GALA PREMIILOR UNITER – EDIȚIA XIX

O DISCUTABILĂ SERBARE … ANOSTĂ

Prestigioasa Gală a premiilor UNITER ajunsă la cea de a XIX-a ediție, pierde de la an la an din credibilitatea acordării distincțiilor anuale pentru valoarea slujitorilor Thaliei. Pe deoparte, criza economică a afectat ultimele ediții ce se petrec ca eveniment al vieții teatrale nu într-o sală de spectacol, ci într-un platou al televiziunii publice, partener media tradițional al Galei. Actuala transmisie în direct a evenimentului arăta ca o serbare școlară anostă, iar desfășurătorul anunțării premiilor a obligat din lipsa timpului de emisie, marcante personalități ale teatrului nostru – Mariana Mihuț, Maia Morgenstern, George Mihăiță sau Virginia Mirea – să facă figurație, fără replică, înmânând doar diplome și trofee. Mici momente artistice au revenit lui Nicu Alifantis și nominalizatului drept cel mai bun actor, nepremiat însă(!!), Horațiu Mălăele care a rostit un monolog cu tâlc pentru spectacolul Galei, pornit de la celebrul “A fi sau a nu fi … “. Decorul era modest, ca și întreaga transmisie. Amfitrionul, Ion Caramitru încerca să suplinească hibele transmisiei. O surpriză plăcută a fost înmânarea lui Ion Caramitru de către British Council a Premiului pentru întreaga activitate în sprijinul relațiilor româno-britanice. Corect în numele regulamentului UNITER al cărui președinte activ este de douăzeci de ani, Ion Caramitru nu a primit nici o distincție la vreo Gală, cu toate că a realizat performanțe artistice în numeroase stagiuni.

Partea cea mai discutabilă a Galei rămâne însă, pierderea credibilității nominalizării celor selectați pentru numeroasele premii anuale. Aici lucrurile se complică și nu au legătură cu criza economică. Au o strânsă legătură cu regulamentul Galei, depășit cu trecerea anilor. Mai întâi trebuie făcută o precizare: UNITER este un ONG, exemplar ca activitate pe linie socială și reprezintă o breaslă ce reunește actori, regizori, scenografi și critici de teatru. În cadrul său funcționează și AICT, Asociația Internațională a Criticilor de Teatru. Actorii, regizorii, scenografii nu au o departajare pe secțiuni, criticii însă, au. Bravo lor! Problema este că selecția pentru nominalizările la premiile anuale o face doar cei din AICT, criticii care ar trebui să vizioneze toate spectacolele de pe întreg teritoriul mioritic pentru a alege pe cei merituoși. La selecție nu au nicio contribuție și colegii de breaslă, actori, regizori și scenografi. Nu mai discutăm că multe vizionări le fac criticii desemnați în juriul selecției de AICT… pe DVD, cu spectacole filmate cu mijloacele modeste de care dispun teatrele. Teatrul e un fenomen viu de comunicare, nu are specificul filmului! Este neprofesional să întreprinzi o selecție pe DVD. Pentru acordarea premiilor în cadrul Galei se desemnează apoi, un alt juriu ce reunește, cum este și firesc, reprezentanți ai actorilor, regizorilor, scenografilor și din nou ai criticilor, ai tuturor celor ce fac parte din breasla numită UNITER. Ce au ei acum de premiat? Nominalizările, câte trei întreprinse de criticii selecționeri pentru fiecare premiu! Sistemul Galei cu cele două jurii din care primul aparține doar criticilor se dovedește a fi defectuos. La actuala ediție o parte din criticii selecționeri nici nu au fost prezenți, fiind plecați la o manifestare internațională. Raportul dintre UNITER și AICT pentru sporirea credibilității acestei Gale ce se dorește a fi Oscarul nostru teatral, solicită modificări în folosul întregii bresle.

Peste toate, în afara premiilor anuale revenite în urma discutabilului sistem de jurizare, se mai acordă și premiile Senatului UNITER, alcătuit din actori, regizori, scenografi și critici, cum e și firesc unei uniuni de creație, Premii pentru întreaga activitate. Și acestea sunt numeroase, iar la actuala ediție au reușit să stârnească sincerele aplauze entuziaste ale colegilor reuniți în studioul trei al TVR, premianți precum Tamara Buciuceanu (Premiul de excelență) și Coca Bloos (Premiul pentru întreaga activitate), cărora li s-au alăturat alte nume stimate. Lista premianțiilor celor două tronsoane, Senat și Jurii, este lungă și se găsește publicată.

În afara dificultățiilor selecției, Gala nu acordă atenția cuvenită teatrului independent și tinerilor debutanți. Selecționerii au nominalizat de-a valma pentru Premiul de debut, regizori – Alexandru Mâzgăreanu (“Funcționarii” de la Teatrul Metropolis) și Vlad Christache (“Peer Gynt” de la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila) cu actori – Conrad Mihai Mericoffer (pentru rolul Trofimov din “Livada de vișini” de la Naționalul bucureștean). Într-o reală criză a regiei, cei doi tineri regizori s-au remarcat ca personalități deosebite, dar… niciunul nu a obținut premiul de debut, acesta fiind distribuit actorului. Actuala ediție a mai avut și o ciudată nominalizare pentru Premiul celui mai bun spectacol de teatru tv. Cele trei nominalizări nu erau însă, producții originale de teatru tv cum se realizau cu mulți ani în urmă de televiziunea publică, erau “adaptări” pentru micul ecran ale unor spectacole jucate la teatre din țară și preluate sub o formă îmbunătățită.

Gala Premiilor UNITER rămâne totuși, cel mai important eveniment al vieții teatrale, al profesioniștilor acestei bresle și sperăm că regulamentul său se va reglementa pentru a își recupera prestigiul meritat și a atenua subiectivismul nominalizărilor. Subiectivismul este firesc oricărui creator, ca și criticilor “analiști” de altfel, și duce la formarea de echipe și prietenii, mai zise cu maliție și “găști”, dar până la urmă orice actor, regizor, scenograf sau criric, dacă e profesionist, recunoaște valorile și se pleacă spășit în fața lor. Anul viitor, Gala se va afla la cea de a XX-a ediție și se va confrunta cu situația grea de a nominaliza spectacole dintr-o stagiune bogată în evenimente. Cum vor fi considerate oare, “Îngropați-mă pe după plintă”, “Ivanov” sau “Artă” de la Teatrul “Bulandra”, “Macbeth” de la Teatrul Național “I.L.Caragiale”, “Nevestele vesele din Windsor” de la Teatrul Metropolis, “Caligula” de la Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova ori “Furtuna” de la Centrul Cultural UNESCO “Nicolae Bălcescu”, cărora li se vor alătura și alte spectacole-eveniment aflate în pregătire pentru că suntem abia spre mijlocul anului teatral ?! Vom avea mai multe nominalizări sau numai trei?! Se va ține oare seama că pentru a premia cel mai bun spectacol nu trebuie uitat regizorul sau chiar scenograful alături de actori, deoarece numai împreună, colaborând între ei, pot realiza un spectacol memorabil ?! La actuala ediție, în sfârșit, a obținut “Strigăte și șoapte” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca) premiile pentru cel mai bun spectacol și pentru regia sa, Andrei Șerban, premiul pentru cel mai bun actor în rol principal, Zsolt Bogdan. Este penibil să nominalizezi doar un singur actor – pe Dragoș Huluba pentru un rol secundar dintr-un spectacol impresionant realizat – “Cântăreața cheală” și “Lecția” de la Teatrul de Comedie -, ignorând regia lui Victor Ioan Frunză și alte interpretări deosebite. Dragoș Huluba nu a obținut premiul, dar la viitoarea Gală se poate prezenta cu “România. Închis pentru inventar” de la Passe Partout DP, un alt spectacol ce ar trebui luat în considerație. Sperăm că viitoarea Gală se va scutura de hibele sesizate la actuala ediție.

P.S. Amintim că BREASLĂ, definesc înțelepții dicționarelor, a fi “o asociație de meseriași din aceiași branșă, creată pentru interese comune”, “o corporație”, “o tagmă”. Eviul mediu a trecut în istorie, dar… “tagma” a rămas și astăzi în diverse bresle. Cei din breasla teatrului trebuie să țină însă cont că “interesele comune” presupun și Marele Public ca partener.

“ CABINIERUL “ – TEATRUL “ NOTTARA “

UN SPECTACOL … DESUET

Este surprinzător cum un tânăr regizor, Marcel Țop, apreciat pentru unele spectacole în care încerca stabilirea unui stil personal teatral novator, oferă acum “Cabinierul” într-o viziune desuetă, de teatru vechi, prăfuit.

Piesa englezului Ronald Harwood, dramaturg și scenarist, propune aparent dezvăluirea culiselor teatrului prin relatarea destinului unui artist pentru care viața și idealurile personale, cu bunele și relele sale, s-ar rezuma doar la scândura scenei. Acțiunea se construiește în jurul relației lui Sir (Alexandru Repan) – actor al marilor roluri create de Shakespeare cu Norman (Sorin Cociș) – cabinierul său și intervențiile unor personaje - argument – colegii de scenă, de viață, actori și tehnicieni. Piesa este apropiată de teatrul psihologic. Norman și Sir sunt personaje scoase abil din lumea specială a teatrului și a “reflectoarelor”, autorul pătrunde în intimitatea lor pentru definirea caracterului fiecăruia. Slujitorii devotați ai scenei aleși de dramaturg drept eroii dramei sale, sunt de fapt oameni frământați de problemele firești ale vieții. Iubesc, au ambiții și suferă deziluzii, sunt morali și imorali. Englezul realizează astfel, o radiografie psihologică reușită, plasată în zona de interes a teatrului, “teatrul în teatru” fiind ales uneori ca formulă de sprijin.

Regizorul Marcel Țop ignoră sensul major psihologic al scrierii și lecturează scenic la suprafață textul pe care îl consideră doar o poveste specială despre lumea teatrului. Folosește decorul simplist conceput de Anca Cernea, cu obiecte specifice scenei, neinspirat împrăștiate în spațiul de joc al sălii “George Constantin”, conceput inițial a fi transformabil căruia regizorii și scenografii îi uită însă, această posibilitate. Doar afișul cu “Regele Lear” mai dă, cât de cât, sens decorului pentru subtextul conținut de piesă; Sir este un om vârstnic căruia i se rememorează și analizează viața. Costumele scenografei înregistrează unele reușite, în special în cazul partenerei lui Sir, Lady (Victoria Cociaș). În această scenografie ternă, regizorul nu dezvoltă sensul subtil al relațiilor dintre personaje, lasă acțiunea să meargă pe seama interpreților, și fiecare actor joacă în stil propriu personajul în care e distribuit. Spectacolul nu mai are astfel coerență în prezentarea convingător emoțională a ideilor scrierii. Regia este absentă cu desăvârșire în îndrumarea actorilor, în exploatarea capacităților fiecăruia cu scopul de a descifra în profunzime constructul personajelor, de a lega interpretarea de relațiile cu cei din jur. Regizorul nu speculează nici situația limită a timpului acțiunii, bombardamentele din vremea celui de al doilea război mondial când se petrece acțiunea, sugerată școlărește doar prin ilustrație sonoră stridentă, fără efect interior însă, asupra celor care trăiesc acele momente ce le sporește tensiunea comportamentală a dezvăluirii caracterelor.

Distribuția reunește în rolurile cheie personalități ale Teatrului “Nottara”. Lui Alexandru Repan îi revin rolul lui Sir, acel actor ambițios, narcisic, egoist, aflat la final de carieră strălucită în fața confruntării cu rolul regelui Lear, care părăsește spitalul pentru a interpreta celebrul personaj. Nuanțat sugerează actorul zbuciumul interior ce îl macină pe Sir, dar cade în patetism când se află la ieșirea spre rampă în rolul lui Lear. Cheia conflictului o deține însă, Norman, cabinierul care a trăit în umbra cortinei viața ca un “teatru în teatru”, culisele, relațiile de iubire dintre angajații trupei conduse de Sir. Norman îl cunoaște pe acesta nu numai ca artist, ci și ca om. În lipsa aplauzelor celor din lumina reflectoarelor la care poate intim râvnea, ar dori măcar să îi fie recunoscută fidelitatea față de Sir și teatru. Sorin Cociș, actor stimat, este însă, neinspirat distribuit în Norman ca partener mai tânăr al lui Sir, care a trăit totuși, o viață alături de acesta. Sorin Cociș reușește să deseneze profilul lui Norman, chiar dacă regizorul îl îndrumă să apeleze mereu la sticluța cu coniac dosită nemotivat și fără efect aupra personajului. Interpretarea sa lipsită fiind de către regizor și de o coordonare relațională cu personajele-argument, pierde din substanța menirii cabinierului ca principal personaj al dezvăluirilor sincere despre … viața ca teatru. Din categoria personajelor-argument se remarcă Victoria Cociaș în Lady, actriță aflată în relație intimă cu Sir și Anca Bejenaru în Madge, fosta iubită a lui Sir și regizor tehnic al trupei, chiat dacă viziunea regizorală nu le "manipulează" convingător pentru sublinierea intențiilor piesei. De alte roluri din planul secund, dar cu tâlc substanțial în susținerea mesajului scrierii, se achită modest Raluca Jugănaru, Petre Dinuliu și Claudiu Romilă.

“Cabinierul”, o piesă ofertantă, este un spectacol lipsit de forță dramatică, tratată regizoral vetust, aplaudat doar pentru aparițiile unor actori prețuiți de public. Trist e că în ultimul timp, Teatrul “Nottara” nu reușește să își pună în valoare colectivul pe care îl deține prin repertoriu și regizorii aleși să evidențieze la rampă actorii.

“ FILARMONICA DE COMEDIE “ – gazdă TEATRUL DE COMEDIE

SATIRĂ LA … SUPERLATIV

Actori cu reușite în teatrele cărora le aparțin, Marius Florea Vizante de la Teatrul de Comedie (“Elling”), Gheorghe Ifrim de la Teatrul “Bulandra” (“Artă” ), alături de Radu Gabriel, stimat profesor la UNATC și actor (“Tarelkin” la Teatrul Metropolis ), reuniți în grupul “Sketch Club”, propun un proiect independent, “Filarmonica de comedie”. Cu ambiție și pricepere, echipa a găsit sponsori pentru spectacolul său ce va fi găzduit de Teatrul de Comedie în fiecare zi de luni. Gazda merită prețuire pentru acceptarea la sala “Radu Beligan” a acestui spectacol-eveniment pentru zona divertismentului și satirei.

Textul “miniaturi comice” aparține lui Radu Gabriel și este inspirat conceput pentru genul scheciului aflat astăzi în mare dificultate. Marea majoritate a televiziunilor și teatrele de revistă, ce ne prezintă producții pe scenarii vulgare, penibile, nu beneficiază de umoriști capabili să servească scheciul, gen literar de importanță pentru marele public. Radu Gabriel, care cândva anima grupul “Vouă” destrămat acum, deține harul construcției momentelor satirice, susținerii lor printr-o replică acidă și cu țintă comică precisă prin relațiile dintre personaje și se dovedește prin textul acestui spectacol o personalitate a genului. Și-a ales o temetică incendiară și foarte actuală, prostia omenească, veșnică însă, de când e lumea. Scriitorul nu forțează nota satirică, nu o împinge spre politicul mult speculat astăzi de diferite “divertismente”, expune tema în esența sa și provoacă o explozie de aplauze din partea spectatorilor cuceriți de umorul “miniaturilor” sale. A clădit șase “miniaturi comice” petrecute în diverse medii sociale, atacate cu spirit satiric. Publicul se amuză copios, privind mai întâi, comportamentul unui sponsor de astăzi, venit să sprijine o filarmonică, iar pretențiile sale “culturale” devin sursă de satiră cu efect pentru public. Următoarea scenă ne prezintă lumea de la bloc, unde se dezbate problema “fondului de rulment” de la întreținere ce ar face ca blocul să … se deplaseze pe rulmenți în diverse direcții. Se ajunge apoi, la un nepot care vrea să devină actor-vedetă, apelând la o rudă sus pusă. Două momente despre “pofta de muncă” a unora aflați pe un șantier, sporesc comicul spectacolului, ce se încheie cu instruirea “agenților” de … circulație. Cu fină ironie sunt expuse aceste subiecte de actualitate. Stilul scrierii ne amintește de teatrul absurdului care are la bază … absurdul ce macină realitatea, indiferent de timpul istoric.

Radu Gabriel este și regizorul spectacolului. Cu măsură ilustrează teatral fiecare scheci, gradează comicul situațiilor fără să apeleze la efecte care să împingă spre derizoriul vulgarității spectacolul. Scenograful Ștefan Caragiu se pliază pe intențiile atent gândite de regie pentru a servi satira. Decorul său e simplu și sugestiv prin panourile manipulate, iar costumele sunt remarcabile pentru definirea diverselor categorii de personaje.

Desigur, spuma umorului acestui spectacol sunt cei trei actori – Marius Florea Vizante, Gheorghe Ifrim și, din nou, Radu Gabriel, cărora li se alătură Leonid Doni și Mihai Munteniță, cunoscuți în special din aparițiile în filme și acum adaptați perfect unui proiect de teatru. Abordarea într-o reprezentație a mai multor roluri este specifică teatrului de revistă, fiind dificilă pentru actorul nevoit să interpreteze personaje din mai multe scheciuri. Sunt puțini acei interpreți care se impun publicului interpretând convingător scheciuri pe scenă sau la televiziune, cu firesc și farmec. În “Filarmonica de comedie”, spectacol apropiat de acest gen, actorii sunt excelenți. Cu sinceritate și nonșalanță își prezintă personajele Marius Florea Vizante. În unele scene are chiar o trăire interioară dramatică în raport cu situația comică în care e implicat, stârnid aplauzele publicului cucerit de satira transmisă. La nuanță, prin gest și tratarea replicii, punctează Marius Florea Vizante personajele interpretate, ca și colegii din distribuție. Rafinat în expresie este Gheorghe Ifrim, atent mereu la susținerea cu umor a relațiilor cu cei din cele șase scheciuri. După “Artă” de la Teatrul “Bulandra”, actorul se afirmă ca o personalitate capabilă de mari partituri comice. De la un personaj la altul, Radu Gabriel este admirabil în fiecare personaj prin cizelarea ținutei expresiei și subtextului replicii. Cei trei actori demonstrează inteligență și concentrare, naturalețea și atenție în plasarea accentului comic pe replică, fiind exemplari interpreți ai comediei mult dorite de publicul intoxicat cu numeroase alte oferte subculturale.

Această producție independentă, “Filarmonica de comedie”, poate fi considerată un eveniment pentru genul satirei ce este la mare ananghie. E o satiră ireproșabil realizată, cu adresă directă la realitatea noastră. Publicul se va bucura de acest spectacol, iar realizatorii tv. și cei din teatrul de revistă, unde spectaculosul fals al imaginii generale și baletul sunt de bază, au o lecție de învățat de la acești artiști de valoare care ne amintesc ce înseamnă, de fapt, satira.

“ NATURĂ MOARTĂ CU NEPOT OBEZ “ – TEATRUL ODEON

O COMEDIE NEAGRĂ ... REUȘITĂ

Mereu preocupat de propunerea unor spectacole ieșite din matca obișnuitului, Teatrul Odeon lansează o piesă a dramaturgiei actuale – lucru rar în peisajul nostru teatral -, o comedie neagră, originală de Ion Sapdaru. Piesei i-a fost retras în urmă cu un an sau doi, Premiul pentru cea mai bună piesă românească acordat anual de UNITER pentru că încălcase regulamentul de concurs fiind publicată într-o revistă. Ion Sapdaru este actor de teatru și film, regizor, cu o bogată activitate. Practica i-a dat cunoașterea profundă a construcției dramatice și a personajelor. Scrierea sa “Natură moartă cu nepot obez” este un text dramatic cu umor conceput prin personaje abil conturate în funcție de acțiunea dezvoltată, având drept temă majoră – manifestarea dragostei sub diverse forme. Este satirizată dragostea egoistă, obsesivă, sufocantă a trei mătuși față de nepotul pe care l-au crescut prin dispariția mamei ce le era soră, rezultatul fiind distrugerea vieții nepotului Pompiliu. Dragostea ia și calea naivității când Pompiliu se îndrăgostește de Lili, prostituata adusă de mătuși ; Pompiliu se sugerează că o iubește însă, și ca o posibilă scăpare de “dragostea” exagerată a celor trei femei cu care convețiuește. Nu este ocolit de dramaturg nici aspectul “dragostei” ca act sexual, ca sursă de existență a femeii ce se prostituează. Tema este susținută prin relațiile dintre personje atent manipulate de dramaturg pentru a da tensiune acțiunii și chiar un suspans dramatic nelipsit însă, de umor, dar și de amărăciune. Inspirat construiește Ion Sapdaru personajul central, Pompiliu cel iubit de mătuși, ajuns un tânăr obez prin "grija" lor care are și un loc de muncă eficient. Replica este mereu vie și surprinzătoare ca sens și efect comic, dar și dramatic. Titlul piesei pare ciudat, “Natură moartă cu nepot obez”, dar rezumă metaforic sensul tragic al demonstrației că dragostea poate fi și nocivă când nu e controlată de rațiune în relație.

Regizorul Eugen Făt cu pricepere s-a ferit de orice efecte artificiale și a derulat ilustrarea teatrală prin interpretarea actorilor condusă la nuanță. Fără ostentație, cu mult haz, a conceput trecerea în neființă pe rând a celor trei mătuși și aparițiile lor ca fantome. Viziunea regizorală servește teatral sensurile textului și are drept rezultat un spectacol atractiv de comedie neagră, gen neîntâlnit în repertoriile curente, cu o piesă a dramaturgiei noastre, absentă și ea de pe multe afișe teatrale. Decorul lui Constantin Ciubotariu este aparent simplu, oferă un cadru multifuncțional acțiunii. Costumele sale servesc tipologiilor și rezolvă excelent starea de obezitate a lui Pompiliu.

Piesa lui Ion Sapdaru a avut șansa întâlnirii cu o echipă devotată intențiilor scrierii, cu o distribuție de excepție. Să interpretezi rolul unui obez cum este Pompiliu, poate fi riscant pentru orice actor. Pavel Bartoș cu inteligență compune acest personaj, cu multă grijă în expresie pentru a nu apela exagerat la ținuta supraponderală a sa. Pombiliu devine astfel, datorită actorului, un om înfrânt de soartă și de obezitatea doar aparent comică, o victimă a dragostei iresponsabile a mătușilor. Firescul, sinceritatea sunt mijloacele sale impresionante de tratare a personajului. Râzi, dar rămâi și trist privind soarta unui om distrus din prea multă dragoste familială. Pavel Bartoș este un actor de marcă, apreciat de marele public și pentru multiplele sale ipostaze pe micul ecran la Pro Tv unde vulgaritatea multor colegi de pe alte posturi îi este străină și surprinzător pe scenă, unde e remarcabil în orice partitură. Interpretarea lui Pompiliu sporește în calitate prin întâlnirea personajului cu cele trei mătuși creionate admirabil de Dorina Lazăr (Vanda), Rodica Mandache (Cesonia) și Oana Ștefănescu (Mirela). Scopul existențial al mătușilor este nepotul, grija față de cel pe care îl consideră copilul lor, dar fiecare are totuși, o anume personalitate. Vandei, Dorina Lazăr îi subliniază temperamentul activ, autoritatea celei care pentru binele nepotului îi aduce o prostituată. În orice rol Dorina Lazăr construiește o bijuterie și o face și cu acest prilej. Cu umor și atenție la nuanță, Rodica Mandache compune portretul Cesoniei, o ființă aparent naivă și cicălitoare. Mirelei, Oana Ștefănescu îi speculează curiozitatea bolnăvicioasă și prezintă ireproșabil, cu umor rolul . În Lili, femeia de moravuri ușoare, Nicoleta Lefter este cu totul deosebită prin complexitatea expresiei în abordarea personajului. Uimirea discretă survenită prin constatările cunoașterii familiei lui Pompiliu este dublată de amărăciunea nefericirii interioare a unei femei aflată în degringoladă și nevoită să practice prostituția.

S-ar putea că la început să nedumirească pe unii spectatori “Natură moartă cu nepot obez” ca apoi să fie prinși de comicul amar al situațiilor, să râdă, dar să fie și provocați a judeca … ce înseamnă dragostea.

Spectacolul dă un răspuns convingător întrebării pe care și-o pune autorul piesei, Ion Sapdaru : “A construi vieți din cuvinte, ce poate fi mai captivant ? “

“ CANIN FeLIN “ – GODOT CAFÉ – TEATRU

O PROPUNERE ORIGINALĂ DE TEATRU NONVERBAL

De mult nu am mai întâlnit o astfel de explozie de fantezie ca în acest experiment cu o clară intenție de a stabili o nouă convenție în teatrul nonverbal aflat în plină ascensiune și în peisajul nostru teatral. Spectacolul aparține tânărului Eugen Jebeleanu – actor, dansator și acum, regizor -, care și-a continuat studiile ca rezident la Centrul Superior Național de Artă Dramatică din Paris. A realizat această producție în cadrul programului “Rezidențe de creație” al Institutului Cultural Român de la Paris în colaborare cu Compagnie 28. Spectacolul reunește trei tineri actori francezi și trei români, iar premiera a avut loc la Theatre du Palais de Behague și a fost invitat de teatrul independent Godot Café-Teatru, sperăm pentru mai multe reprezentații pentru că merită vizionat.

“Canin FeLin” propune o emoționantă pledoarie despre necesitatea comunicării oricărui individ cu mediul, cu partenerii prin relații de iubire și cunoaștere reciprocă. Surprinzător este că pledoaria pentru comunicare se face nonverbal, gestul și mișcarea pe situații fără ostentație conduc spre diverse sensuri și suplinesc absența cuvântului. Într-un prolog, ce se repetă și ca epilog pe textul lui Matei Vișniec, se atenționează prin cuvânt că fiecare individ se află într-un “cerc închis” pe care secvențele nonverbale ulterioare încearcă să demonstreze că trebuie depășit. Ieșirea din cerc, regizorul Eugen Jebeleanu o propune prin multe momente convingătoare de tratare inspirat mimată a ofertei situațiilor de comunicare în relaționarea cu cei din jur. Viziunea regizorală beneficiază și de colaborarea cu Velica Panduru, o scenografă inventivă, implicată activ în ilustrarea credibilă a proiectului. Decorul e aparent simplu, dar sugerează remarcabil un cadru natural în verde, cu câteva elemente esențiale – masă, scaune, tomberon, etc -, pentru atmosfera vieții curente. Mai sunt aduse în acțiune de scenograf și regizor, și numeroase obiecte, uneori sugestiv folosite de interpreți, alteori însă, cu stângăcie. Costumele viu colorate desenează atractiv personajele aflate în căutarea comunicării. Velica Panduru ne arată din nou, că este un scenograf deosebit, atent să ilustreze teatral conținutul ideatic al spectacolului.

Convenția originală de teatru nonverbal propusă de Eugen Jebeleanu, depășește standardele obișnuite ale mișcării și chiar dansului, și se bazează pe expresia ținutei, gestului interiorizat în relații în care printr-un gest se poate spune mai mult decât prin cuvânt. Regizorul vrea să înlocuiască rostul major al cuvântului printr-un dialog gestual minimal, realist în expresie, excelent dirijat pentru a transmite emoția ce captivează spectatorii. Reușește să creeze, cu multă imaginație și suport psihologic, scene memorabile, în special cele de dragoste dintre personaje, dar și unele fragile sub aspectul exteriorizării conținutului situațiilor, de pildă, cea de sub un voal sau cea a personajului ce poartă forțat o mască de ursuleț. Frânge astfel, coerența convenției pe care și-a propus să o dezvolte. Discutabilă tămâne și selecția ilustrării muzicale abundente, cu unele intervenții din folclorul nostru, ce nu îi sprijină întodeauna linia originală de tratare a teatrului nonverbal. În ansamblu însă, spectacolul său este impresionant prin modalitățiile majore practicate pentru a da o nouă față teatrului nonverbal.

Evident că intențiile tânărului regizor nu puteau fi substanțiale ca sens fără aportul unor tineri interpreți dăruiți cu entuziasm și credință viziunii sale. Yann Verburgh, Victoria Răileanu, Vlad Mihu, Codrina Pricopoaia, Aure Rodenbour și Xavier Debeir-Lacaille sunt talente care nu ne uimesc prin pantomimă sau dans, ci prin sincera trăire a situațiilor în care personajele sunt implicate, prin nuanțe ale expresiei gestului, privirii și ținutei. Remarcabil susțin acești tineri actori relațiile dintre personaje. Ei sunt o echipă și nu manifestă niciun membru al ei ambiția de a se remarca în dauna partenerilor.

Se poate spune că în “Canin FeLin”, regizorul Eugen Jebeleanu și tânăra sa echipă, depășesc obișnuitul experiment al unor artiști, căutători de nou în teatru. Ei propun un stil special de exprimare, incitant emoțional pentru marele public și nu apelează la artificii teatrale lipsite de consistență. Merită apreciat Godot Café-Teatru pentru inițiativa de a invita acest spectacol în spațiul său de joc independent, un spectacol ce putea trece neobservat în frământata noastră viață teatrală.