“ TREI SURORI “ – TEATRUL NAȚIONAL din BUDAPESTA

29 OCTOMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Spectacolul aparține secțiunii “Invitați din străinătate”, dar completează și pe cea denumită “FOCUS : Andrei Șerban – Cehoviziuni” , ce include “Unchiul Vania” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) și “Ivanov” (Teatrul “Bulandra”). Și “Trei surori” intră în căutările de originalitate ale regizorului Andrei Șerban prin încercarea de a descoperi și expune scenic noi posibile sensuri conținute în piesele alese.

După prima parte a reprezentației ce s-a petrecut în sala mare a Teatrului Național “I.L.Caragiale”, au rămas multe locuri goale. Unii spectatori au taxat conceptul regizoral și au pierdut partea a doua a spectacolului, unde Andrei Șerban, cel puțin în actul final, își schimba viziunea. Cum Cehov anunța că “Trei surori” ar fi o comedie, regizorul a încercat în prima parte, să se supună rigid acestei specificări. Sarcastic, a amplificat ridicolul idealului celor trei surori de a ajunge la Moscova unde speră că își vor împlini viața, ca și nimicnicia celor din preajmă, în special cea a colonelului Verșinin. Prin versiunea scenică (Andrei Șerban și Kinga Keszthelyi), prezența în prim plan a lui Verșinin vroia să anime în scop satiric, povestea familiei Prozorov – Olga, Mașa și Irina, fratele Andrey, soția sa Natașa. Versiunea scenică a rezumat simplist piesa, trădând constructul psihologic solid al lui Cehov, personajele devenind schematice, caricatural mișcate scenic. Un exemplu erau, de pildă și exercițiile de gimnastă ale Irinei ! Regizorul a mai încercat și o interacțiune a personajelor cu publicul. Rezumatul piesei a inclus și o serie de monologuri fade pe care personajele le rosteau către spectatorii luați drept parteneri. Se interpreta în special în prima parte, la “față de cortină”, cum se spune. Relațiile dintre personaje erau ignorate , tratate scenic neconvingător. Satira dorită de regizor folosea un decor simplist (Robert Menczel) ce se baza pe posibilitățile tehnice ale scenei și departaja mai multe planuri pentru acțiune, de la fosă până în profunzimea spațiului de joc. În prima parte se marca spațiul și printr-o miniscenă centrală. În partea a doua, tehnica scenei era folosită mai inspirat pentru a oferi un spectaculos cadru acțiunii. Costumele (Sandor Daroczi) indicau o lume contemporană.

Începutul spectacolului era incitant. Cele trei surori străpungeau cu chipurile lor o cortină roșie, provocatoare. Metoda se banaliza însă, pe parcurs, când era aplicată și altor personaje. În prima parte, după ridicarea cortinei, tratarea scenică lăsa senzația că personajele trăiesc la mahalaua unei provincii din care copilărește vor să evadeze. Viziunea regizorală detașează în acțiune și doi tineri cu comportament de clauni, în intenția de a spori satira șubredă logic. Nu sunt absente din concept nici accentele cu pretenții de sens metaforic. De pildă, jucăria oferită Irinei de ziua ei ori păpușile cuplului Micky Mause purtate triumfător de Natașa în numele copiilor pe care îi are cu Andrey Prozorov.

În partea a doua a spectacolului, viziunea regizorală trece de la satira forțată la tragicomedie și schimbă registrul expresiei teatrale. Plecarea garnizoanei lui Verșinin se petrece pe laturile ce îngrădesc ca într-un pătrat un spațiu imens, lăsând un gol, o groapă în centru, cu baloane de rămas bun. Toți se agită pe laturile respective în afara Natașei și amantului ei – o altă caricatură, care se plimbă printre baloane. Imaginile acestei părți din spectacol sunt impresionante, au consistență emoțională, personajele relaționează între ele, se uită comicul forțat de la început. Olga, Mașa și Irina devin alte tipologii caracteriale. Chiar și Verșinin își schimpă personalitatea. Actul final părea desprins din alt spectacol, nu prin sensul motivat de text al despărțirii, ci ca stil de expresie teatrală, coerent și convingător. Dramaticul se îmbina subtil cu comicul.

Actorii Teatrului Național din Budapesta s-au pliat pe cerințele regiei și s-au achitat conștiincios de solicitările viziunii lui Andrei Șerban. Fiecare realiza admirabil unele momente, în ciuda exagerărilor teatrale ale constructului situațiilor. Un exemplu era Dorottya Udvaros în Olga.

“Trei surori” rămâne un experiment practicat de Andrei Șerban în care în ultima parte a reprezentației, folosește scrierea ca argument pentru o “traducere” teatrală remarcabilă prin sens și comunicare emoțională. Punctul de vedere regizoral de a aplica demonstrativ satira în vizualizarea primei părți, fără suport în scriere, a dezavantajat spectacolul.

P.S. Sâmbătă , 29 octombrie s-au mai prezentat , din nou "Leonce și Lena", alături de "Însemnările unui necunoscut" (Teatrul "Bulandra"), un remarcabil spectacol comentat pe blog, "Povești călătoare - Capul Verde" (Teatro Meridional din Lisabona) , "Absolut" (Teatrul Act) și "Emigranții" (Teatrul Arca), un spectacol impresionant, regizat de actori și scenograf, comentat pe blog la data lansării.

“ LEONCE ȘI LENA “ – TEATRUL MAGHIAR DE STAT din CLUJ

28 OCTOMBRIE – FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU ( FNT )

Înaintea începerii reprezentației a fost citită o impresionantă scrisoare venită din America, unde este profesor, din partea regizorului Gabor Tompa , “In memoriam Liviu Ciulei”. Marele creator , arhitectul modernizării teatrului nostru prin stilul “realismului magic”, Liviu Ciulei de curând dispărut. În urmă cu 40 de ani, pe aceiași scenă a Teatrului “Bulandra”, ce a găzduiat reprezentația colegilor de la Cluj, regiza piesa lui Georg Buchner și oferea un memorabil spectacol , jucat vreme de zece ani.

“Leonce și Lena”, considerată o comedie romantică, rămâne opera de referință a lui Georg Buchner, stins din viață la doar 24 de ani , în 1837, și a înregistrat mai multe puneri în scenă, în diverse concepte regizorale. Regizorul Gabor Tompa a optat pentru o tratare vizuală de excepție, într-un ritm însă, egal, chiar tern , al acțiunii căutării iubirii de către cei doi tineri, Leonce și Lena, dintr-o lume a păpușilor cu pretenții nobiliare, în care doar prietenul Valerio pare un înțelept ce își permite să îi ironizeze rigiditatea. Comicul este purtat doar de amicul lui Leonce, care îl transformă discret în accente satirice. Excelent interpretează Gabor Viola acest personaj pentru care i s-a atribuit și premiul pentru cel mai bun rol secundar la Gala UNITER 2010. Speculează credibil intențiile regiei de a satiriza rigiditatea ce domină o lume fantastică a păpușilor din jur ușor manipulabile.

Uimește și cucerește admirabila scenografie datorată lui Carmencita Brojboiu ( nominalizată la premiile UNITER ) ce servește esența conceptului regizoral și Gabor Tompa o speculează spectaculos. Decorul pare o cameră părăsită, cu geamuri sparte. Fiecare însă, posibil spațiu al decorului este animat de regizor pentru o minuțioasă vizualizare argument al diferitelor momente ale piesei. Costumele prin introducerea unor peruci sofisticate, sugerează un trecut istoric din perioada modei lansată de Ludovic “Soare”. Toate personajele cu excepția lui Valerio și a regelui Peter din regatul Popo (Lorand Vata), par păpuși din acele vremuri trecute. Actorii s-au adaptat regiei și definesc constructul personajelor ca păpuși mecanice dintr-un muzeu al trecutului. Pot fi apreciați pentru această “adaptare” – Balazs Bodolai (Leonce), Eniko Gyorgy Jakab (Lena), Emoke Kato (Rosetta) și colegii lor cărora le revin partituri de plan secund (Csilla Varga, Jozsef Biro, Attila Orban, Sandor Keresztes, Ferenc Sinko, Ervin Szucs, Lehel Salat, Robert Laczko Vass, Szabolcs Ball, Alpar Fogarasi, Melinda Kantor), majoritatea alcătuind un “cor” al păpușirilor curții celor două regate de Popo și de Pipi.

Atmosfera acelei epoci istorice, dar cu trimiteri spre concretul prezentului se completează prin muzica fermecătoare a lui Vasile Șirli cu songuri rafinat integrate conceptului regizoral, dar și prin momente coregrafice delicat desenate de Florin Fieroiu. Plastic acest spectacol este captivant prin fantezia regizorului și a scenogragului Carmencita Brojboiu care au creat imagini incitante pentru a servi ideea că istoria unei iubirii reprezentată de Leonce și Lena, aparține unei alte lumi, apuse. Este un punct de vedere asupra acestei comedii romantice în care poezia sensibilă și universal valbilă a scriiturii, trece în planul doi, iar dragostea, motiv al acțiunii e ușor parodiată. Totul dă aparența în acest spectacol a unei poveși cu “A fost o dată ca niciodată …” o lume fantastică, sufocată de percepte ce rezumau dragostea numai la erotism, sugerat cu prudență prin unele efecte de imagine.

“Leonce și Lena” aparține secțiunii din festival “Spectacole tematice”.

P.S. Deschiderea oficială a FNT s-a petrecut cu “Trei surori” de Cehov, spectacol invitat de peste hotare de la Teatrul Național din Budapesta, în regia lui Andrei Șerban. La secțiunea “Spectacole tematice” s-au mai prezentat “Mountainbikerii” de Volker Schmidt în regia lui Radu Alexandru Nica (Teatrul German de Stat – Timișoara) și la “Dans în teatru” – “Crazy stories in the city” un spectacol de Arcadie Rusu, ne vizionate din motive obiective. Prima zi a festivalului s-a completat cu lansări de carte și alte manifestări.

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU (FNT) – EDIȚIA XXI

UN EVENIMENT PENTRU VALORILE TEATRULUI NOSTRU

Debutează astăzi, Festivalul Național de Teatru (FNT) - 28 octombrie-6 noiembrie - , ajuns prin inițiativa UNITER și la insistența sa, la cea de a XXI-a ediție. Lansarea a fost prefațată de un “prolog” ce a animat Capitala - “La porțile teatrului”, commedie dell’Arte, susținut de activa trupă a Teatrului Masca, o instituție personalizată prin proiectele dezvoltate de Mihai Mălaimare. FNT este un eveniment care impune atenției bucureștenilor cele mai apreciate spectacole ale stagiunii 2010-2011. Și nu numai.

Fiecare ediție are prin regulament un selecționer unic care alege spectacolele, le distribuie pe secțiuni și alcătuiește astfel, programul FNT. Firește și selecționerul poate fi subiectiv ca orice om. La actuala ediție, selecționer este o personalitate din zona criticii de teatru, Alice Georgescu. După cum a structurat programul, dovedește o reținere a subiectivismului personal. A gândit un program echilibrat, inteligent conceput pe secțiuni, ferindu-se de excese în numele noutății estetice mult discutate și mai greu validate de public. A selectat din țară și Capitală aproximativ 30 de spectacole, cărora le-a atașat și pe cele invitate de peste hotare, în număr restrâns, în funcție de cerințele secțiunilor FNT și, firește, de condițiile financiare actuale. FNT rămâne totuși, un festival național, un rezumat al valorilor unei stagiuni și nu un prilej de comparație cu realizări de pe alte meridiane.

“Omul acest animal ciudat”, replica lui Cehov, a fost aleasă inspirat de selecționer drept motto al festivalului. Nu întâmplătoare este alegerea, deoarece selecția cuprinde și spectacole din 2010, “Anul Cehov”, când s-au aniversat 150 de ani de la nașterea sa. Selecționerul și-a concentrat atenția pe spectacolele unui regizor, personalitate internațională, Andrei Șerban, preocupat de opera lui Cehov. Astfel, a conceput secțiunea "FOCUS" cu spectacolele realizate de regizor la noi și peste hotare cu piesele dramaturgului universal, incluzând în selecție însă, și un alt spectacol apreciat care nu are legătură cu Cehov, ci doar cu personalitea regizorului. (Titlurile se pot afla din programul online al festivalului.)

O secțune bogată în propuneri este "SPECTACOLE TEMATICE", în care se reunesc, conform selecționerului, reprezentațiile considerate că au marcat cursul stagiunii. Cum teatrul caută mereu căi de inovație, de adaptare la receptorul mileniului trei, "DANS ÎN TEATRU" este o altă secțiune căreia îi urmează și "TEATRUL DE MÂINE", în care se intenționează stimularea tinerilor dornici de experimente teatrale în numele revitalizării expresiei scenice.

Ultima secțiune a programului – "ÎN PRIM-PLAN, ACTORUL" este o noutate binevenită pentru un festival, actorul fiind sufletul oricărui spectacol. Poate acestă secțiune la următoarele ediții, va deveni o permanență și se va dezvolta.

Programul mai cuprinde și alte manifestări, lansări de carte și dezbateri, precum "DIVANELE FNT" - întâlniri tematice cu regizori, scenografi și alți creatori. Sunt dezbateri care merită atenția iubitorilor scenei.

Actuala ediție a FNT vrea să dea un răspuns la “întrebările ce îl preocupă pe omul universal dintodeauna”. Să sperăm că va da prin spectacolele alese răspunsuri, și marele public, stăpânul absolut, va aprecia propunerile programului. Intențiile selecționerului sunt de a reuni reușitele și valorile stagiunii 2010-2011.

Propunem pe blog un jurnal parțial al acestui important festival, unele spectacole fiind comentate aici, la data lansării.

P.S. Programul FNT mai are și calitatea organizării, pentru ca același spectacol să poată fi urmărit în diferite zile, fără să se suprapună cu altele, atractive prin afiș.

Realizatorii FNT sunt selecționerul, alături de Uniunea Teatrală din România (UNITER) - cu o restrânsă, dar dibace echipă, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Primăria Municipiului București prin ArCuB și director executiv Aura Corbeanu , vicepreședinte UNITER.

“ LOVE STORIES “ – TEATRUL METROPOLIS

AVEM ACTORI MINUNAȚI …

În sfârșit apare în repertoriul unui teatru și o piesă a unui dramaturg român contemporan. Teatrul Metropolis amintim că este un teatru de proiecte și rămâne demnă de stimă opțiunea sa pentru o piesă actuală, de-a noastră. “Love stories”, mai pe românește spus “Povești de dragoste” aparține lui Radu F. Alexandru și a fost distinsă cu Premiul UNITER drept “Cea mai bună piesă a anului 2010”. Titlul în engleză al piesei, s-ar putea să inducă unor spectatori confuzie prin amintirea celebrului film “Love Story”, o dramă romantică din anii ’70. Tot despre dragoste povestește și Radu F. Alexandru, dar … pe un alt drum al acțiunii, prin conflicte confuze. Până la un punct textul său promitea un conflict credibil între generații, având drept bază iubirea cuplurilor. Pe parcurs, motivările degradării acestui sentiment sunt însă, în text, forțat aduse.

Dan (Alexandru Pavel) este hotărât să se însoare cu iubita sa Giulia (Diana Cavallioti) care este gravidă. Părinții săi, Cristian (Mircea Rusu) – profesor de filosofie și Dana (Maia Morgenstern) – cu o ocupație neprecizată ca sprijin al definirii personajului, rămân surprinși la aflarea veștii. Mama se opune categoric. Inspirat dramaturgul sugerează, că mariajul părinților ar fi în impas. Replica este directă și sugestivă. Până aici toate bune, cu promisiuni pentru dezvoltarea conflictului. Dramaturgul nu îi mai găsește apoi, o linie cât de cât logică de dezvoltare. După zece luni de la nașterea copilului și cuplul tânăr e în prag de destrămare pentru că relația sa erotică nu mi există … Giulia destăinuind că este lesbiană. Finalul surprindre mai mult prin moartea tatălui într-un accident de mașină, ce este de fapt, un act sinucigaș. Relatarea pe scurt a acțiunii este un argument pentru fragilitatea scrierii. Conflictele nu au o bază solidă, personajele încearcă să se explice prin numeroase confesiuni-monolog și nu prin relații.

Regizorul Claudiu Goga și-a ales o distribuție remarcabilă, prin harul lor actorii reușind să configureze în spectacol unele momente emoționante, trecând peste hibele textului. Cu atenție, regizorul i-a îndrumat și a speculat calitățile lor. Dar tot regizorul pentru amplificarea vizualizării teatrale, apelează la moda de acum expirată în lume, a proiecțiilor. Decorul simplist imaginat de Lia Dogaru este dominat de două rame imense de tablou în care se vor proiecta insistent multiple fotografii cu personaje ce constituie subiectul discuțiilor conflictuale dintre fiu și părinți, dintre părinți, etc. Proiecțiile devin efecte derizorii, pleonastic atribuite vizualizării teatrale. De pildă, când Giulia anunță că este gravidă, se proiectează imaginea unui făt de la o ecografie. O proiecție centrală aduce în acțiune rolul … povestitorului, un scriitor care s-ar inspira din viața cuplurilor, un personaj fără sens pentru rostul acțiunii. Cunoscutului comentator politic de pe micile ecrane, Emil Hurezeanu îi este atrubuit acest personaj inutil ! Proiecțiile distorționează percepția elementară a scrierii și afectează interpretarea actorilor.

Descoperim în distribuție un tânăr talent care promite prin calitățile personale o evoluție viitoare deosebită ; Alexandru Pavel în rolul lui Dan sugerează că acesta este marcat de conflictul dintre părinți și surprizele confesiunilor iubitei. Trece peste dificultățiile falsului unor situații și dă veridicitate stărilor interioare ale personajului. În personajul confesiunilor, Giulia, are o partitură mult mai dificilă pe care Diana Cavallioti o salvează de la eșec, dându-i o aură de mister. Incoerent desenată psihologic, Giulia devine prin interpretarea actriței, o femeie dezorientată datorită experiențele de viață trecute, ce ascunde o tristețe interioară. La nuanță prin expresie și gest, actrița trăiește stările personajului. Un cuplu artistic au devenit în urma unor spectacole apreciate de la Teatrul Evreiesc de Stat, Maia Morgenstern și Mircea Rusu.

În Dana, soție și mamă, actrița brodează caracterizarea pe îmbinarea celor două planuri – nefericirile mariajului și nemulțumirea vestei însurătorii fiului. Cu marea sa experiență, actrița aduce discret lacrimi ce inundă uneori privirile Danei, care manifestă o tăinuită sensibilitate, dar subliniază și autoritatea unei femei frustrate de neîmpliniri personale. Sugerează cu finețe nemulțumirile intime ale lui Cristian, păstrând însă, coerent aparența de cinic, ironic filosof, Mircea Rusu. Actorii se dovedesc a fi minunați în interpretarea unor personaje firav construite, reușind prin jocul lor să le estompeze lipsa de logică elementară în evoluție.

“Love stories” rămâne un proiect onorabil de a sprijini dramaturgia noastră, un spectacol ce pare mult prea lung în ciuda duratei sale de o oră și patruzeci de minute, cu actori admirabili, pe un text plăpând, cu ambiții de a fi reprezentativ pentru realitatea ce o trăim.

“ VISUL UNEI NOPȚI DE VARĂ “ - TEATRUL MIC

SHAKESPEARE ȘI … “ VACANȚA MARE “

Programul de sală specifică , “Visul unei nopți de vară” după William Shakespeare,versiunea scenică Gelu Colceag, regia Gelu Colceag, urmând următoarele precizări : “compilația” mai multor traduceri și “pasaje adăugate” din “Shakespeare Sonete”, “Hamlet”, “Îmblânzirea Scorpiei”, “Mult zgomot pentru nimic”, “Cântarea Cântărilor” și “Balada lui Robin cel nebun”. Acest amalgam de fragmente și replici din diverse piese ale bătrânului Will și alte scrieri, pare a avea motivația că “Visul unei nopți de vară” este un text lamentabil și regizorul a vrut să îl dreagă. Scenariul rezultat spulberă însă, sensurile “Visului …”. Toți cercetătorii internaționali de marcă au remarcat în studiile lor, că această piesă a genialului Shakespeare, are drept temă fundamentală dragostea cu multiplele ei fațete – spirituală, fizică, pasională sau naivă. Shakespeare a plasat analiza acestui sentiment major existențial pe mai multe planuri pentru a îi argumenta manifestările diverse.

Piesa alege cu sens un plan al “visului” într-o lume fantastică, mitologică, în care cuplul Titania (Simona Mihăescu) și Oberon (Ștefan Lupu) domină zânele și elfii din pădurea care o stăpânesc autoritar. Un alt plan real propune prin lumea celor din Atena, fațete esențiale ale sentimentului iubirii. Într-un spectacol de astăzi, planurile pot fi imaginate teatral cu apropiere de lumea actuală, pentru că sentimental e veșnic și opera dramaturgului universală. Mai trebuie precizat că în planul real, clasicul autor introduce nuanța psihologică în analiza tematicii alese. Thezeu, ducele Atenei (Alexandru Gâtstrâmb) și Hypolita (Mihaela Rădescu), regina amazoanelor, aflați în conflict sentimental, sunt oameni maturi, de vază ai cetății, dar alături de ei, tinerii din cetate se confruntă cu alte conflicte, expuse de Will cu ironie la adresa naivității vârstei lor. Tinerii lui Shakespeare sunt Hermia (Irina Rădulescu), Helena (Ilinca Manolache), Lysander (Conrad Mericoffer) și Demetrius (Radu Iacoban). Shakespeare nu se oprește aici, și atacă și planul major al societății, cel al oamenilor simpli, meșteșugarii din cetate care se vor a fi remarcați de “șefi” la nunta lui Thezeu și Hypolitei, ca actori amatori. Prin textul atribuit a fi jucat de meșteșugarii actori amatori, Shakespeare strecoară și o parodie a temei prin tragedia iubirii dintre Pyram și Thisbe.

Regizorul a optat însă, pentru un scenariu original care distruge logica imbatabilă a planurilor acestei comedi. S-a inspirat, evident, doar din considerațiile lui Ion Marin Sadoveanu asupra piesei. Plasează în planul principal al conceptului său, grupul meșteșugarilor, în scopul de a spori comicul piesei. Îi amplifică prezența în acțiune și îl tratează teatral apropiindu-l de umorul grupului “Vacanța mare”, ce făcea cândva audiențe la un post tv. Parodia pe tema dragostei este aproape uitată, iar meștșugarii sunt preocupați să dea o lecție, să-i zicem satirică, despre … teatru, “semnele teatrale”, dar și pregătirea tehnicii vocale, a dicției actorilor. Tot ce întreprind prin scenariu și îndrumare regizorală meșteșugarii, actori amatori, are la bază simple exerciții de studiu ale studențiilor la actorie din institutul de profil, unde regizorul este rector. Numai că “exercițiile” în spectacol sunt stridente, vulgare, scoase din contextul piesei și distrug scopul pentru care Shakespeare a introdus în acțiune meșteșugarii. Titania rostește la un moment dat replica : “N-am văzut în viața mea o porcărie mai mare ca asta” și replica prinde sens pentru aspectul general al spectacolului! Intenția regizorală de a satiriza aspecte din viața teatrului, regizorul Alexandru Dabija a practicat-o rafinat, în spectacolul de succes de la Teatrul Odeon, “Pyramus & Thisbe 4 You”, inspirat de aceiași piesă. În spectacolul Teatrului Mic, interpretarea actorilor sub îndrumarea regizorului, face din meșteșugarii, denumiți simplist în traducerea pentru care s-a optat fără a li se specifica și meseria – Culea Fundulea (Ovidiu Niculescu), Petre Gutuie (Cristian Iacob), Francisc Flaut (Bogdan Talașman), Dudă Subțirelu (Vitalie Bantaș), Gogu Botișor (Cuzin Toma), Lică Ciubărică (Radu Zetu) -, posibili membrii ai “Vacanței mari”. Nu întâmplătoare este specificat de către Shakespeare că, de pildă, Subțirelul este croitor, Botișor - căldărar, Flaut – cârpaci de foale etc. Ocupația îi caracterizează în piesă, dar nu în spectacol. În echipa meșteșugarilor se regăsesc și personalități ale Teatrului Mic care încearcă să se ferească de tratarea vulgară a rolurilor. Cristian Iacob, de exemplu, este atent în definirea cu umor a tipologiei lui Gutuie. Dar, Bogdan Talașman în Francisc, căruia îi revine și rolul Thisbe, cerșește aplauze prin exagerări comice vulgare, de la fanii răposatei emisiuni tv. “Vacanța mare”.

Viziunea regizorală este incoerentă, întrebuințează linii de expresie teatrală opozante pentru departajarea planurilor propuse de Shakespeare. Alege ca argument de bază jocul dintre alb și negru, scenele cu meșteșugarii fiind colorate, ca singur accent al vieții reale. Reală este însă, și viața celorlanți din cetate care sunt implicați în conflicte amoroase, dar personajele devin prin imaginea regiei, păpuși fără de personalitate.

Tinerele cupluri de îndrăgostiți sunt un exemplu concludent, fiind tratate uniform. Liliana Cenean și Ștefan Caragiu adaptează scenografia la cerințele regiei. Creează imagini admirabile în sine însă, ne susținute de scriere, prin configirarea decorului etajat și găzduirea efectelor jocului umbrelor. Albul și negru domină scenografia. Planul fantastic al lui Oberon, Titania și Puck cel zis și Robin-Băiat-Bun, al zânelor și spiridușior, e marcat prin negru, ca fiind o lume malefică. În debutul reprezentației apar strident aceste personaje în costume negre purtând ochelari negrii, de parcă ar fi niște mafioți diabolici. Puck, spiridușul abil, devine un domn în negru, oboist de viață, prin care regia vrea să “filosofeze” asupra întâmplările din preajmă. În rolul lui Puck, Claudiu Istodor se remarcă totuși, fiind unul din puținii actori din distribuție care gândește sensul replicilor rostite cu fină ironie. Cu o ținută autoritară, misterioasă, apare Oberon interpretat de Ștefan Lupu. Timidă în exploatarea situațiilor prin care trece Titania este Simona Mihăescu. Regele și regina zânelor lui Shakespeare, sunt desemnate de regie doar ca personaje bizare, cu o detașare ilogică față de lumea fantastică de care sunt responsabili. Dansează și cântă – pentru că din spectacol nu lipsesc momentele de musical – Mirela Jlenescu, Simona Deaconescu, Alexandra Apetrei, Alexandru Iacob, Zory David, Șerban Gomol, Conrad Mericoffer, Andrei Seușan -, înveșmântați în costume negre, unele fetele amintind prin ținută de dansatoarele la bară, vor să fie “elfi”, spiritele pădurii. Cei din “regatul” lui Oberon, par a trăi în afara miezului conflictului care este sentimentul iubirii. Animă unele scene din spectacol, muzica lui Călin Grigoriu. Banală rămâne coregrafia concepută de Arcadie Rusu. Lumea “neagră” a lui Oberon și Titania, obligatoriu prin cerințele scrierii “colorată” de intervenția miraculoasă a meșteșugarului transformat în măgăruș, devine un plan al acțiunii rupt de sensul “Visului …”. Din vizualizarea scenică a acestui scenariu după piesa lui Shakespeare, nu lipsesc nici momente cu jocul umbrelor, excelent realizate tehnic, dar dintr-un alt domeniu de expresie teatrală, care nu pot contribui la coerența viziunii regizorale. De asemenea jocul luminilor, bine manevrat de Iulian Bălțătescu, devine adeseori, un fals efect vizual. Când crește intensitatea luminii din scenă, când scade, fără argumentare în situații.

Planul real al celor din Atena, este de asemenea, confuz imaginat scenic. Manipulatorii Atenei și celor din jurul cuplului pregătit de nuntă, sunt ducele Theseu și partenera sa Hypolita, regina amazoanelor. Importante pentru conflict fiind și cele două cupluri tinere. Albul domină culoarea acestei zone, în care absentează orice cizelare a relațiilor dintre cei care o reprezintă. Mihaela Rădescu reușește totuși, să susțină convingător caracterizarea Hypolitei, chiar dacă regia o pune în ipostaze neinspirate de “luptătoare”, ca într-un film de duzină. Actrița se remarcă prin rostirea nuanțată, cu frazare adecvată a fiecărei replici. Înțeleptul Theseu își pierde din rostul său pentru conflict prin interpretarea exterioară, minoră a actorului Alexandru Gâtstrâmb. Rostirea confuză, șoptită a textului se constată și în cazul multor tineri din distribuție. Sunt trecute ca personaje minore în conceptul regizoral, cuplurile tinerilor îndrăgostiți, uniformizate ca aspect general.

Se detașează și prin scenariu, doar Helena cea îndrăgostită de Demetrius, transformată de regie într-o … “femeie îndărădnică”, dar excelent interpretată de Ilinca Manolache. Prin gest, atitudine și impunerea în amănunt, semnificativ a cuvântului rostit, actrița construiește unul din puținele personaje al cărui rost convinge, și se reține ca actriță. Regia o transformă pe Hermia într-o ochelaristă dezorientată, cu farmec interpretată de Irina Rădulescu. Intențiile regiei de a transforma tinerii în niște palide păpuși se remarcă, mai ales în cazul actorilor Radu Iacoban (Demetrius) și Conrad Mericoffer (Lysander). Personajele lor nu au personalitate, devin figuranți într-un ansamblu. Sunt tineri actori apreciați în alte spectacole, dar acum, regia nu a știut să îi evidențieze.

S-ar putea ca spectatorii străini de cunoașterea limbii în care este jucată piesa, să fie cuceriți de imaginea generală a spectacolului. S-ar putea să îi atragă și pe cei care nu au auzit de Shakespeare, dar au fost fani ai decedatei emisiuni tv. “Vacanța mare”, și se pot amuza de giumbușcurile vulgare ale meșteșugarilor. “Visul unei nopți de vară” este însă, o piesă a unicului Shakespeare, o valoare a dramaturgiei, și devine pe scenă o poveste stupidă, o comedie grosieră, ce reduce sensurile scrierii de a analiza veșnicul sentiment al iubirii , rezumat în spectacol, doar la un erotism primitiv.

“ PURIFICARE “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “

DESPE O LUME NEBUNĂ, NEBUNĂ … UN SPECTACOL EVENIMENT

Acest spectacol poate isca multe discuții, controverse. Este o tragicomedie. Dramaturgul Petr Zelenka pune degetul pe o rană gravă a societății actuale, satirizează o lume dezaxată în care principiile morale s-au spulberat, valorile nu mai prezintă interes, ci doar senzaționalul particular al existenței. Apelează la un pretext, la un fapt dramatic abominabil, violul unui copil.

Titlul “Purificare” poate provoca o posibilă confuzie cu piesa lui Sarah Kane, care poartă același nume. Dramaturgul englez avea în vizor însă, o cu totul altă tematică. Petr Zelenka, regizor și scenarist ceh, premiat pentru mai multe filme, în calitate de dramaturg a scris “Purificare” la solicitarea unui teatru din Cracovia (Polonia). În 2010, scrierea este distinsă cu importantul premiu “Alfred Radok” pentru cea mai bună piesă. Tematica sa se mulează perfect pe situația actuală a țărilor scăpate de dominația sistemului comunist, aflate în faza diverselor tranziții, dar și în cazul altora, unde mai sunt multe de învățat despre noțiunea de “libertatea” expresiei și comunicării. Confuzia perceperii acestui termen duce la o alarmantă criză, în primul rând morală, avertizează Petr Zelenka. Poate șoca pretextul din “Purificare”, violarea unui copil de către un scriitor mediocru, dar acesta este produsul unei lumi care a luat-o razna, iar televiziunea induce toxic și nonșalant prin manipulare, în numele “ratingului”, intoxicarea cu un microb al nebuniei sociale.

Scrisă cu o replică directă, vie, dirijînd acțiunea în stil cinematografic pe o tematică spinoasă, piesa poate fi o piatră de încercare pentru orice regizor, ca și pentru actorii obișnuiți cu dramaturgia tradițională. Teatrul Național “I.L.Caragiale” a optat pentru tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu, remarcat pentru spectacolele de absolvire de la UNATC, dar și prin altele, comentate pe blog. Regizorul realizează un spectacol marcant, original, filmic, montează alert scenele din diversele zone ale acțiunii și evidențiază emoționant intențiile tematicii dramaturgului. Alexandru Mâzgăreanu și-a asociat drept colaboratori, tineri din generația sa, formând o echipă excepțională : Andrada Chiriac – scenografie, Alexandru Suciu – muzică originală și ilustrație muzicală, Andrei Dăscălescu – multimedia. Dramaturgul arată o lume “devastată moral” pe diverse planuri. În specacolul care se petrece la Sala Atelier se folosesc posibilitățile transformării spațiului de joc, și spectatorii sunt găzduiți, de o parte și de alta a locului derulării acțiunii. Scenografa departajează creativ pentru a susține atmosfera spectacolului, un decor necesar configurării sugestive a trei spații de joc, cu posibilitatea funcțională a întrepătrunderii rostului lor. Costumele sugerează tipologia fiecărui personaj, îi motivează expresia, de la cel banal, modest al antieroului, scriitorul Jacek, până la cele din final ale participanțiilor la emisiunea tv unde desenul accesorial cu Micky Mause, trimite semnificativ spre sensurile degradării zonei pe care vor să o reprezinte. Un pian cu coadă scurtă așezat la intrarea în sală, la care cântă în debutul reprezentației, copilul Mikulas, ca apoi în final, clapele să se miște singure, sugerează rămășițele unei lumi sensibile, aparent normale. Centrul spațiului de joc, colorat în roșu aprins prin covor și mobilier, e spațiul real al lui Jacek, populat de familii dezbinate, cu persoane care vor calca în picioare orice regulă a bunului simț moral. În fundal se desenează un alt spațiu de joc, marcat de șase monitoare mari pe perete, cu gradene laterale pentru “aplaudacii” unei emisiuni tv. Se precizează astfel, constructul unui platou de televiziune unde la început funcționează emisiunea “Purificare” cu scopul unor dezvăluiri grave de atitudine personală a invitațiilor, care va fi înlocuită pe parcurs, pe motiv de audiență, de … “Bureții uzi”, o inovație în numele senzaționalului facil. Excelent sunt întrebuințate ofertele scenografiei de către regizor care plasează cu sens și accentele proiecțiilor dibaci selectate și punctează cu efecte sonore și muzicale, situațiile. Tânărul regizor își dezvoltă conceptul prin analiza profundă a intențiilor scrierii, fără să apeleze la efecte vizuale ieftine, exagerate. Respectă propunerile textului. Urmărește dorința lui Petr Zelenka de a demonstra că orice dramă are un substrat comic amar. Satira la adresa unei lumi dezabuzate, nebune, cu scopul de a avertiza asupra rolului televiziunilor activate în numele acelui blestemat rating, ce cultivă doar un așa zis senzațional într-un un ambalaj provocator, Alexandru Mâzgăreanu o ilustrează teatral cu intuiție matură, coerent. Spectatorul râde, dar râsul său se frânge adeseori, în fața provocării de a judeca starea degratării societății în care trăiește, manipulate prin diverse interese de către televiziune, în care orice regulă morală elementară este uitată. Discret se punctează în final, prin întâlnirea lui Jacek cu preotul care a renunțat la predici, înfrânt de manifestările din jur, gravitatea absenței moralei în comportamentul actual al lumii de astăzi.

O replică amară din piesă precizează profilul general al majorității celor care trăiesc realitatea zilelor noastre : “Oamenii sunt dezagreabili, uneori chiar lamentabili”. Mai toate personajele din piesă pot fi asociate prin manifestările lor, acestei replici. Regizorul Alexandru Mâzgăreanu conduce interpretarea actorilor distribuiți pe linia măsurii în prezentarea situațiilor prin care trec personajele. Adrian Titieni compune la nuanță portretul lui Jacek. Este un om simplu, care se visează un scriitor de succes, dar primitiv în gândire. Este evident, marcat mult timp de fapta comisă. Vrea să se destăinuie. Delirează chiar. E un om nefericit în general, care își caută ambigu o cale în viață, oricare ar fi ea . Acest om condamnabil, cade dezinvolt, în capcana posibilului succes lansată de o televiziune printr-o emisiune vulgară, și uită de fapta comisă. Adrian Titieni reușește să prezinte portretul complex al acestui antierou, un om fără atitudine, dar dornic de afirmare, viciat de nebunia din jur. Sincer trăiește actorul interiorizat, fiecare stare prin care trece personajul. De roluri aparent minore, dar importante ca argument pentru atenționarea asupra distrugerii valorilor morale, se achită excelent o parte din distribuție. Medeea Marinescu este Monika, soția lui Jacek și reușește să sublinieze credibil superficialitatea acestei femei, dominată de derizoriul existenței. Ilinca Goia tratează cu atenție în expresie pe Eva și tipologia acelei femei provocatoare, obsedată de sex. În Pavel, soțul Evei, Mihai Călin sugerează dezbinarea unei familii, dar și indiferența unui om superficial, dezinteresat de fapt, de drama copilului pe care îl are, Milkulas.

Rolul unei moderatoare naïve, sensibile, Marta, este admirabil susținut de Lamia Beligan. Machieuza parvine ca moderator datorită fizicului sexy și îi este bine definită tipologia în interpretarea Cesoniei Postelnicu.

Alte roluri-argument din satira cehului sunt corect înfăptuite de Afrodita Androne – Kasia, sora prostuță a Monikăi, Vitalie Bichir – Andrzej, editorul care află primul de violul amicului, dar rămâne indiferent în fața gravității faptei, Brândușa Mircea – Alena, soția editorului, o avocată care speculează imoral situația lui Jacek, Armand Calotă – un realizator tv dezagreabil, ahtiat după audiență, Tomi Cristin – un preot dezertor în fața iresponsabilității lumii, Marcelo Cobzariu – un polițist plictisit de profesie, Natalia Călin – o activă funcționară, șefă de producție tv. Desigur unele roluri puteau fi mai nuanțat conturate, dar nerealizarea acestui aspect nu afectează ansamblul spectacolului.

În rolul copilului Mikulas, o alegere regizorală foarte bună este Vlad Roșu care reușește să arate că acest băiat este victima de fapt, a societății dezagregate moral. E preocupat de jocuri violente pe calculator și privește detașat și ironic conflictul din familia sa. O grupare de tineri care merită a fi nominalizați – Anda Tomoșanu, Bianca Popescu, Alina Mihai, Oana Cristina Pușcatu, Ana Maria Maier, Alexandra Vrabie, Iuliana Feraru, Cosmin Pană, Vlad Trifaș, Alexandru Ștefănescu, Lucian Ionescu, Vlad Drăgulin, Georgian Rotaru – se integrează activ viziunii regizorale în rolul “aplaudacilor” veșnic folosiți de televiziuni, fiind baza manipulării în diverse programe. Aplaudă la ordin dezinteresați de subiect, iar în afara transmisiei tv. regizorul arată că se manifestă ca niște tineri “cool”, bezmetici și violenți.

Chiar dacă în “Purificare” nu se condamnă prin lege fapta lui Jacek, se condamnă însă, un aspect mult mai periculos, cauza ei, o societate grav bolnavă de imoralitate. Prestațiile celor care induc violența prin “senzaționalul” cultivat aberant, sunt condamnate. Societatea care acceptă desfrâul imaginilor și știrile ce manipulează, sunt condamnate. Se atenționează asupra răului ce îl cultivă în realitatea curentă majoritatea programelor tv.

Fără ostentație, regizorul pune excelent în scenă această piesă deosebită despre trista noastră realitate aflată într-o criză mult mai gravă decât cea economică, într-o criză morală în care valorile nu își mai găsesc rostul în fața publicității pentru vedetele de carton, spectacolului ieftin. "Purificare" este un eveniment teatral prin mesajul transmis și prin modul în care prima scenă a țării a ales piesa în repertoriul său și a promovat un tânăr regizor cu personalitate creatoare, și echipa sa. Trebuie să vizionați acest spectacol !

P.S. Când televiziunile de știri "cârcotesc" bezmetic în aceste zile pe marginea unui grav accident de circulație produs de un realizator tv, "Purificare" este un nou argument pentru a le judeca abjecta manipulare de informare practicată mereu.

“ PENTRU CĂ POT “ – TEATRUL ODEON (Sala Studio )

UN SPECTACOL CU MULTE SEMNE DE ÎNTREBARE

“Dacă examinezi piesa, sunt foarte puține elemente care par foarte sigure. (…) Am vrut ca publicul să creadă, să se îndoiască, să nu mai știe ce să creadă, dar să înțeleagă că se întâmplă ceva foarte grav.”, afirma Arthur Kopit, dramaturg american, autorul piesei “Pentru că pot”, cu prilejul spectacolului - lectură din mai 2010 de la Teatrul Odeon. Poate să fie mulțumit pentru că regizorul Alexandru Mâzgăreanu i-a urmat întru totul indicațiile. Spectacolul - lectură din urmă cu un an , aparținea programului ARTE-American Romanian Theatre Exchange, un reușit program al Teatrului Odeon realizat împreună cu The Lark Play Development Center din New York. Arthur Kopit este un dramaturg multipremiat, cunoscut publicului nostru prin o serie de titluri – “Buffalo Bill și indienii”, “Aripi”, “O tată, sărmane tată, mama s-a spânzurat în dulap, iar eu sunt foarte trist”.

În “Pentru că pot” autorul și regizorul ar vrea să avertizeze că astăzi, viața privată poate fi violată de … calculator. Acesta poate fi un real pericol pentru că îți poate controla viața intimă , chiar și conturile bancare. O familie de intelectuali din New York, soții Elliot, se confruntă, se pare, cu o astfel de primejdie. Costa Astrakhan, un hacker, se pare, a le distruge viața. Folosim “se pare” pentru că Arthur Kopit construiește ambiguu acțiunea, conflictele și personajele. Joseph Elliot (Ionel Mihăescu), director al unei edituri, profesor, este anchetat de agenți federali pentru bănuiala că ar frauda cu ajutorul calculatorului. Apare apoi, firesc, întrebarea dacă Joseph poate fi un hacker? Soția sa Joanne (Elvira Deatcu) este divorțată, iar actualul soț manifestă gelozie față de întâlnirea ei întâmplătoare cu cel de care se despărțise în urmă cu câțiva ani. Destăinuirile confuse despre Joanne, făcute de Costa, ca și vizita acestuia acasă la soții Elliot, când doamna reacționează nefiresc, provocator, ridică o altă întrebare. Pe calculator au fost găsite imagini deochiate cu Joanne și ea se revoltă, dar nu cumva chiar ea le-a postat și nu un hacker le-a falsificat? La aceste întrebări, și altele, nu se dă un răspuns în text și în spectacol. În final, spectatorul rămâne nedumerit în privința vinovăției cuiva. Acțiunea este complicată și prin multe mărturii ale fiecăruia despre trecutul său. De pildă, Costa ar fi fiul lui Joseph, care și el ar mai fi fost căsătorit etc. Complicatele biografii ale celor trei par parcă desprinse dintr-o telenovelă.

Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu a urmat sârguincios, intențiile dramaturgului de a lăsa nedumerit publicul, dar spectacolul are un ritm uniform, chiar plicticos. Decorul elegant – scenografia Andrada Chiriac -, ar fi casa familiei Elliot. Costumele sale sunt adecvate pentru desenul personajelor, doar cel purtat de Costa este prea exagerat. Luminile uneori sunt strident manevrate în încercarea de a puncta asupra subtextului situațiilor. Mișcarea lui Costa, în special, surprindre spații multiple de joc și vrea să includă publicul în partereniatul conflictului. Muzica lui Alexandru Suciu “colorează” atmosfera. Dar … spectacolul este trenant și nu are tensiune, mai ales că acțiunea se dorește a fi polițistă.

Regizorul lucrează minuțios cu actorii pentru a lăsa mereu impresia de ambiguitate a fiecărui personaj. Minte sau spune adevărul? Este sau nu vinovat? Actorii intră credibil în acest joc foarte dificil. Posibilele fațete diferite ale soției, Elvira Deatcu le dezvăluie cu finețe și sinceritate interioară. De pildă, printr-un joc dozat la nuanță, în scena din debut a reprezentației, lasă cale liberă posibilității de a bănui că Joanne ascunde adevărul față de soț, al întâlnirii cu fostul soț. Frivolă, provocatoare este la întâlnirea acasă cu Costa, ca apoi să pară sincer disperată, în final , când rupe isteric pozele compromițătoare. Disperarea e dublată și de o revoltă specială ce lasă pe gânduri spectatorul. Este remarcabilă Elvira Deatcu în acest rol, ca și partenerul său, Ionel Mihăilescu în straniul soț al Joannei. La întâlnirea de la lansarea acțiunii a soțului cu agenții federali, actorul sugerează subtil posibilitatea că acesta ar ascunde o vină, ca să devină apoi un soț gelos sau în altă scenă un profesor mulțumit și curios de descoperirea talentului de scriitor al lui Costa. Ionel Mihăillescu trece atent prin expresie și interioară gândire a replicii prin situațiile complicate ce revin lui Joseph. Ciudatul Costa Astrakhan , un posibil hacker, dar și un tânăr nonconformist revine lui Mihai Smarandache. Prin caracterizarea specială a interpretului, personajul pare diabolic, un accent pe care mizează prea mult. Atenționează uneori însă, asupra posibilei confuzii că poate fi doar un tânăr revoltat, și nu un hacker. Marian Ghenea (Orin) și Ioan Batinaș (Dennis), în două roluri de plan secund, reușesc să susțină atmosfera ambiguă a situațiilor în care sunt implicați.

Piesa lui Arthur Kopit încearcă să propună un alt stil dramatic, ce rămâne discutabil cât efect are la public. Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu îi urmează cu măsură propunerile. Rezultatul este un spectacol cu actori ireproșabili în interpretarea personajelor, ce provoacă întrebări rămase însă, fără de răspuns, cum solicită autorul. Dar … lipsit de emoție privind posibilul pericol al calculatorului mânuit de hackeri, sugerat doar, fără să alarmeze prin gravitatea sa.

“ PROF. “ – TEATRUL ACT

AMBIȚII EȘUATE

Spectatorul care vrea să vizioneze “Prof.” la Teatrul Act va fi întâmpinat de câteva polițiste cu pulane, autoritare, care îi cer să se alinieze pe lângă pereții culoarului ce duce la pătrunderea în sala unde, deocamdată, i s-a refuzat intrarea. La ora începerii spectacolului, “o mașină a poliției” se oprește pe Calea Victoriei în dreptul sediului Teatrului Act. Însoțit de polițiști, coboară din mașină în stradă, cu cătușe la mâini, cineva, care vom afla apoi că este profesorul (Adrian Titieni), cel care dă și titlul spectacolului. Spectaculos început, poți spune, dar artificial conceput constați, când vezi reprezentația și rămâi nedumerit de tratarea tematică a scrierii belgianului Jean-Pierre Dopagne de a avretiza asupra pericolului degradării tinerei generații lipsită de interes pentru studiu și de respect pentru dascăli. Se permite apoi, intrarea în sală a spectatorilor și li se oferă, până își găsesc locurile, o muzică banală cu scop, bănuim, să le liniștească nervozitatea iscată de acest “prolog” lipsit de sens în raport cu scrierea belgianului. Constată apoi, spectatorul prezența în scenă a unei tribune protejată de sticlă, de unde oricine bănuiește că se va adresa publicului, deținutul adus de poliție. Curiozitatea spectatorilor, firește, poate să crească. Brusc se ridică din public, o tânără plăcută ca înfățișare care încearcă să ne avertizeze moralizator despre ce va urma. Mai târziu va pricepe publicul că ea, Marie (Camelia Pintilie), ar fi fata profesorului cu cătușe. Intervenția sa pentru lansarea acțiunii este simplistă, fără miez emoțional, captivant. Apare fără cătușe și profesorul însoțit de un polițist cu ochelari negrii care vrea să ne explice că autoritățile i-au dat dreptul să facă destăinuiri publice despre cauzele faptei pentru care este în pușcărie. Așa începe spectacolul “Prof.” o adaptare neinspirată după trilogia lui Jean-Pierre Dopagne, “Profu’ ” , “Portrete de familie” și “Protagonista”, concepută de Adrian Titieni, Eliza Bercu-Bodeanu și Cristian Dumitrescu. Se pare că primii doi, actori, și-au dorit monologuri generoase, iar regizorul, Cristian Dumitrescu a încercat să le servească dorințele și a acceptat amestecarea de-a valma de replici din cele trei scrieri ale dramaturgului.

Vor susține mereu monologuri mai scurte și mai lungi, o mamă (Eliza Bercu-Bodeanu) și profesorul (Adrian Titieni). Prin scenariu-adaptare după trei texte cu specificări precizate și prin titlu, manifestările celor doi par ilogice. Un profesor de literatură exasperat de comportamentul elevilor dintr-o clasă terminală de liceu, ce au ajuns să violeze și o tânără profesoară stagiară, ajunge disperat să împuște o parte din ei. Printre ei se află și fiul mamei, căreia “adaptarea” îi dă rolul cel mai important în spectacol, de argumentare a calităților odraslei sale, sporind confuzia mesajului viziunii regizorale. În spectacolul fără logică al viziunii regizorale datorate lui Cristian Dumitrescu, personajul mamei venit din “Portrete de familie”, ne mai povestește, fără de legătură de fapt, cu drama profesorului, și de tragedia Ifigeniei lui Euripide ! Regia intenționează, fără credibilitate, ca în fiecare monolog al personajelor centrale, acestea să își ia drept parteneri spectatorii. Relația interactivă cu publicul este însă, inexistent coordonată regizoral înr-un spațiu de joc neconvențional. Spectacolul are mai multe finaluri fals impuse de regie, ca sfârșitul său să fie întâlnirea în lumea cealaltă, în semi - întuneric, a profesorului cu fiul mamei, elevul ucis, sugerând penibil că toți trebuie iertați de cele făptuite ! Acceptarea la Teatru Act , un teatru independent de prestigiu, a acestui proiect fragil, este surprinzătoare, dar are, firește, și o motivare de ordin financiar a subvenționării. Spectacolul este o producție a Teatrului Act, Sigma ART și ArCuB.

Ambițiile regizorului Cristian Dumitrescu de a prezenta problemele actuale ale învățământului, eșuează prin exagerări și efecte derizorii, la care se mai adaugă și trimiteri forțate spre situația dascălilor de la noi. Viziunea sa regizorală deturnează sensurile scrierii lui Jean-Pierre Dopagne. Își dorește o tragicomedie lipsită însă, de substanța autorului. În principal, dramaturgul condamnă și motivează superficialitatea generației tinere, dar și pe cea a celei adulte, argumentează dramatic un conflict special și actual între generații. Adaptarea facilă a trilogiei, duce la un scenariu confuz ca mesaj, ce amestecă fără rost relațional cu tematica, amintirile mamei, mărturiile profesorului, constatările fiicei sale și ale elevului ucis. Adaptarea este … un ghiveci cu personaje argument, pentru ce ? Pentru a demonstra împăciutorist că fiecare personaj ar avea dreptatea sa !? Cristian Dumitrescu a vrut să șocheze prin ambalajul spectacolului cu polițiști, dar nu a reușit să transmită coerent nici o idee și a distrus cu sprijinul adaptării consistența scrierii.

Deranjant este că regizorul nu a știut să pună în valoare actorii. Adrian Titieni este o personalitate a teatrului nostru, iar acum, se căsnește să explice nemulțumirile profesorului ajuns în cătușe. Interpretarea sa este modestă, nu atinge profunzimile personajului. Eliza Bercu-Bodeanu ar trebui să prezinte portretul mamei. Ambițioasă, această actriță, cunoscută doar prin regia spectacolului “Iarna” de la ArCuB, nu reușește însă, să dea măcar în linii mari sugestia credibilă a mamei marcată de dispariția fiului. Jocul său este exterior, fals, amatoristic. Șovăitoare în stabilirea unei relații cu tatăl său obligat la destăinuiri, este Cătălina Pintilie în rolul fiicei. Distribuția se completează prin numeroși tineri, bănuim studenți la actorie, într-o figurație fără rost solicitată de regie.

“Prof.” poate fi considerat un eșec pe un text bine conceput de autor, devenit pretext pentru ambițiile deșarte a multor dintre cei din echipa proiectului, regie, unii actori, etc.

P.S. Răzvan Vasilescu a susținut în teatrul independent, și poate chiar și mai prezintă, un recital de excepție cu “Profu’ “ lui Jean-Pierre Dopagne. Singur, pe o scenă goală, rostea monologul destăinuirilor profesorului, ținând publicul cu respirația tăiată într-un continuu suspans. Nu a apelat la vreun regizor, ci singur a susținut o “lecție” de teatru adevărat, provocator de emoție și gând de judecarea tematicii alese. Putea fi recitalul său un subiect de inspirație pentru ambițioșii din echipa găzduită deTeatrul Act.

“ LECȚIA DE ZBOR “ – TEATRUL … GENERAȚIA DE AUR A ANILOR ’70

O ANIVERSARE ȘI … O CARTE DOCUMENT

În 1971 primeau repartiții în teatrele din țară absolvenții de la actorie ai IATC (astăzi UNATC) de la clasa SANDA MANU – Arvunescu Stelian Mugurel, Bibac Mircea, Bârlădeanu Irina, Bădescu Silvia, Crețu Mircea Nicolae, Colomieț Ion, Diaconu Mircea, Krauss Margareta, Ionescu Marius, Mihăiță George, Nițu Gelu, Strujac Carmen Maria, Schmidt Emil, Stancu Stelian, Zăinescu Nina și de la clasa CONSTANTIN MORUZAN – Arsenescu Mihaela, Bolentineanu Dana, Dobrin Emilia, Colceag Gelu, Chiriac Corina, Cortea Emilian, Crețulescu Tamara, Iencek Gabriel, Kanyo Marina, Muscurel Lucian, Mălinescu Alexandru, Perșa Mihai, Velniciuc Ștefan, Ștefănescu Andi, Samoilă Florin, Zamfirescu Florin. Așa suna catalogul atunci.

S-au reîntâlnit majoritatea dintre ei după 40 de ani de la absolvire la Teatrul Odeon prin inițiativa colegului sufletist Mugur Arvunescu. Și-au amintit cu emoție și bucurie de vremea studenției în compania excelentului dascăl Sanda Manu și … au păstrat momente de reculegere cu ochii înlăcrimați pentru colegii și dascălii plecați în altă lume. Se aflau în public și numeroși studenți de astăzi ai UNATC, unde Sanda Manu nu mai profesează , din motive de organizare a sistemului de învățământ artistic actual.Au avut ce învăța din mărturisirile celor din

generația de aur a anilor ’70, dar mai pot cunoaște multe și din “cadoul” oferit de Mugur Arvunescu, o carte-document, inspirat intitulată “Lecția de zbor”. Râmăne un document unicat acest volum pentru istoria teatrului nostru. Concepută sentimental cu dragoste pentru colegii de generație, bogată în informații și ilustrații inedite, transpar din această carte adevăruri despre formarea unui actor, despre destinul celor dintr-o generație, ce a trecut prin schimbări radicale de sisteme, de regim politic și social. Viața de artist se sugerează discret că presupune o “lecție de zbor”. Destinul îi poate frânge drumul sau ridica ștacheta prețuirii pe scândura fragilă a scenei.

Așadar, a fost o dată ca niciodată, un spectacol impresionant , cu multe lacrimi și îmbrățișări spontane. Firește au năvălit și televiziunile. Mulți reporteri căutau bezmetic mărturii despre cei considerați de dânșii “vedete” și nu valori ale teatrului nostru. “Teatrologul” semnatar al acestui blog, coleg de generație cu … “vedetele”, Tamara Crețulescu, Emilia Dobrin, Corina Chiriac, Mihaela Arsenescu, George Mihăiță, Mircea Diaconu, Florin Zamfirescu, Gelu Colceag, Gelu Nițu și cu foști cândva studenți, prețuiți astăzi, în teatrele noastre din Capitală, dar și din țară, și pe marele, ori activi peste hotare, a rămas surprins de lipsa documentării celor care confundau valoarea cu termenul derizoriu de “vedetă”. Toți absolvenții din 1971 au parcurs, firește, drumuri aparte în viață în funcție și de șansă, de noroc. Reporterii, habar nu aveau că această generație de aur a trecut prin cenzura comunistă a “epocii de aur” și se confruntă acum cu o libertate prost înțeleasă de mulți; că puzderia actuală de universitățile artistice scot pe bandă rulantă absolvenți contra taxe și cizelează superficial puținele talente selectate. Acesta este însă, un alt subiect.

Să fim însă, optimiști, să urăm acestei generații de mari actori să aibă parte în continuare de spectacole memorabile . Și vă rog citiți, “Lecția de zbor” … a acestor minunați artiști. Sperăm că absolvenții de astăzi, se vor mândri în viitor că au devenit o altă “generație de aur” a unei epoci marcată însă , de confuzia recunoașterii valorilor autentice, în special de către mass media.

“ HAMLET – UN EXERCIȚIU “ – TEATRUL FOARTE MIC

PROBĂ DE FOC !

Capodopera lui Shakespeare și a dramaturgiei universale “ Hamlet “ rămâne proba de foc pentru creatorii din teatru, actori sau regizori. “Cu toții vor să joace Hamlet”, spunea Carl Sandburg, dar orice rol din piesa celebră a bătrânului contemporan Will, este o piatră de încercare pentru actorul distribuit, iar astăzi și pentru regizorul care se încumetă să pună în scenă “Hamlet”.

O tânără echipă alcătuită din actori ambițioși pe care teatrele, în special cele instituționalizate, nu i-au luat încă în seamă, pe unii pe nedrept chiar, s-au organizat în “Shakespeare Company. ro “ . Au lansat “compania” cu spectacolul “Hamlet – un exercițiu”, dovedind bun simț și măsură prin specificarea “un exercițiu”. “Compania” nu a găsit încă și un regizor atras de proiectul “Hamlet” și de cele viitoare. A aflat doar sprijin de găzduire la Teatrul Foarte Mic pentru “exercițiul-Hamlet”. Teatrul Foarte Mic își axează repertoriul pe proiecte independente cum este și acesta, ce includ în distribuții, adeseori, și actori ai Teatrului Mic de care aparține sala sa. Actuala premieră este rodul proiectului actriței Teatrului Mic, Liliana Pană care interpretează și rolul lui Hamlet. Echipa acestui “exercițiu” merită toată stima pentru curajul de a opta pentru “Hamlet”, dar spectacolul suferă de lipsa unui regizor.

Actrița Liliana Pană și-a dorit să își afirme talentul interpretând celebrul personaj și din negăsirea sprijinului unui regizor și-a asumat și … rolul regizorului. Evident, a comprimat și adaptat piesa lui Shakespeare pentru a îndeplini cerințele unui spectacol – exercițiu cu durata de aproximativ o oră și jumătate. Scenariul rezultat este o încropeală de scene în jurul acțiunii, ce transformă piesa într-un text asemănător celui aflat la baza unei telenovele. Substanța piesei bogată în trimiteri spre compartimente existențiale majore, se pierde. Unele personaje, spre exemplu Fortinbras ce are un scop important pentru evidențierea sensurilui scrierii, dispar. La rândul său, viziunea regizorală este confuză și incoerentă ca intenții. Debutul reprezentației propune primirea publicului de o trupă de actori ce poate fi și cea invitată de prințul Danemarcii la Elsinore. Ideea regizorală de a lansa o astfel de convenție pentru “exercițiul-Hamlet” avea șansa de a motiva "exercițiul", dar se pierde pe parcursul reprezentației. Nedezvoltată este și prezența lui Alexandru Triscariu care susține cu fagotul său momente muzicale pe compozițiile inspirate datorate lui Iosif Herțea. Sunt accente muzicale dramatice binevenite pentru sensurile piesei, dar incoerent aplicate de regie. Novatoare rămâne și tratarea duelului final, Hamlet – Laert , lipsit de arme, dar … în scena uciderii lui Polonius se apelează la pumnalul clasic ! Apar câteva momente originale în ilustrarea teatrală a acestui experiment, bine denumit “exercițiu”, motivate de piesă, dar care nu sunt plasate coerent de regie în contextul reprezentației. Total neglijentă rămâne îndrumarea interpreților și personajele devin marionete într-o telenovelă. Relațiile dintre personaje sunt ignorate.

Dificila partitură a prințului Hamlet revine Lilianei Pană care surprinde prin lectura profundă a replici, rostită cu subtilitate în descifrarea la nuanță, inteligentă a sensurilor. Actrița asimilează credibil esența personajului, frământările sale interioare, gândurile ascunse. Susține un examen greu prin acest rol și reușește să demonstreze personalitatea sa de actriță capabilă să abordeze personaje de anvergură. Mai favorabil ar fi fost totuși pentru Liliana Pană să riște mai mult și să prezinte singular doar un monolog amplu al personajului, să ofere un recital “Hamlet”. Lipsindu-i din exterior ochiul de veghe al regizorului, Hamlet în interpretarea sa, nu își completează profilul relaționând cu celelalte personaje și pierde din consistență.

Majoritatea actorilor din distribuție nu manifestă eforturi particulare de studiu asupra partiturilor ce la revin și adeseori, interpretarea lor este exterioară și exagerată. Devin … prestatori de servicii puțin intresați de ansamblul spectacolului. Absența unei viziuni regizorale ferme duce la transformarea în scheme simpliste a personajelor ce parcă sunt desprinse dintr-o telenovelă, de pildă regele și regina. În prima apariție, Gertrude, în interpretarea Ralucăi Petra pare o femeie dintr-o mahala, iar rugăciunea regelui Claudius, de exemplu, este recitată școlărește, exterior de Radu Ciobănașu. Regele și regina nu mai au astfel caracterizați, implicarea majoră solicitată de conflict. Nebuniea Ofeliei este strident jucată, fără rost, dar Rozana Radu dezvoltă însă, în alte scene, și momente sensibile, apropiate de naivitatea personajului. Polonius e tratat de Nicolae Nastasia doar ca o slugă dezinteresată de ce se petrece în jurul său. În rolul unui gropar, Codruța Ureche prezintă cu ironie un monolog rupt de contextul dramatic al scrierii. În interpretarea lui Răzvan Marina, Laert pare doar un tânăr egoist și prostovan. Robert Radoveneanu reușește totuși, în Horațio să susțină cu tensiune relația acestuia cu Hamlet, să sugereze trăiri interioare ale personajului.

“Hamlet – un exercițiu” reunește eforturile unei echipe numeroase : Silvia Șerban – costume, coerent create prin stilul simplu al desenului, Cristina Milea și Cătălin Manea – un decor dominat de culoarea neagră rezumat la câteva scaune “bandajate” cu fâșii albe, Andreea Duță – mișcare scenică și Iuliana Băltătescu – light design. Intențiile întregii echipe din care în lumina reflectoarelor sunt doar actorii, rămân lăudabile, chiar dacă rezultatul dovedește multe hibe. “Exercițiul” este o primă probă de foc a acestei “companii” care are șanse să se afirme în timp, dacă echipei ambițioase i se va alătura și un regizor. Dar … e criză mare de regizori !