”. Rămâne neclar în cazul acestui proiect, în care figurează o serie de spectacole, cui deschide ușile prima scenă a țării, tinerilor sau oricui dorește să se afirme prin spectacole derizorii ?! “Scara pisicii” s-a transferat după premieră la Sala Amfiteatru, poate pentru o reprezentație, unde am vizionat spectacolul alături de un public restrâns ca număr. Multe locuri erau goale, o situație total neobișnuită pentru prima scenă a țării unde cu greu se pot procura bilete la majoritatea spectacolelor.

Alegerea repertorială a unui text de Katalin Thuroczy, dramaturg maghiar de succes prin productivitatea sa poate fi considerată firească, mai ales că piesa “joimega Joy”, reprezentată la Teatrul Odeon în regia lui Radu Afrim, înregistrează de câteva stagiuni, aprecieri ale marelui public. Dramaturgul a scris acest text cu un scop precis, să servească o actriță maghiară prețuită. Scriitura e simplă, fără mari valențe de subtext ideatic, două femei invocă relația cu Joska, mai numit și Pepe, Zsoka (Liliana Hodorogea), fiindu-i soție, iar Gitta (Florentina Țilea), o chelnăriță, amanta cucerită de acest “Don Juan”. Autoarea apelează la clișee arhicunoscute din telenovele și jocul de-a șoaricele și pisica dintre cele două femei se sfârșește tragic. Cele două femei sunt desenate în special prin invocarea biografiei fiecăreia, conflictul provoacă un suspans banal, dar orice actriță poate fi tentată de oferta scrierii. “Scara pisicii” este, de fapt, rezumatul unui posibil scenatiu de telenovelă, modest ca intenții.

Spectacolul este submediocru pentru că regizoarea Irina Popescu-Boieru a îndrumat amatoristic actrițele să își recite textul, situațiile dramatice nu sunt exploatate ca să configureze și să transmită o elementară emoție publicului, care se poate plictisi urmărind o dispută oarecare între două femei pentru un bărbat . Decorul superficial ar vrea să precizeze locul acțiunii, un local lipsit însă, de orice amănunt semnificativ pentru a sprijini conflictul. O îndrumare a interpretelor pentru a sugera profilul credibil al personajelor nu există și nici actrițele nu au inițiative măcar personale să se apropie de caracterele celor două femei. Actrițele execută docil, fără credibilitate, fie efectele consumului de alcool - în cazul soției, fie un moment de dans între cele două, etc. Promițătoare era la începutul reprezentației prezentarea Gittei de către Florentina Țilea, dar chelnărița sa își pierde pe parcurs forța în demonstrația că iubirea și relația cu Pepe ar putea fi motivate. Artificială este Liliana Hodorogea în Zsoka, rol cheie al scrierii, care nu sugerează prin nimic stările interioare tensionate ce explică prezența sa în localul unde servește Gitta, amanta soțului, relațiile cu aceasta sunt lipsite de consistență. Cu sprijinul regiei, Zsoka devine un manechin ce se agită în scenă fără rost, fiind total exterioară în rezolvarea finală a conflictului.

Actrițele s-ar putea să nu aibă vină pentru eșecul acestui spectacol, lipsit de contribuția esențială a unei viziuni regizorale care prin propunerea textului restrâns la două personaje, oferea posibilitatea de a pune în valoare interpretele. Spectacolele în două personaje sunt un mare risc și pentru actori, dar mai ales pentru regizori.

“ DOAMNA ȘI SPECIALISTU’ “ – TEATRUL “GEORGE CIPRIAN” DIN BUZĂU

SURPRIZA ÎNTÂLNIRII CU DOUĂ ACTRIȚE REMARCABILE

Spectacolele în două personaje au la bază în cea mai mare parte, texte ce oferă partituri generoase pentru interpreți, și conflicte aparent simple având în centru sentimentul dragostei. Cei care se încumetă să abordeze astfel de texte, dacă nu dețin harul deosebit de a se transpune în personajele ofertante și nu au alături un regizor, ghid atent în îndrumare, riscă eșecul. Astfel de spectacole sunt de fapt, recitaluri, care dacă sunt bine dirijate regizoral, pot înregistra succes de public.

“Doamna și specialistu’ “ este o reușită a unei echipe deosebite. Catrinel Dumitrescu propune o adaptare după o idee de Pauline Daumale, actriță și scriitoare din Franța, fără mari reușite spectaculoase. Ideea textului și punerea sa în pagină dramatică sunt însă, demne de apreciat. Povestea a două femei care își petrec Revelionul împreună din diverse motive, fără persoanele iubite, este o comedie amară prin situații și replică. Singurătatea, iluziile, nevoia de dragoste și comunicare, construiesc conflictul. Tânărul regizor Radu Nichifor a știut cu dibăcie să stea în umbră, să se ferească de efecte ieftine de illustrare teatrală și să insiste pentru evidențierea celor două actrițe, distribuite în personaje complexe, Catrinel Dumitrescu și Carmen Trocan. Spectacolul său are atmosferă și provoacă emoțional publicul.

O surpriză pentru spectatori sunt interpretările celor două actrițe. Apreciată pentru roluri cu o tentă specială, mai mult dramatică, se poate spune despre Catrinel Dumitrescu că realizează acum, o compoziție comică în “specialistul” instalator, dar cu un substrat dramatic. Personajul este o femeie simplă, care a urmat cu devoțiune profesia tatălui de … instalator, profesie specifică mai ales bărbaților. Excelent dezvoltă actrița acest ciudat personaj. Speculează la nuanță situațiile, cu rafinament comic, se apropie de la un moment la altul în relație de necazurile doamnei cu pretenții care îi solicită serviciile în noaptea de Revelion și sugerează și frământările, revolta personală că îi este spulberată bucuria sărbătorii alături de cel drag. Catrinel Dumitrescu reușește o performanță în această partitură dificilă, impusă credibil, cu sensibilitate. O altă surpriză este revenirea pe scenă după 16 ani a actriței Carmen Trocan, o personalitate recunoscută când practica această profesie.Interpretează rolul unei doamne mature din înalta societate, plină de fițe și afectată, ce își așteaptă cu nerăbdare iubitul să petreacă împreună Revelionul, persoana care se dovedește că a părăsit-o. Carmen Trocan parcurge cu finețe în expresie și sinceră dăruire toate stările prin care trece acest personaj, ce ușor îi putea prilejui exagerări comice. Este mai întâi îndrăgostita cu comportament de adolescentă, abil satirizat prin jocul actriței, ca să treacă apoi, la disperările neajunsurilor prilejuite de … o țeavă spartă din casă, dar mai ales, la stare femeii care nu poate accepta înfrângerea în dragoste, părăsirea de către iubit. “Lecția” de viață dată de “specialist” o receptează cu greu, ca în final să constate singurătatea, dar și speranța că lumea nu se sfârșește cu un eșec sentimental. Carmen Trocan revine în forță pe scenă, demonstrând firesc și felexibilitate în jocul pe muchie de cuțit dintre comic și dramatic propus de rol. Uneori, e drept, la spectacolul vizionat, găzduit de Teatrul “Nottara” în sala mare “Horia Lovinescu”, am observat că absența mulți ani de pe scenă a avut drept rezultat rostiri fără rezonanță tonală a unor replici, ce se auzeau dificil în sală. Dar Carmen Trocan reușește un recital special alături de admirabila compoziție propusă de Catrinel Dumitrescu într-un spectacol pe care marele public îl va primi cu aplauzele meritate, datorate interpretării unor actrițe ce se dovedesc a fi în plutonul de frunte al teatrului.

“AVALANȘA” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE”

ÎNTRE RÂS ȘI PLÂNS ÎN FAȚA … FRICII

Subiectul pare apropiat de o poveste cu a fost o dată … un sat izolat în apropierea unui munte, amenințat în majoritatea lunilor anului de avalanșe. Într-o familie, bunicii și părinții unui cuplu tânăr în care soția este gravidă, s-au confruntat cu pericolul ce face omul neputincios în fața naturii. Satul, familia respectivă, trăiesc sub amenințarea avalanșei, pericol amplificat când gravida dă semnele unei nașteri premature și suferința momentului cu posibile țipete de durere, ca și manifestările vocale ale noului născut, ar putea provoca un dezastru. Intervine autoritatea puterii locale care solicită respectarea legilor … tăcerii ce condamnă la moarte pe cei care le încălca. Tânărul care își dorea evadarea din acest fals loc al libertății, se revoltă. Relatarea drumului acțiunii este necesară pentru a argumenta ce presupune cu adevărat un regizor creator care scoate în evidență valoarea substratului ideatic al unui text. “Avalanșa”, piesa lui Tuncer Cucenoglu, dramaturg turc contemporan, apreciat și jucat pe multe scene ale lumii, pare o fabulă, dar are fior dramatic, jonglează cu normalitatea unei vieți de familie în care sunt prezente și comicul posibil în relații, dar și tragicul unor situații. Textul este ofertant prin conturarea personajelor și substratul profund al conflictului, avertisment că frica manipulată de cei care dețin barda puterii, autoritatea, este răul cel mare ce poate reduce la tăcere omul și distruge libertatea sa de inițiativă.

Regizorul Radu Afrim dezvoltă impresionant subtextul scrierii într-un spectacol aproape filmic ca imagine. A avut și a folosit cu inteligență, o bază solidă prin colaborarea cu scenografa Iuliana Vîlsan. Casa familiei fără nume – bătrânii, gravida, tânărul și părinții lor -, devine un personaj activ. În alburi și griuri se sugerează un spațiu “antifonat”, îngrădit de liniile unei broderii, cu un tavan apăsător. Totul este sufocat de amănunte în acest loc, nelipsit și de un fel de “geamuri” prin care se trimite privirea spre alt spațiu, nici de un acvariu și - mai ales - de obiecte cu rost pentru o viață ce solicită tăcere existențială. Atmosfera tăcerii obligatorii dictată localnicilor de condițiile în care trăiesc și le acceptă, este sfâșiată de sunete disperate, amenințătoare, inspirat concepute de Valentin Luca și plasate pătrunzător de regizor ca puncte nodale ale stărilor conflictuale. Revenind la meritele scenografei Iulianei Vîslan, trebuiesc menționate și costumele sale, în alb și gri, dar și în negru când intervine puterea autorității din “comitetul” local.

Printr-un montaj admirabil, regizorul Radu Afrim ansanblează scene illustrative din afara textului cu acel curs dramaturgic firesc al acțiunii prin replică, în scopul sublinierii sensurilor acesteia. Coerent, regia dezvoltă pas cu pas radiografia unei vieți de familie trăită sub imperiul terorii, ritualului fricii. Vizualizarea teatrală concepută de Radu Afrim este de excepție, prin mișcarea scenică surprinzătoare și continuă ce degajă tensiune și obligă spectatorul șă își oprească respirația. Concretul provocării la descifrarea metaforei sub care se derulrază viziunea regizorală, rămâne momentul trecerii în fantastic prin apariția din umbră a fricii, un animal hidos care distruge viața familiei fără nume. Regizorul concepe tern însă, finalul spectacolului rămas deschis sugestiilor. Ninge discret afară, așa că posibilitatea de a scăpa de pericolul avalanșei amintit mereu prin judecarea nivelului apei din jgheabul casei, s-ar putea să continuie sau nu, iar situația salvării de la moarte a gravidei în urma revoltei tânărului soț, rămâne sugerată scenic ușor confuz.

Spectacolul regizat de Radu Afrim are originalitate și este convingător, emoționant, provocator pentru spectator în a percepe pericolul ce poate fi generat de frica cultivată de către cei ce o manipulează pentru a le servii interesele de forță totalitară. Prin ultimele sale spectacole, “Herr Paul” (Teatrul Tineretului din Piatra Neamț), “Miriam W.” (Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești) – spectacole comentate pe blog - și acum prin “Avalanșa” (Teatrul Național “I.L.Caragiale” din Capitală), Radu Afrim demonstrează un stadiu de maturitate creatoare ce depășește experimentele anterioare, șocante, dar majoritatea, lipsite de consistența transmiterii motivate prin intermediul textului a unor idei credibile. Amintim doar începutul drumului său cu “Trei surori”. Regizorul se dovedește a fi acum, o personalitate a regiei noastre, și-a construit un stil prin fantezia sa debordantă, folosind deocamdată doar posibilitățile dramaturgiei contemporane.

“Avalanșa” rămâne un spectacol al regiei și scenografiei, cu virtuți plastice care îi dau un veșmânt vizual spectaculos, servit cu credință de actorii care se plasează însă, în planul doi al captării importanței lor de către spectatori și nu compun o echipă omogenă ca stil de interpretare. Regizorul Radu Afrim șovăie încă în cooperarea deplină cu actorul ca pârghie esențială a exprimării viziunii sale asupra textului. Este din nou, Marius Manole de remarcat prin mobilitatea sa de excepție și finețea nuanțelor expresiei, în tânărul disperat de situația soției gravide. Furia tânărului revoltat, actorul o dezvoltă ireproșabil. Pe femeia în plină forță, mama tânărului, cu nemulțumiri tăinuite față de relațiile cu cei din familie, Ana Ciontea reușește să o scoată pregnant în evidență. Prin sensibila interpretare a tinerei gravide se remarcă și Rodica Ionescu. Evident că se rețin personajele bunicilor atribuite unor actori consacrați, Ilinca Tomoroveanu și Constantin Cojocaru. În bunicul, actorul atrage prin fructificarea situației la limita dintre comic și dramatic în care se află bătrânul care nu mai are capacitatea de a pune în practică revolta ce i-a macinat sufletul. Bunica Ilincăi Tomoroveanu pare o bătrână neajutorată, dar actriță sugerează și cum ascunde amărăciunile relațiilor din căsnicie, dar și minciuna ce îi asigură comoditate în viața de familie. Tatăl nefericitului tânăr este prezentat de Vitalie Bichir ca un individ lipsit de atitudine și inițiativă. Ferindu-se de exagerări, atât regia cât și interpretul Președintelui Comitetului, Mircea Rusu, propun o imagine subtilă, dar periculoasă a puterii ce deține o forță distrugătoare. Cu măsură caracterizează Raluca Petra pe moașă, slujitor docil al autorității pentru buna sa stare, după cum indică și costumul pe care îl poartă. Aristița Diamandi și Andreea Pora sunt corecte în personajele secundare din Comitetul autorității ce aplică legea tăcerii.

“Avalanșa” poate fi considerat unul din puținele evenimente ale stagiunii aflate în curs, produs până acum. Este un spectacol ce servește remarcabil menirea culturală a teatrului pe prima scenă a țării, cea a Naționalului bucureștean.

P.S. Ilustrația foto aparține lui Bogdan Stângă.

“ CAPCANA TIMPULUI “ – TEATRUL DE COMEDIE

SĂ NE AMINTIM DE COMMEDIA DELL’ARTE !

În secolul XVI, se lansa “teatrul de improvizație” și a apărut commedia dell’arte, “comedia artiștilor” cum a mai fost numită, punct important al istoriei teatrului, ce a inspirat pe marii dramaturgi, Goldoni, Moliere și chiar și pe Shakespeare. În zilele noastre, când comedie presupune parcă obligatoriu vulgaritate, ideea de a ne reaminti de commedia dell’arte este excelentă, iar Gabriela Dumitru o revitalizează într-un spectacol amuzant, lucrat cu profesionalism în compania unei echipe admirabile. “Capcana timpului” este ca o lecție plăcută de istorie a teatrului, dar e drept că aștepți și o apropiere de actualitate, mai ales când subiectul e de când lumea și foarte actual astăzi. Un tată avar (Adrian Ciobanu), vrea să vegheaze ca fiica sa Colombina (Gloria Găitan) să nu fie cucerită de cei trei tineri care îi dau târcoale – Arlechino (Dragoș Huluba), Căpitanul Balamuc (Sandu Popa) și Don Suflețel Inspiratul (Daniel Iordan). După o idee de Flaminio Scala, personalitate în epoca lansării acestui gen original, cu măsură pentru a respecra regulile commediei dell’arte, Gabriela Dumitru compune un scenariu strict funcțional, dar rigid, cu toate că improvizația specifică genului îi dădea mână liberă să atace prin expresia teatrală a spectacolului și actualitatea. Spectacolul este însă, coerent în evoluție, publicul se amuză copios datorită unei suite de gaguri specifice lumii lui Arlechino, inspirat dirijate regizoral. Scenografia Nerminei Said (Cairo, Egipt) are simplitate și funcționalitate. Decorul sugerează un ceas al vremurilor trecute, cu “păpuși” care marchează prin mișcarea lor de rotație trecerea timpului, ele fiind de fapt, cele cinci personaje. Costumele păstrează linia epocii și în special, sprijină caracterizarea personajelor. Coloana sonoră realizată de Andrei Petre -Tatu este un suport consistent pentru viziunea regizorală. Distribuția se integrează remarcabil conceptului regizoral, ce își dorește evocarea unui moment istoric pentru teatrul universal. Dragoș Huluba, cu arta pantomimei și mișcării asimilate la școala lui Dan Puric, oferă desenul lui Arlechino cel îndrăgostit și isteț în lupta cu rivalii pentru cucerirea iubitei Colombina. Interpretarea sa este deosebită. Excelentă și surprinzătoare e Gloria Găitan în Colombina. Tânăra actriță jonglează prin expresie - privire, gest, atitudini – cu caracterul complex al personajului, cu aparența de naivitate, dar de fapt, cu șiretenie în dorința de a provoca reacții din partea celor ce o curtează. Credibil, cu fantezie în nuanțele comice atent plasate îl concepe Sandu Pop pe Căpitanul Balamuc. Cu totul și cu totul deosebit, într-un rol ce îi putea da prilejul unor exagerări vulgare este actorul Adrian Ciobanu de la Teatrul “Bulandra” în Cucu, tatăl Columbinei. Manevrează prin joc situațiile, relațiile cu cei din preajmă, cu economie de mijloace, dar cu subtilitate comică. Daniel Iordan se dovedește doar corect, fără prea mult haz în Don Suflețel Inspiratul. Actorii joacă cu multă plăcere evocarea propusă regizoral a commediei dell’arte și sperăm că în timp nu vor aluneca pe panta exagerărilor.

“Capcana timpului” rămâne un divertisment teatral pentru marele public, pentru familiile care pot veni cu copiii, dar lipsit de trimitera necesară spre actualitate. Este o distracție de o oră și jumătate despre a fost odată, cândva … fără să atenționeze că și astăzi, avem Colombine, părinți avari, băieți cu fițe precum celelalte personaje, cu toții frământați de aceleași probleme ce nu pot fi îngrădite în cușca istoriei teatrului.

Acest spectacol a fost prezentat în afara competiției COMEDIA ȚINE LA TINERri, a inaugurat-o, și va rămâne în repertoriul Teatrului de Comedie, fiind producția sa. În continuare prezentăm opinii și despre “ Cinci rendez-vous-uri mortale” și “Mofturi la Union”, producții în afara concursului dedicat tinerilor actori și regizori.

“ CINCI RENDEZ – VOUS – URI MORTALE “ – PROIECT INDEPENDENT găzduit de Teatrul de Comedie, Sala Nouă

UN SPECTACOL MEDIOCRU

Este unul din cele trei spectacole prezentate în afara concursului COMEDIA ȚINE LA TINEri, cu o distribuție compusă din actori ai Teatrului de Comedie și masteranzi sau absolvenți ai UNATC, reuniți într-un proiect în care autorul textului și al regiei era profesorul Liviu Lucaci.

Textul insera cinci schițe cu dialoguri între două personaje aflate în situații extreme, tipologii mai mult sau mai puțin caracterizate credibil. Din înșiruirea celor cinci “dezbateri” cu trimitere spre finalul existenței umane, se datașau prin scriere, prima și ultimele două. Prima scenetă își propunea deschiderea drumului intențiilor spectacolului prin dialogul comico - tragic purtat de un tânăr (George Albert Costea, master actorie) cu moartea. Cea de a patra schiță atenționa asupra sfârșitului dramatic al carierei unei vedete (Delia Nartea, actriță a Teatrului de Comedie) prin intervenția abilă a unei tinere ambițioase (Sabina Brândușe, absolventă UNATC) care își dorește să-i i-a locul. În ultimul scheci, autorul încerca să dea o oarecare coerență montajului celor “cinci rendez-vous-uri”, prin dialogul purtat cu un prieten al unui soț ucis la comanda consoartei, acțiune pusă la cale în una din schițele anterioare, interpreți fiind Angel Popescu și Alexandru Conovaru, actori prezenți în repertoriul Teatrului de Comedie. Textul se vroia o “comedie neagră”, dar situațiile și replica nu o susțineau întodeauna convingător. În scheciul al treilea, de pildă, exercițiul erotic al unui cuplu, colorat cu replici ce evocau pe… Nietzsche, era penibil, ar fi funcționat perfect într-un divertisment tv.

Regia lui Liviu Lucaci se rezuma, în principal, la ilustrarea teatrală a momentelor, școlărește, prin așezarea personajelor pe două scaune, în jurul unei mese. Scenografia lui Adrian Damian se detașa doar prin desenul costumelor. Muzica originală și ilustrația muzicală – Delia Nartea, orchestrație – Vasile Bordeianu, susțineau intenția definirii unei atmosfere speciale în raport cu unele texte.

Distribuția cuprindea unsprezece interpreți, unii pe care nu îi vom nominaliza fiind defavorizați de text și regie. S-a remarcat, în prima scenă, George Albert Costea în tânărul Albert prin susținerea dialogului cu personajul moartea, exagerat ilustrat teatral ; actorul, cu fin umor impunea candoarea, uimirea și încercarea de a înfrânge sinistrul personaj, desprins parcă din basmele pentru copiii de la grădiniță. Sabina Brândușe, în penultimul “randez-vous”, se remarca prin transpunerea în fata dornică să devină vedetă care folosește calea admirației pentru o persoană model, căreia vrea să îi i-a locul. Tânăra actrița avea șarm și sinceritate în relația cu o parteneră experimentată, Delia Nartea, distribuită în rolul vedetei. Tristețea personajului era redată cu sensibilitate de către Delia Nartea, admirabilă și în momentele interpretării momentelor muzicale. În ultima scenă, Angel Popescu reușea prezentarea la nuanță a uimirii prietenului care nu înțelege situația extremă în care se găsește cel pe care nu l-a văzut de mult timp. Alexandru Conovaru reușea să puncteze cu umor și temperament, situația soțului disperat că a fost ucis, servind intențiile de “comedie neagră” ale textului.

“Cinci rendez- vous-uri cu moartea” rămâne un exercițiu de divertisment teatral, minor, și sub aspectul textului și al regiei, din care unele scheciuri se pot însă, selecta datorită actorilor pentru spațiul neconvențional al teatrului independent.

“MOFTURI LA UNION” – PRODUCȚIE UNATC găzduită de Teatrul de Comedie la Sala Nouă

SPECTACOL REPREZENTATIV PENTRU UNATC

Un spectacol, fără specificări referitoare la cei douăzeci de tineri actori – absolvenți sau masteranzi - , a fost dirijată de dascăli, profesori coordonatori cu simț pedagogic pentru evidențierea celor aleși în distribuție. Cu “Mofturi la Union” s-a încheiat COMEDIA ȚINE LA TINEri, fiind un spectacol în afara concursului, care salva impresia tristă lăsată de majoritatea unor “examene” aflate în competiție.

Un scenariu ingenios, realizat de Liviu Dorneanu și prof. univ. dr. Gelu Colceag, ansambla fragmente din scrierile lui Caragiale din proză și teatru. Inspiratul scenariu prin momentele de musical de la Union, lega situațiile cu personajele specifice lui Caragiale. Reușita spectacolului aparține unui colectiv alcătuit din profesorii coordonatori prof. univ. dr. Gelu Colceag, lect. univ. dr. Roxana Colceag, drd. Raluca Rusu, prep. univ. Vlad Logigan, scenografia Raluca Ignat, pregătirea muzicală Răzvan Diaconu și Letiția Vlădescu.

Nu putem spune decât “Jos pălăria ! “, vorba celor de la ProTv, pentru acest spectacol în care era pusă subtil în evidență actualitatea lui Caragiale “contemporanul nostru” și capacitățile tinerilor actori de la UNATC. Cu credibilitate și plăcere de joc, toți s-au dăruit rolurilor atribuite. Fetele de la Union: Sânziana Tarța (Domnișoara Fanelly), Denisa Nicolae (Mimi), Ioana Mărcoiu (Fifi), Sabrina Iașchievici (Gigi),Ioana Ancea (Lili), se remarcau prin posibilitățile de a susține cu vervă cerințele unui posibil spectacol musical. Se remarcau deasemenea: Sergiu Fleșner (I.D.Ionescu) , Sabina Brândușe (Aglaița), Georgiana Dumbravă (Tanța), Anca Dumitra (Măndica), Ștefania Manta (Tincuța), Cristina Florea (Veturia), Mihai Costache (Nenea Iancu) sau Mihajlo Milenkoski în chelnerul cel lipsit de replică. Alături le-au fost și Alex Ion, Silviu Debu, Eduard Cârlan, Mihai Costache, Felix Dumitrescu, Valentin Paraschiv, Corneliu Ulici, nume ce trebuiesc urmărite când șansa, norocul de care au nevoie, le vor marca evoluțiile viitoare. Au demonstrat toți cei din distribuție, un exercițiu de studiu creativ executat și ireproșabil conceput pedagogic de unii dascăli de la UNATC. Dovedeau știința de a concepe personajele cu un remarcabil profesionalism, în apariții scurte, examen dificil chiar pentru un actor cu practică scenică.

Rămâne însă, deschisă întrebarea, de ce în competiția COMEDIA ȚINE LA TINEri interpretările multor actori nu au fost credibile? Pretențiile de originalitate ale unor tineri regizori care ignorau rostul actorilor aleși în distribuție pot fi o cauză. Pregătirea viitorilor regizori la UNATC rămâne discutabilă.

P.S. Din cele nouă spectacole participante la competiția COMEDIA ȚINE LA TINEri inițiată de Teatrul de Comedie, patru se declară că ar fi fost producții separate, independente de UNATC (trei) și de Universitatea “Spiru Haret”(una). Specificarea din programul fiecărui spectacol, menționa însă cu mândrie, stadiul studiului realizatorilor – masterat, absolvent, etc -, deci dependența lor de respectivele universități. Observațiile privind spectacolele concurente la cea de a cincea ediție a COMEDIEI ȚINE LA TINEri – în consens și cu cei trei colegi de juriu (apreciatele actrițe Dorina Chiriac și Mihaela Teleoacă, tânărul regizor, Vlad Cristache) -, au intenționat să avertizeze asupra rezultatelor unei pregătiri profesionale superficiale ale tinerilor creatori, în special a celor din compartimentul regie. Mulțumesc tinererei viitoare regizoare, Catinca Drăgănescu pentru răspunsul la observațiile din postarea anterioară. Cât despre nemulțumirile unor colegi exprimate sub pavăza anonimatului, trebuie amintită replica lui Farfuridi : “O dăm anonimă !” . Sperăm că l-au citit măcar pe Caragiale!

Doresc … “baftă” tuturor participanților la manifestarea unicat organizată cu eforturi de Teatrul de Comedie, datorată managerului său sufletist, George Mihăiță, și mai atenționez încă odată asupra necesității unei pregătiri profesionale cu bază culturală pentru ca învățământul artistic să ofere personalitățile așteptate în viitor de teatrul nostru.