“ REQUIEM. Nu știi nimic despre mine “ - TEATRUL ODEON

UN IMPRESIONANT SPECTACOL ORIGINAL DE DANS CONTEMPORAN

Teatrul Odeon nu se dezminte și găzduiește un alt proiect de excepție, “Requiem. Nu știi nimic despre mine”, spectacol umanitar dedicat strângerii de fonduri pentru victimele cutremului din martie, din Japonia. Proiectul este produs de Fundația PerfoRM cu sprijinul Japan Tobacco International (JTI) și reunește doi ași ai dansului contemporan, pe Răzvan Mazilu și Motoko Hirayama.

Originalitatea acestui spectacol impresionant se manifestă pe mai multe coordonate. Mai întâi, cei doi artiști au repetat apelând la … tehnica modernă, mail-ul și înregistrări video ! Se simte efectul acestei metode originale pentru că fiecare artist va susține o serie de momente solistice, iar comunicarea dintre ei se va petrece abia în final printr-un scurt dans relațional în cuplu. Coregrafia aparține japonezei Motoko Hirayama, pe de-o parte, și lui Răzvan Mazilu și Vlad Merariu, pe de altă parte, fiind unită prin tema centrală, căutarea individuală a unui drum în viață. Scenariul are și el o amprentă de originalitate. Răzvan Mazilu nu se poate desprinde de curentul impus cu succes la Teatrul Odeon, de “teatru-dans”. Ca un actor desăvârșit va susține și o serie de monologuri referitoare la biografia sa, dar și la marile sacrificii ce presupun abordarea profesiei de dansator. Aceste momente remarcabil decupate și interpretate de Răzvan Mazilu, aduc un accent personal, aparte, reprezentației, dar uneori sunt prea lungi (text – Lorena Lupu), în raport cu tema principală. Scenariul își dorește să puncteze clipele de cumpănă existențială prin care poate trece orice individ. Pornește de la apariția unui tânăr nonconformist și se dezvoltă prin două personaje, un bărbat și o femeie, fiecare fiind marcat de căutări, singurătate și profunde frământări interioare, ca în final, prin întâlnirea celor doi, să se sugereze necesitatea vitală a comunicării dintre oameni.

Muzica aleasă în scopul principal al spectacolului de a comemora victimele din Japonia, este “Requiem”, o compoziție din 2005 a muzicianului galez, Karl Jenkins, personalitate distinsă cu multe premii. Interpretarea rafinată a compoziției dedicată sufletelor dispărute, susține scopul proiectului și prin accentele unor poeme japoneze haiku. Scenografia simplă, cu un decor marcat de două bare ușor manipulabile pentru schimbarea poziției, câștigă în imagine prin luminarea spațiului de joc, inspirat creată de Lucian Moga. Reușește să creeze un personaj din lumină.

Desigur că “sufletul” reprezentației rămân cei doi interpreți, Motoko Hirayama și Răzvan Mazilu. Demonstrând o plastică a expresiei corporale ieșită din comun, dansatoarea japoneză construiește un personaj care trece interior prin o serie de stări exteriorizate cu trăire intensivă. Înlocuiește cuvântul prin gestul armonios și amănunțit compus cu trupul său, în funcție de stare. Moto Hirayama pare a fi din … plastilină în comunicarea frământărilor personajului său.

Cuvintele sunt prea sărace în a descrie cum concep cei doi artiști dansul contemporan, transformând tehnica asimilată prin studii și a dansului clasic. Răzvan Mazilu în orice proiect de teatru-dans este admirabil. De astă dată se conentrează pe linia expunerii tumultosului conflict interior ce macină personajul. Singurătatea, necesitatea de a își exterioriza revoltele, de a căuta soluții existențiale, devin motivele cheie ale scenelor de dans solistic. Corpurile celor doi “vorbesc” despre tensiunile existenței în scene ce lasă adeseori, publicul cu respirația tăiată. Tăcerile musicale sunt de asemenea, ilustrate cu finețe gestuală.

Întâlnirea originală dintre acești doi artiști aparținând unor culturi diferite, dar uniți prin harul lor creator, are drept rezultat un spectacol ce nu se poate uita ușor, pentru performanța afilierii dansului contemporan la valorile cu miez cultural al artei scenice.

P.S. Spectacolul întreprinde un turneu în țară.

“ MEȘTEȘUGUL VIEȚII “ – TEATRUL “ BULANDRA “

DOI PE UN … PAT

Trăim într-o lume în care comunicarea devine de la o zi la alta, o mare problemă. Fenomenul e în degringoladă din diverse motive, în comunicarea între mai marii puterii cu simpli lor concetățeni, în mass media cu aceia aleși drept scop al adresării, până la comunicarea de bază, intimă, necesară existențial unui cuplu.

Pe acest motiv al comunicării, William Gibson a scris “Doi pe un balansoar”, o piesă ce a înregistrat un mare succes. Aleksandr Ghelman – “Doi pe o bancă”, un alt succes. Dramaturgul israelian Hanoch Levin atacă același motiv, dar alege un cuplu vârstnic care după treizeci de ani de căsnicie, suferă din lipsa comunicării. Alt aspect, cu o altă tentă stilistică a scrierii, dar aceiași temă spinoasă și actuală cu șanse de succes teatral.

Hanoch Levin are la activ peste cinzeci de piese jucate și apreciate pentru scriitura lor specială prin care atacă grave și diverse probleme ale lumii contemporane. “Meșteșugul vieții” este un text sensibil poetic, o comedie neagră despre condiția umană. (Deosebit este programul de sală ce conține o bogată documentare și o grafică aparte prin care sugerează prin plasarea comentariilor, linia poetică a scrierii.) Acțiunea se construiește în jurul lui Iona (Răzvan Vasilescu) și soția sa, Leviva (Dana Dogaru), oameni cu carduri cum specifică replica, ajunși după trei decenii de mariaj în conflict. Fiecare are regretele și nemulțumirile proprii. Iona vrea să renunțe la relația conjugală. Dialogul nemulțumirilor se va sfârși o dată cu viața lui Iona și apoi a partenerii sale. Aceste precizări sunt necesare pentru a argumenta aspectul teatral neconvingător, adeseori, al viziunii regizorale. Dramaturgul induce cu subtilitate o tentă poetică în conflictul dintre cei doi pe care vârsta îi îndepărtează de posibilitatea de a fi împreună.. Strecoară în acest conflict și personajul Gunkel (Dan Aștilean), un vecin suferind de singurătate, apropiat sufletește de cei doi, în special de Leviva. Piesa oferă generoase partituri pentru actori.

Spectacolul este însă, discutabil chiar dacă reunește nume prețuite ale teatrului. Punctul nevralgic rămâne conceptul regizoral datorat lui Felix Alexa, regizor cu un palmares apreciat. A vrut să fie peste sensibilitatea poetică a piesei, să îi dea un alt ambalaj teatral apropiat de absurd în dezacord cu linia realistă a scrierii. Mai întâi, optează pentru un decor tern, cenușiu apăsător, cu trimitere spre o închisoare a vieții cuplului de oameni pe care scrierea specifică totuși, a fi realizați financiar. Decorul, ce aparține apreciatei scenografe Nina Brumușilă, devine un prim avertisment al intenției viziunii regizorale de a instaura o convenție teatrală fals absurdă și prin întrebuințarea obiectelor din casă. Camera cu paturile celor doi, cu un gol în acoperiș, duce spre trimiteri metaforice forțat propuse în raport cu textul. Cei doi vor ieși din viață în final pentru că sunt obosiți și incapabili fiecare să mai continuie relația lor de durată, chiar dacă invocă ironic amintirile, conflictul dintre ei degajă în piesă un comic amar, bine motivat, aspect ignorat de viziunea regizorală. În debutul reprezentației, Felix Alexa propune un consistent prolog ca imagine convențională, lipsit de replică. Leviva doarme și în somn toarce ca o pisică, iar soțul se revoltă nervos și o răstoarnă din pat. Începutul atenționării realist convingătoare asupra a ce va urma este uitat însă, pe parcursul dezvoltării și îngropării în absurd, fătă rost, a relației.

Actorii reușesc totuși, să treacă în multe scene peste conceptul rigid al regiei împins în absurd prin efecte teatrale, și dau forță emoțională degringoladei în care se află cuplul. Le revine interpreților și sarcina grea de a dubla situațiile și stările personajelor prin songuri, recitative, neconvingător asimilate de viziunea regizorală și manierist, de astă dată, compuse de stimata Ada Milea. Cântecele, la fel cum este și momentul excelent al dansului celor doi (coregrafia Dan Măndiță și Amalia Iscu) sunt un plauzibil pretext al invocării trecutului ce a unit acest cuplu. Muzica nu susține intenția. În ciuda dificultăților vizualizării teatrale, Dana Dogaru reușește să dea credibilitate emoțională personajului Leviva. Actrița dovedește din nou, știința și finețea pătrunderii în profunzimea rolului atribuit. Dorința de viață normală, dar și tristețea vârstei, amintirea momentelor de bucurie ce au unit căsnicia , totul este sugerat admirabil, la nuanță de actriță. Ochii, privirea lor, vorbesc adeseori, mai mult decât replica și contextul vizual, susțin sensibilitatea și nota poetică aparte a naivității personajului. Dana Dogaru creează un alt rol de referință pentru biografia sa de actriță de frunte a teatrului nostru. Și Răzvan Vasilescu, o personalitate valorică, încearcă să treacă peste barierele absurde ale regiei și să impună profilul lui Iona cel pragmatic și revoltat pe relație, dar confuz în argumentare, cum indică textul. Cu atenție actorul arată difuza argumentare a revoltei lui Iona. Dacă în unele scene este îndrumat spre stridențe de expresie, Răzvan Vasilescu reușește să echilibreze pe parcurs definirea verosimilă a personajului prin harul și intuiția sa incontestabile. Dan Aștilean scoate în evidență un rol secundar, chiar dacă regia îi atribuie doar menirea de argument banal al conflictului. Actorul atenționează asupra singurătății dramatice a lui Gunkel care caută disperat comunicarea cu cei din preajmă .

“Meșteșugul vieții” este un spectacol ce prilejuiește întâlnirea cu actori confirmați ca valori, pe care regia i-a îndepărtat prin accente absurde de datele esențiale ale piesei , de poezia scrierii.

“ MISTERUL SEBASTIAN “ – TEATRUL ODEON (SALA STUDIO)

EVOCARE DE EXCEPȚIE A UNUI MOMENT ISTORIC

Teatrul Odeon este printre puținele instituții teatrale preocupate să prezinte proiecte originale în afara premierelor obișnuite, de la spectacole – lectură, la reprezentații invitate de peste hotare, până la “spectacole – document”. “Misterul Sebastian” lansează proiectul “spectacole – document”.

O televiziune controversată a difuzat spre miezul nopții, inspiratul serial documentar “București. Strict secret”, realizat de scriitorul Stelian Tănase. De aici a pornit și intenția sa de a se apropia de teatru și a conceput scenariul pentru “Misterul Sebastian”. Intenția lui Stelian Tănase este de a transfera în teatru, serialul tv. despre puncte fierbinți din istoria Bucureștului , cu referiri la cum a fost afectat acesta de situațiile tragice din triste vremuri trecute. S-a alăturat acestui proiect, regizorul Felix Alexa și rezultatul este un spectacol original, de excepție, despre premiera din martie 1944 a piesei “Steaua fără nume”. Expunerea teatrală a acestui moment a beneficiat de prezența lui Radu Beligan care a trăit acele timpuri dramatice, meșterul de astăzi fiind interpretul personajului Miroiu la lansarea piesei în regia lui Soare Z. Soare. Maestrului i s-au alăturat pentru această evocare, Marius Manole și Rodica Mandache.

Scenariul, dibaci alcătuit , ne relatează cum în perioada când armatele sovietice se apropiau de Capitală, când regimul Antonescu manifesta antisemintismul său prin deportări și “decrete”, Mihail Sebastian scria ultima piesă, iar numele său nu putea figura pe afiș pentru că era evreu. Drmaturgul a decedat în mai,1945, în urma unui suspect accident de mașină. Acest tragic episod din trecut relatat cu lacrimi în ochi și de cineva care a trăit atunci, de maestrul Radu Beligan , a însemnat pentru spectatori o CLIPĂ UNICĂ de contact direct cu istoria.

Cu atenție la transmiterea încărcată de dramatism a episodului, regizorul Felix Alexa a îmbinat proiecțiile cu imagini din arhiva vremii, bine selectate, cu îndrumarea distribuției. Cu distincție și finețe, Marius Manole a definit portetul lui Mihail Sebastian, iar Rodica Mandache a dat firesc actriței evocate. Desigur însă, că miezul reprezentației a fost Radu Beligan, marele actor fiind legat sentimental de Mihail Sebastian.

Acest spectacol trebuie vizionat, fiind o emoționantă evocare a trecutului și anilor săi negri pe care nu trebuie să îi uităm, având drept pion, o personalitate care a trăit atunci tragicul eveniment prezentat. Va rămâne în arhiva paginilor despre teatru ca o filă unicat. Una este când citești despre istorie și alta când o vezi, o simți prezentată de cineva care a trăit-o. Merită toată stima, Teatrul Odeon și Fundația Orient Expres pentru producția acestui spectacol – document.

“ VOCEA UMANĂ “ – TEATRUL METROPOLIS

UN SPECTACOL, LECȚIE DE ACTORIE LA NIVEL ÎNALT

Orice actor care ambiționează remarcarea printr-un recital sau “one man show”, riscă enorm, dacă nu are în umbra sa un regizor cu har pedagogic pentru a îl îndruma. Dorința de recitaluri e mare. Și în Festivalul Național de Teatru, recent încheiat, au apărut astfel de recitaluri, unele dezavantajând interpretul. De curând, și ArCuB a prezentat “My Life with Men … and Other Animals”, un “one woman show” invitat din Italia al directoarei artistice de la Teatro del Sale din Florența, Maria Cassi. Era un exercițiu de virtuozitate tehnică, regizorul Peter Schneider speculând posibilitățile actriței de a cânta, dansa și susține o relație interactivă cu spectatorii.

La Teatrul Metropolis, “Vocea umană”, recitalul Oanei Pellea, poate fi considerat însă, rezultatul unei lecții de actorie la nivel înalt, fiind un spectacol aparte, emoționant. După mai mult de 25 de ani, Oana Pellea și-a dorit din nou, să fie “studenta” profesoarei sale, Sanda Manu, unul din puținii pedagogi de înaltă clasă pe care îi mai are învățământul nostru artistic. S-a ales un text cu mari dificultăți în precizarea situației conflictuale, un monolog de Jean Cocteau, scris de acesta în 1930 pentru actrița Berthe Bovy de la Comedie Francaise. O femeie care încearcă să își recâștige iubitul, poartă cu acesta un dialog prin telefon, el fiind în pragul căsătoriei cu altcineva.

Regizoarea spectacolului Sanda Manu își pune în valoare măestrie de pedagog în modelarea interpretei pentru a da claritate sensurilor uneori, confuze ale scrierii. A lucrat pentru evidențierea subtextului fiecărei replici rostite, și demersul său pedagogic a dat un strălucit rezultat pentru că a avut alături o actriță de excepție, pe Oana Pellea. Într-o scenografie minimalist concepută cu rost funcțional, ca sprijin pentru atmosfera solicitată de monolog, creată de Iuliana Vîlsan, actrița dezvoltă credibil, de la o replică la alta, stările prin care trece personajul său. Oana Pellea este de nerecunoscut în rolul unei femei îndrăgostite a cărei relație de dragoste a eșuat. Imprimă o frumusețe aparte, atât interioară cât și exterioară, personajului. De la ținută, la glas și intonații, de la râs amar la lacrimă, Oana Pellea pare o altă personalitate artistică. Colaborarea celor două creatoare - actriță și regizoare – are un rezultat surprinzător, “apariția” … celui de al treilea personaj, bărbatul de la telefon. Evident, el nu există pe scenă, nu are replică, dar modul în care Oana Pellea poartă cu el dialogul femeii părăsite de acest bărbat , prin răspunsurile ei sugerează convingător , cele rostite de interlocutorul din umbră. Acest dialog fără partener, actrița îl poartă la început, cu feminitate impusă exploziv ca să masheze drama interioară a celei părăsite, ca spre final, cu sensibilitate redă durerea celei înfrânte în dragoste. Este admirabilă Oana Pellea în acest rol, dovedind complexitatea talentului său. Trăiește interior stările provocate de un dialog cu un personaj absent și comunică sensurile replicilor neauzite chiar prin expresiile tăcerii celei ce le ascultă la telefon. Istoria unei iubiri destrămate, e descifrată printr-o analiză psihologică a femeii ce se confruntă cu această situație disperată , redată inteligent prin nuanțele interpretării actriței de valoare care este Oana Pellea.

“Vocea umană” rămâne o demonstrație de arta actorului, când acesta are în preajmă un regizor – pedagog, un spectacol emoționant, ascultat cu respirația tăiată de către public.

FNT, O RADIOGRAFIE PROFESIONALĂ A STAGIUNII 2010 – 2011

CONCLUZIILE UNUI SPECTATOR

În ediția XXI, Festivalul Național de Teatru a câștigat echilibru și coerență prin propunerea selecției. Trupele străine au fost invitate, nu pentru a demonstra concurențial ce au realizat în teatru cei de peste hotare, ci cu intenția firească de a servi titulatura de “național” a festivalului, fiind invitate spectacole care arătau ce înfăptuiesc creatorii noștri și pe alte meleaguri. “Premiera festivalului”, ilogic programată în edițiile anterioare, a dispărut. Slecționerul unic, Alice Georgescu a vizionat peste o sută de spectacole și a ales 32 pe care le-a considerat cele mai importante pentru stagiune, esențiale și necesare tematicii proiectului unui festival național. Le-a repartizat în cinci secțiuni cu sens alcătuite : “Focus – Andrei Șerban – cehovizare”, având drept argument că 2010 a fost Anul Cehov (150 de ani de la naștere), iar regizorul s-a manifestat preocupat mereu de opera sa, “Spectacole tematice – selecția centrală” – cu premiere remarcate în stagiune, “Dans în teatru” cu intențiile de a reuni cele două arte, “Teatrul de mâine”, argument pentru încercările de a revitaliza convenția teatrală obișnuită și “În prim-plan actorul”, secțiune ce ar trebui dezvoltată pentru că actorii rămân sufletul oricărei reprezentații. Echipa care a dat viață proiectului merită felicitări. Programarea spectacolelor pe mai multe zile fără a se suprapune reprezentațiile de mare interes prin personalitățile de pe afiș, a fost cu atenție îndrumată, chiar dacă la unele, publicul a rămas nemulțumit că sala avea un număr restrâns de locuri și nu permitea mai mulți spectatori. (Un exemplu aparte rămâne “D’ale carnavalului”).

După vizionarea a 25 de spectacole comentate pe acest blog, se poate trage, din nou, concluzia că teatrul nostru are valori incontestabile. Marii regizori, cu vastă experiență, au dominat și aceast festival. De la Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Laszlo Bocsardi, Alexandru Darie, Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Tompa Gabor , până la Alexandru Dabija și Yuri Kordonski, toți au avut un cuvânt de spus prin spectacole ce pot provoca multiple comentarii. Toate cu intenția de ținută culturală, mai mult sau mai puțin reușită. Din păcate, regia tânără nu a venit cu propuneri convingătoare. Singurul regizor tânăr din festival , ce a atenționat asupra personalității sale, a rămas Alexandru Mâzgăreanu prin “Purificare”, spectacolul Naționalului bucureștean. Alte nume noi de regizori, nu s-au impus. Au participat la secțiunea “Teatrul de mâine”, e drept, numai patru spectacole.

Din nou, actorii au demonstrat că sunt motorul unui spectacol , dacă au și un regizor ce are pricepere în a îi evidenția. De la cei de la Teatrul “Bulandra” – “vedeta” festivalului prin cele trei spectacole : “Îngropați-mă pe după plintă”, “Însemnările unui necunoscut” și “Ivanov” - , până la echipa lui Laszlo Bocsardi de la Teatrul “Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe sau cea a lui Andrei Șerban de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, actorii au uimit prin interpretarea personajelor în care au fost distribuiți. La Teatrul independent Arca, doi actori – Lari Giorgescu și Silvian Vâlcu, alături de scenograful Vladimir Turturică – au dovedit însă, că pot realiza un spectacol, “Emigranții”, remarcabil, și fără sprijinul unui regizor. Actorii rămân forța vitală a teatrului nostru, dar de multe ori simt lipsa unor regizori, criza regiei fiind evidentă în viața curentă a teatrelor.

Chiar dacă unele spectacole au putut deziluziona pe cei care așteptau realizări memorabile din parte unor regizori de marcă, linia generală impusă de festival a fost calitatea și originalitatea viziunilor regizorale. Puteam fi de acord sau nu, cu un concept regizoral, dar în majoritatea spectacolelor existau momente impresionante, gândite profund pentru a releva teatral consistența piesei.

În prim planul festivalului s-au plasat, după opinia multora, spectacolele Teatrului “Bulandra”, alături de “Strigăte și șoapte” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), “Neguțătorul din Veneția” (Teatrul "Tomasi Aron" din Sfântu Gheorghe), “Nevestele vesele din Windsor” (Teatrul Metropolis), “Furtuna” (Centrul Cultural pentru UNESCO "Nicolae Bălcescu"), “Cântăreața cheală & Lecția” (Teatrul de Comedie) și "Purificare" (Teatru Național "I.L.Caragiale").

Cu profesionalism, înfrângând subiectivismul firesc oricărei persoane, selecționerul a prezentat în FNT spectacole de valoare ale mișcării noastre teatrale, care definesc o stagiune reușită. Pentru această ediție , a lucrat zi și noapte, o echipă devotată teatrului, reunită de cei de la UNITER. Ediția XXI s-a sfârșit, meritele sale au fost arătate, în mass media destul de puțin pentru că un eveniment cultural se consideră că nu interesează. “Cafeneaua critică” de la Club A, un proiect cultural unicat susținut de Bogdan Lefter, a marcat evenimentul. S -a lansat de acum, pregătirea următoarei ediții. Va fi “Anul Caragiale” și toate teatrele pregătesc spectacole pentru această aniversare. Selecția devine foarte difivilă. Totuși, poate că ar trebui instituționalizat acest festival , ajutată structurarea realizării sale, cum se întâmplă în alte țări europene, “colege” de UE. Dar grav rămâne că la noi, cultura e tratată ca o Cenușăreasă.

În festival, compartimente speciale au fost “Divanele” – dezbateri cu mari creatori de interes pentru viitorii artiști, cât și numeroase și importante lansări de carte. Teatrul radiofonic, de asemenea, a rămas o prezență activă în fiecare zi, dovedind preocuparea pentru cultură a postului public. Nu același lucru se poate spune despre televiziunea publică, absentă cu premiere de teatru tv. considerate drept un compartiment ce nu aduce audiența pe care mizează prin o mulțime de dezbateri pe așa zise teme “arzătoare la ordinea zilei”. Nici măcar elementare informații zilnice referitoare la programul festivalului, nu și-au găsit locul meritat în jurnalele informative. Nici Festivalul Internațional “George Enescu”, nu și-a găsit locul meritat în buletinele de știri ale numeroaselor noastre televiziuni preocupate de pălăvrăgeli politice, așa că nu trebuie să ne mai mire nimic. Publicul însă, a dat năvală la festival în fiecare zi, demonstrând interesul pentru o manifestare culturală inspirat concepută.

“ DESPRE IUBIRE LA OM “ – TEATRUL “ SICĂ ALEXANDRESCU “ din BRAȘOV

6 NOIEMBRIE – FNT (Ediția XXI )

Aparținând secțiunii “SPECTACOLE TEMATICE – selecția centrală”, spectacolul “Despre iubire la om” ar putea fi considerat ca o radiografie satirică a unui posibil triunghiului conjugal. Scenariul conceput de Niculae Urs, exersat pe scrierile lui Cehov după “Măscăriciul”, un spectacol remarcabil de la Teatrul “Bulandra”, are la bază povestirea scriitorului rus, “Marfă vie”, împănată cu inserturi din alte texte ale autorului, și din păcate, și cu alte replici din limbajul … “cool”. “Marfa vie” este o femeie, Liza Ivanovna (Iulia Popescu), apropiată prin visuri și comportament de doamna Bobvary a lui Flobert. Plictisită de viață, indecisă, superficială, Liza trece de la soț, Ivan Petrovici (Marius Cordoș) , la amant, doctorul Grigori (Demis Muraru), apoi din nou la soț, dar având alături amantul.

Scenografia lui Cosmin Ardeleanu servește admirabil intențiile sugerate de Cehov. Într-o pădure uscată de mesteceni, la capetele unei punți ondulate, sunt indicate două “case”, aproape la fel mobilate cu balansoar și multe perne în jur. Decorul inspirat se completează prin costumele personajelor. De o parte, ar fi locul lui Grgori cel îndrăgostit de Liza, iar dragostea se manifestă tumultuous pe puntea dintre “domiciliile” lor, de cealaltă parte se află Ivan, un burghez, ursuz, interesat de bani, ce își va vinde soția doctorului, vecinul său. Decorul susține intenție de satiră la adresa unui posibil triunghi conjugal.

Viziunea regizorală aplicată de Alexandru Dabija merge pe linia sublinierii ridicolului pasiunilor celor trei, ridicol pe care îl împinge însă, excesiv în grotesc. Prin machiajul purtat de personaje, acestea devin niște jalnici măscărici. Nu trebuie uitat că spațiul de joc este neconvențional, cu spectatorii sunt așezați pe gradene în jurul său, în imediata apropiere de interpreți. Jocul actorilor e îndrumat însă, de regie spre accente stridente. Relațiile sunt neglijate. De pildă, ironia că Liza se vrea actriță, are un copil, e trecută în plan secundar. Regia acceptă incredibil și replici penibile. La un moment dat, doctorul rostește : “Ce vină avem noi, că ne iubim, ce p…a mea” ! Sau Liza : “Tâmpitule, labagiule” ! Este prea mult, să cobori o adaptare după Cehov, la un asemenea limbaj al divertismentului tv, când spectatorii vin la teatru tocmai să scape de el.

Forțarea interpretării de către regie, duce actorii la degradarea conceperii personajelor, la inutile exagerări de expresie și gest. Efortul lor de caracterizare a personajelor rămâne totuși, apreciabil. Bovarismul Lizei, femeie nemulțumită de viața conjugală, dar cu o preferință pentru teatru pe scenă, aplicată naiv și în viața curentă, Iulia Popovici îl susține cu dibăcie în multe momente. Pasională și năzuroasă, Liza este interior atent descifrată de actriță. Nemulțumit de viață, din alte cauze, este și Ivan. Încrâncenările sale, dorința de bogăție sunt credibil sugerate de Marius Cordoș. Un doctor doar nebun din dragoste pare Grigori prin interpretarea lineară a lui Demis Muraru.

“Despre iubire la om” rămâne un produs obișnuit al unei regii ce insistă să se remarce prin efecte exagerate lipsite de motivare în text. Alexandru Dabija este însă, un regizor al profunzimilor, dar de astă dată, a căzut în plasa suprasolicitării temei, împinsă într-un grotesc inuti, ce face ca spectacolul să fie mediocru, să nu transmită credibil nici umor, nici emoție.

P.S. Ultima zi a FNT a mai cuprins "Yerma", "Îngropați-mă pe după plintă", "Furtuna", "Ivanov" - spectacole comentate pe blog, și "Platonov" (Teatrul Național din Târgu Mureș).

“ YERMA “ – TEATRUL TINERETULUI din PIATRA NEAMȚ

5 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Secțiunea “DANS ÎN TEATRU” a reunit “Nevestele vesele din Windsor”, regia Alexandru Tocilescu – spectacol comentat pe blog, “Crazy stories in the city”, un spectacol de Arcadie Rusu (Teatrul Mic), “Othello și prea iubita lui Desdemona” în regia lui Mihai Măniuțiu (Teatrul de Mișcare Studio M. din Sfântu Gheorghe) și “Yerma”. Este singurul criteriu al selecției, confuz. Coregrafia intervine tot mai des în teatru să îi sporească atractivitatea, e un aspect cunoscut, dar singura tendință reușită de a îmbina cele două arte, teatrul cu dansul, rămâne , la noi, proiectul original inițiat de Răzvan Mazilu la Teatrul Odeon, “Teatru – Dans”.

“Yerma” este un proiect prin care echipa de realizatori a distrus “teatrul” propus de piesa lui Federico Garcia Lorca, pentru a demonstra că și actorii noștri știu să danseze … în pași de flamenco. Poet, prozator și dramaturg, Federico Garcia Lorca rămâne o valoare a literaturii spaniole. “Casa Bernardei Alba”, “Nunta însângerată” sau “Yerma” sunt piese de referință în dramaturgie. Și în “Yerma”, o piesă cu pregnantă tentă poetică, se află în centru femeia, drama sa fiind acum, neputința de a avea un copil cu soțul Juan. “Adaptarea” compusă simplist de Ungvari – Zrinyi Ildiko condensează la maxim piesa, o ciopârțește, de nu mai rămâne mai nimic din ea, decât tematica. Substanța dramatică este spulberată, replicile sunt reduse la mici explicații sporadic plasate, nota lor poetică e anulată, constructul personajelor e distrus. Sunt înghesuite de-a valma “prima cumnată, a doua cumnată și sătenii” care devin o figurație , un fel de cor uniform ce se exprimă în pași de flamenco. Afișul spectacolului, ca și programul său, aveau obligația culturală să specifice “un spectacol după o idee de Federico Garcia Lorca” pentru că din piesă erau numai mici resturi.

Regizorul Laszlo Beres acceptă “adaptarea”, considerând că dansul poate suplini consistența textului. Plasează ce a mai rămas din acțiune și conflict într-un spațiu confuz. Decorul se rezumă la un pat așezat în centrul scenei în jurul lui fiind înghesuite 15 personaje care trebuie să danseze continuu. Intenția ar fi sugerarea că săteni și cumnate, se uită pe gaura cheii, interesați fiind de patul conjugal al Yermei și Juan. Costumele sunt concepute uniform, în negru, cu mici excepții în cazul Yermei sau al lui Dolores. Scenografia este realizată de apreciata Judit Dobre Kothay care de astă dată nu a mai avut sprijin în regie. Viziunea regizorală plasează și numeroase efecte fără rost, de pildă venirea lui Juan cu o mască, un fel de cap de taur, imagini colorate de viață redate din când în când, într-o formă ovală, plasată deasupra spațiului de joc, etc. Baza viziunii regizorale rămâne pentru Laszlo Beres, coregrafia lui Lorant Andras. Coregraful apelează la flamenco, dans popular spaniol, pasional, despre bucuriile și tristețiile vieții, exprimate în ritm alert. Flamenco are însă, mai multe stiluri și ritmuri, de la alegrio, la buleria, solea, până la tangos. Coregraful simplifică posibilitățile celebrului dans spaniol, firește și pentru că a lucrat cu actori , nu cu dansatori profesioniști. A vrut doar să valorifice expresia lor corporală. Actorii fac efortul demn de stimă de a asimila datele elementare ale dansului flamenco. Bat ritmul remarcabil, au ținuta corporală solicitată de dans, cât și gestica adecvată. Merită felicitări acești actori – dansatori pentru dăruirea lor în acest exercițiu de flamenco. Coregrafia și regia complică dansul prin intervenția lui Victor, un personaj infirm care pare că o iubește pr Yerma. Acesta va “dansa” cu Yerma într-un moment fără semnificație dramatică. O altă scenă de … tăvăleală se va petrece între Yerma și Juan, fiind lipsită de fior relațional.

Întâlnim în distribuție personalități ale Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, actori capabili să interpreteze mari roluri. Este excelent Cezar Antal în Victor, sugerând prin gest și priviri, stările interioare ale acestui trist personaj. Isabela Neamțu în Yerma se luptă să suplinească prin expresie lipsa replicii. Este ireproșabilă în caracterizarea dorinței unei femei nefericite și blamate de cei din preajmă că nu are un copil, trăiește intensiv frământările Yermei. Actrița subliniază și senzualitatea personajului, în dans și mișcare fiind explozivă temperamental. Celelalte personaje prin regie și coregrafie sunt transformate în scheme uniforme .Actorii sunt executanți remarcabili în scenele de dans și recită timid fiecare, cele câteva replici atribuite. Lucreției Mandric îi revine personajul Dolores, conceput regizoral a fi malefic, iar descântecul său e recitat fără vlagă. Horia Surdu dansează cu nerv în Juan, dar personajul nu are contur dramatic , datorită “adaptării”.

Păcat de efortul actorilor de a bate ritmul de flamenco timp de o oră și patruzeci și cinci de minute, fără să reușească a transmite poezia și dramatismul scrierii acestei piese de Federico Garcia Lorca, luată numai drept pretext pentru un spectacol lipsit de fior emoțional. Spectacolul nu este nici dans în teatru, nici teatru – dans, ci doar un exercițiu primar de flamenco.

“ NEGUȚĂTORUL DIN VENEȚIA “ – TEATRUL “ TAMASI ARON “ din SFÂNTU GHEORGHE

5 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Shakespeare a fost mai mult prezent în actuala ediție a FNT, decât în cele precedente prin spectacole culturale de marcă, precum “Macbeth (Un studiu)” în regia lui Radu Penciulescu, “Furtuna” în regia lui Victor Ioan Frunză (Centrul Cultural UNESCO : “Nicolae Bălcescu”), “Nevestele vesele din Windsor” în regia lui Alexandru Tocilescu (Teatrul Metropolis) – comentate pe blog la data premierei, cărora li s-au alăturat “Othello și prea iubita lui Desdemona” în regia lui Mihai Măniuțiu (Teatrul de Mișcare Studio M. din Sfântu Gheorghe) și “Neguțătorul din Veneția” în regia lui Laszlo Bocsardi (Teatrul “Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe). Mai tinerii regizori, cât și teatrele, îl ocolesc pe Shakespeare pentru dificultatea scrierilor sale care pune la grea încercare, atât pe regizori, cât și pe actori.

Printre puținii regizori inventivi, dar reținut în a folosi “inovații” teatrale, fără o motivare credibilă în piesa aleasă, este Laszlo Bocsardi. Pune în scenă clasici ai dramaturgiei (Moliere, Shakespeare) cu intenția de a demonstra că valoarea lor constă în actualitatea conflictelor și personajelor, fără să aplice trimiteri forțate spre realitate și zonele sale sociale, chiar politice. “Traduce” scenic și “Neguțătorul din Veneția” de Shakespeare, mergând pe linia subtilă de a atenționa că problemele personajelor sunt aceleași , indiferent de timpul scrierii. Spre a nu isca posibile confuzii în cazul acestei piese , introduce un scurt prolog din afara textului pentru a preciza că antisemitismul ca tentativă de percepere prin prezența importantului personaj Shylock, cămătarul evreu, nu își găsește loc în viziunea sa regizorală și nici în scriere. Cuvântul introductiv, didactic, își poate avea rost pentru extremiștii cu mai puțini neuroni care însă, nu calcă în sălile de teatru. Laszlo Bocsardi își centrează conceptul regizoral pe două teme veșnic actuale, goana după bani și ce presupune cu adevărat sentimentul iubirii. Etica, morala sunt puncte centrale ale piesei și pentru ilustrația teatrală a regizorului.

Laszlo Bocsardi reunește în jurul său o echipă excelentă , de la scenografi, la actori. Propune vizualizarea în spații neconvenționale, în costume atemporale. În prima parte a reprezentației, spectatorii așezați pe gradene, vor urmări lansarea acțiunii într-un decor aparent simplu, funcțional. O schelă indică spațiul de joc, cu diverse posibilități. Personajele urcă și coboară scări, cum urcă și coboară evoluția lor pe scara valorilor morale. În partea a doua , dominată de scena procesului în care Shylock își revendică plata pentru banii dați neguțătorului venețian, Antonio, se mută spațiul de joc de pe scenă în sală. Publicul este pe scenă cu fața spre sală, cortina roșie, suport al scenelor ce au drept punct al acțiunii - dragostea, se ridică apoi, ca importantul proces să se petreacă în centrul sălii, cu personaje răspândite și la etaj, cu “avocatul” Portia la marginea scenei, în fața spectatorilor, reprezentându-i parcă la judecată. Perfect motivată este această schimbare de decor ce subliniază rolul actului justițiar plasat adeseori între milă și interes. Admirabil sunt manevrate spațiile acțiunii prin decorul creat de Jozsef Bartha. Costumele sugerează discret caracterele personajelor. Antonio, cel singuratic și egoist, care stârnește conflictul este îmbrăcat în veșminte moderne, în negru. Ducele Veneției rămâne singurul care poartă un costum de epocă în amintirea că autoritatea statală era atunci, un mediator și nu o persoană implicată în actul justițiar. Costumele aparținând lui Judit Dobre Kothay desenează inspirat și prin accesorii, tipologia fiecărui personaj. “Ilustrația muzicală” este o surpriză, fiind condusă original de Katalin G. Incze, prin sunete live, intervențiile unui flautist sau, în final , prin o arie dintr-o celebră operă, ca o “cortină” ce cade moralizator peste conflicte.

Mulți cercetători ai operei lui Shakespeare au considerat această piesă scrisă prin 1596, drept o comedie. Regizorul Laszlo Bocsardi urmărește consecvent firul dramatic al scrierii, iar rezultatul este o tragicomedie, amară. Conceptul său are la bază trei stâlpi ai acțiunii. Primul este Shylock care își câștigă existența dând bani cu camătă. Shakespeare și nici regia, nu îl tratează ca un avar veros. Shylock îi dă bani lui Antonio, un armator bogat, aflat în criză financiară, pentru ca acesta să își ajute prietenul îndrăgostit, Bassanio, de o femeie la rândul ei, bogată, Portia. Clauza împrumutului fără camătă , dacă acesta nu va fi restituit la timp, e să se taie “un fund de carne” din trupul lui Antonio, care o ia drept o glumă. Pentru Shylock este însă , o garanție sigură, după ce statutul său a fost de multe ori batjocorit. Acest personaj complex al piesei este excelent interpretat de Laszlo Szakacs. Trăiește tensionat dramele interioare ale celui marginalizat căria societatea nu îi poate accepta religia, fapt ce îl înrăiește, ca și durerea părăsirii de către fiica sa, Jessica. Actorul la nuanță definește pe Shylock, ca un om chinuit, trist, cu un destin dramatic, care își caută un drum în viață încălcând uneori inconștient chiar, și reguli morale. Un alt stâlp al reprezentației devine Antonio, ca opozant al cămătarului. În interpretarea reușită a lui Laszlo Matray, Antonio își permite a fi adeseori cinic, fiind sigur pe avutul său ca armator, dar suferă un eșec ce îl duce la un pas de moarte prin aplicarea clauzei lui Shylock. Interpretul sugerează și mândria lui Antonio că este un om avut, în relațiile sale cu tinerii prieteni din jur, ce devine rigid, distant cu alții și cu reprezentanții justiției, înțelegând greșeala acceptării clauzei propusă de evreu. Al treilea stâlp al încercărilor la care sunt supuse personajele, încercări ca niște teste de moralitate, devine Portia. Testul inelului dăruit iubitului Bassanio, definește sentimental dragostei, rostul cuvântului dat. În Portia, nobila bogată la poarta căreia vin mulți pretendenți la mâna ei, Gizella Kicsid realizează remarcabil personajul. În scena memorabilă a procesului, când Portia se travestește în avocatul lui Antonio, actrița oferă o fină bijuterie de interpretare a fiecărei replici în raport cu pledoaria sa pentru stabilirea adevărului.

“Neguțătorul din Veneția” este un spectacol captivant, provocator prin sugestii referitoare la regulile elementar morale ale vieții. Este singurul spectacol din cele jucate în limba maghiară în festival, cu o piesă cunoscută în prealabil, care nu solicita urmărirea atentă a traducerii, pentru că relațiile dintre personaje, situațiile, prin interpretarea credibilă a actorilor, comunicau sensurile, transmiteau emoție sau stârneau râsul, în cazul momentelor comice. Jozsef Kolcsar (Bassanio), Alfred Nagy (Lorenzo), Gabor Erdei (Lancelot), Zsuzsa Gajzago (Nerissa) și toți cei distribuiți în roluri de plan secund erau ireproșabili, jucau cu dăruire și implicare în situații.

“Neguțătorul din Veneția” a oferit publicului un spectacol original, în spații neconvenționale atribuite de regizor drept argument pentru susținerea impresionantă a sensurilor majore și actuale ale piesei – rostul moralei în viața curentă și al adevărului în justiție.

P.S. Vineri 4 noiembrie s-au prezentat în FNT : “Macbeth” (Teatrul Național “I.L.Caragiale”), “Blifat” (Teatrul Odeon), “Cântăreața cheală & Lecția” (Teatrul de Comedie) – comentate pe blog și “Othello și preaiubita lui Desdemona” (Teatrul de Mișcare Studio M. din Sfântu Gheorghe), “Mai întâi te naști” (Teatrul “Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe), iar sâmbătă 5 noiembrie : “Ivanov” (Teatrul “Bulandra”) – spectacol comentat pe blog, “Galaxia Svejk (Teatrul Țăndărică), “Yerma” (Teatrul Tineretului din Piatra Neamț), “Mansardă la Paris” (Papiertheatre din Franța), “Platonov” (Teatrul Național din Târgu Mureș), “Despre iubire la om” (Teatrul “Sică Alexandrescu” din Brașov).

“ D’ALE CARNAVALULUI “ – TEATRUL NAȚIONAL “ RADU STANCA “ din SIBIU

3 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Sala Operei Române din Capitală a fost luată cu asalt de public, mai ales de spectatori tineri, dornici să vizioneze “D’ale carnavalului” de la Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu, în special pentru că regia aparținea lui Silviu Purcărete. Era o mare bucurie să vezi că și teatrul poate câștiga o astfel de popularitate, nu numai “vedetele” rock , pop. Desigur, Silviu Purcărete a obișnuit publicul cu spectacolele sale memorabile din scrierile clasicilor, și amintim numai, “Faust”. Așa că era firesc marele interes al bucureștenilor pentru a urmări propunerea sa cu piesa lui Caragiale.

Cu fantezie creatoare, respectând însă, pios scrierea lui Caragiale, Silviu Purcărete propune un “carnaval” al sentimentelor, al “traducerilor în amor” dintr-o lume mizeră a mahalalei, în scenografia spectaculoasă al lui Dragoș Buhagiar. Scena goală, doar cu câteva cărămizi pe podea și un tomberon, întâmpină spectatorii. Reprezentația începe prin pătrunderea pe o laterală a scenei a unui tir venit cu spatele, din care se descarcă elementele de decor, mobilierul frizeriei lui Nae Girimea. Se dezvelește apoi, un perete lateral alcătuit dintr-o imensă oglindă ce va avea un rost semnificativ în spectacol. Decorul este conceput ingenios de Dragoș Buhagiar ca un spațiu flexibil, căruia regizorul îi atribuie importanța de personaj prin folosirea permanentă a amănuntelor sale. În vreme ce în frizerie începe acțiunea, în planul fundalului încep pregătirile pentru “carnaval”. Mahalaua se agită, se descarcă navete cu băutură din tir, se pregătește grătarul. Cu fină ironie, scenograful desenează linia costumelor pentru fiecare personaj, în special cele de “carnaval”. Pampon e îmbrăcat în urs, Crăcănel în iepuraș, ținutele lor sporesc hazul disputelor dintre ei. În seara “carnavalului” va ploua , vor apela la umbrele personajele, noroiul mahalalei îi stânjenește, vor încerca să se protejeze călcând pe cărămizile zărite de spectatori la început. Revenirea în frizerie în actul trei se dorește a fi plină de mister, se petrece în semiîntuneric. Lumina slabă dezavantajează totuși, adeseori expresia actorilor. Va interveni și poliția, însoțită de un câine lup bănuim, pentru că din cauza luminii slabe abia i se zărea conturul. Imaginea generală a spectacolului prin scenografie și întrebuințarea elementelor ei, servesc originalitatea viziunii regizorale.

În afara scenografiei devenită partener activ al regiei, Silviu Purcărete apelează, ca element important al conceptului său, și la muzică, firește, luând drept colaborator, ca întodeauna, pe Vasile Șirli. Pentru a da fiecărei scene un contrapunct sonor cu sevă comică, Vasile Șirli manevrează cu măestrie ilustrația muzicală. De exemplu, venirea lui Nae Girimea cu un casetofon la care ascultă celebra arie “Casta Diva” din “Norma” de Belllini, rămâne un moment comic de excepție. Nae este un fante de Obor, cu pretenții snoabe, care prin replica lui Caragiale, motivează prezența ariei : “Curat, ca la Norma !“. Nicu Mihoc îl caracterizează cu reținere pe Nae, “frizer și subchirurg”, ca un Don Juan de mahala. Lângă arii din opere își găsesc perfect locul în colajul muzical al lui Vasile Șirli, și refrene populare, cum ar fi și cântecul lui Iordache din prima scenă. Marius Turdeanu este admirabil cum sugerează profilul de șmecher al lui Iordche care încearcă să protejeze ițele complicate ale amorurilor lui Nae. Firește “carnavalul” își are muzica sa, ireproșabil susținută de grupul D’ale Band, care, activ, completează numărul de figuranți ce animă atmosfera reprezentației. Universul sonor este bogat și în efecte, ca de pildă iscarea unei furtuni pe măsură ce în scenă tensiunile amoroase cresc. Muzica lui Vasile Șirli este un compartiment reușit al spectacolului.

Viziunea regizorală urmărește să respecte personajele, nu să le condamne satiric pentru faptele lor amoroase. Silviu Purcărete a forțat însă, nota de a demonstra că de fapt, comicul ascunde dramele personale ale fiecărui personaj. Ridicolul situațiilor prin care trec nu mai degajă adeseori umorul specific momentului. Actorii se adaptează cerinței regiei, unii cu mai multă credibilitate în interpretare, alții mai stângaci. Cuplul Pampon – Crăcănel, se detașează din distribuție. Pampon e un tip corpolent, iar Crăcănel un individ înalt și slăbuț, amintind de Stan și Bran. Senzațional îl definește la nuanță prin priviri, gestică și ținută, Constantin Chiriac pe Iancu Pampon, “particolerul” cu pretenții, tempamental în atitudini și prostovan în înțelegerea situațiilor. La rândul său, Adrian Matioc este excelent în Mache Răzăchescu, ce-i mai zice și Crăcănel. Actorul îi dă o aură de individ sensibil, deziluzionat în amor și mereu mirat de ce se petrece în jurul său. Constantin Chiriac, Adrian Matioc și Marius Turdeanu, transmit prin firescul jocului, de multe ori, comicul situațiilor și replicii. Din păcate, acest comic transpare destul de greu în ansamblul spectacolului. În Mița Baston, Ofelia Popii, cu temperament exploziv, trăiește exagerat isteric “traducerile amoroase”. Personajul este linear construit. În scene savuroase precum, cea dintre Mița și Nae, cu “sticluța cu vitrion englezesc” sau păruiala din actul trei dintre Mița și Didina, interpreții nu reușesc să convingă de penibilul dramei personajelor și să provoace efectul comic, râsul spectatorilor, manifestările lor fiind doar scheme de mișcare și expresie. În cazul ultimei scene dată ca exemplu, mai funcționează și rezultatul unei idei regizorale inexplicabile și greu de motivat prin piesa pe care Silviu Purcărete a respectat-o, ca Didina să fie … trei Didine (Cristina Ragos, Raluca Iani și Serenela Mureșn) ! De ce ? Un posibil răspunsuri ar fi că Nae ar avea mult mai multe amante, toate îmbrăcate la fel, uniform, ca și Mița ?! Că euforia “carnavalului” îl determină să o vadă triplu pe Didina, asemănătoare cu înfățișarea Miței ?! Se pot găsi multe răspunsuri greu de acceptat la această “găselniță” regizorală inutilă, care contribuie la scăderea miezului comic al piesei. Fără farmec este interpretat și Catindatul, de Liviu Panciu care trece superficial peste numeroasele ipostaze atribuite cu sens de dramaturg.

“D’ale carnavalului” este un spectacol cu pretenția de a avea o mare amploare prin scenografie și ilustrația muzicală, gândite provocator, dar fără mare rezultat pentru efectul vizualizării scenice a comediei lui Caragiale. Spectacolul lui Silviu Purcărete transmite parțial provocarea lui Caragiale, ironia cu care a privit lumea obișnuită a mahalalei, a celor cu pretenții de “particolari” și “patroni” dintr-o clasă mijlocie a societății, și nu dintr-o mahala sordidă de astăzi. Caragiale rămâne contemporanul nostru prin conflicte și personaje, solid construite, des întâlnite și în prezent, ce merită pe deplin ironia dramaturgului dacă sunt descifrate de interpreți, de regizor, minuțios, și nu numai din dorința de originalitate cu orice preț.

P.S. Joi, 3 noiembrie , cei ce prețuiesc teatrul au mai avut de ales următoarele spectacole : “Macbeth” ( Teatrul Național “I.L.Caragiale ), “Metoda” (Teatrul “Nottara”), “Blifat” (Teatrul Odeon) – spectacole comentate pe blog la data lansării, și “Mai întâi te naști” (Teatrul “Andrei Mureșan” din Sfântu Gheorghe), “Othello și preaiubita lui Desdemona” (Teatrul de Mișcare Studio M din Sfântu Gheorghe).

“ FELII “ – TEATRUL NAȚIONAL “ RADU STANCA ‘ din SIBIU

2 NOIEMBRIE – FNT (Ediția XXI )

“ÎN PRIM – PLAN ACTORUL” este secțiunea dedicată celui mai important element dintr-un spectacol, INTERPRETUL, și a reunit cinci spectacole – recitaluri, probe de foc pentru talent. Evident că pentru un recital sau “on man show”, actorul trebuie să aibă și un text care să-i evidențieze harul.

Ofelia Popii, prețuită actriță a Naționalului din Sibiu, a optat pentru “Felii” de Lia Bugnar și a dobândit premiul UNITER în 2010 pentru cea mai bună actriță în rol principal. Și autoarea textului este actriță, dar în urmă cu câțiva ani a debutat și ca dramaturg, reușind în timp să se afirme prin scrieriile sale jucate în teatrul independent și chiar pe scena Naționalului bucureștean. Scrierile sale arătau un dramaturg cu replică bine scrisă, definitorie pentru personaj și bogată în sensuri. Constructul conflictelor era însă, uneori fragil, dar a câștigat în alcătuire de la un text la altul. “Felii”, care amintește de un film cu un bărbat care moare și opt femei caută să descopere cauza decesului, este însă, un text forțat încropit pentru a servi recitatul unei actrițe. În jurul lui Marcel care a decedat , fost senator și chiar președinte, se învârt șase femei – servitoarea amantă, nevasta alcoolică, fiica dependentă de droguri, bunica ramolită, o manichiuristă și mai intervine și amica din Nigeria a fetei ! Toate aceste personaje se luptă să le interpreteze Ofelia Popii. Monologurile sunt fragmentate, “feliate”, și replica nu reușește să dea un desen credibil personajelor, să le definească tipologiile în profunzime. Se încearcă trimiteri ironic forțate spre actualitatea socială sau politică, se povestesc “felii” din posibilele conflicte din familia lui Marcel, “scenariul” fiind sfărâmat în mai multe direcții prin minimonologurile rostite de cele șase personaje. Acest text lipsit de soliditate dramatică, improvizat ca sensuri, a beneficiat de cooptarea unor personalități pentru realizarea sa ca spectacol.

Una din valorile scenografiei noastre, Dragoș Buhagiar construiește un decor multifuncțional și atractiv. Pereții unei case cu multe uși, ce dau posibilitatea trimiterii prin deschidere spre alte spații, cu înscrieri “feliate” din replici desenate pe pereți, contribuie esențial la trecerile rapide ale interpretei dintr-un personaj în altul, ca și posibilitatea schimbării liniei costumului prin accesorii. S-a alăturat echipei și Valeriu Golcea, un tânăr compozitor remarcabil, care compune pentru spectacol o muzică originală cu intenția de a sugera atmosfera necesară fiecărui moment. Este integrat echipei de realizatori și experimentatul coregraf Florin Fieroiu. “Dansul” servitoarei cu ... mortul căruia îi croșetează ciorapi este însă, hilar, ca și cel al “umbrei” din Nigeria. S-ar putea însă, ca regia să fi solicitat linia acestei coregrafii. Având credința că este cea mai bună cunoscătoare a sensurilor scrierii, dramaturgul Lia Bugnar și-a asumat și regia spectacolului. Aici, lucrurile se complică mai mult. “Fâșiile” rupte abrupt dramaturgic din viața personajelor, ce par “felii” dintr-o telenovelă banală, sunt tratate regizoral exagerat în tendința definirii lor. Dansul, mișcarea, devin falsuri. Strident sunt îndrumate spre caracterizare personajele, în intenția de a spori tensiunile momentului. Nu lipsesc țipetele, agitația, exagerat accentuate.

O adevărată performanță reușește Ofelia Popii în schimbările rapide ale ținutei și expresiei personajelor ce îi revin în acest examen demonstrativ . Tehnica actriței este desăvârșită, dar personajele sunt numai scheme exterioare fără de conținut interior. Textul nu îi permite mai mult. Sugerează că poate fi și o servitoare prostuță, și o soție egoistă de înalt demnitar, și o puștoaică isterică pe care consumul de droguri se pare că o duc în spital, și o bunicuță decrepită într-un baston, și o manichiuristă mândră că profesia i-a prilejuit contactul cu oameni sus puși, dar și o fată din Africa, bună dansatoare. Ca într-un examen de improvizație din primul an de studiu la actorie, actrița concepe posibile schițe generale de personaje. Putea să sugereze, dacă textul îi solicita, și “vedete” de carton ale muzicii ușoare, și o profesoară austeră de matematică, și o japoneză rătăcită pe plaiurile mioritice, și o țigănușă cerșetoare la Paris, orice tipologie, că actrița are o mobilitate a expresiei, remarcabilă, posibilă a fi folosită în teatrul de revistă. Dar … Ofelia Popii deține și talentul de a pătrunde în interiorul personajului, de a îi da viață prin conflict și relație, când are șansa de a îl întâlni într-o piesă de teatru prin care poate comunica o idee provocatoare, înveșmântată emoțional. De astă dată, nu a avut acest prilej prin text , arătând mecanic că este capabilă de performanțe.

P.S. Seara de miercuri, 2 noiembrie, a mai propus spre vizionare în FNT, "Strigăte și șoapte", "Caligula", "Însemnările unui necunoscut", "Purificare" și "Metoda", spectacole comentate pe blog.

“ STRIGĂTE ȘI ȘOAPTE “ TEATRUL MAGHIAR DE STAT din CLUJ

1 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Spectacolul aparține secțiunii “FOCUS : Andrei Șerban – cehoviziuni “ și are drept pretext transpunerea scenică a filmul de referință “Strigăte și șoapte” de Ingmar Bergman.

O explicație a afilierii acestui titlu secțiunii, ar putea fi motivul comun al filmului cu piesa “Trei surori” de Cehov. Filmul și piesa lui Cehov, au drept personaje centrale trei surori, cu aspirații însă, diferite.

Andrei Șerban se manifestă mereu ca un căutător de noi formule teatrale. “Strigăte și șoapte”, un alt spectacol multipremiat de UNITER în 2010 – pentru cel mai bun spectacol, cea mai bună regie, cel mai bun actor în rol principal : Zsolt Bogdan – , îl apropie însă, în esență pe Andrei Șerban de “realismul magic”, specific stil al regretatului Liviu Ciulei. Regizorul își stăpânește intențiile de a inova viziuni teatrale cu orice preț și se îndreaptă ca noutate doar spre creația unui celebru regizor de film, Ingmar Bergman. Propune alături de Daniela Dima, o adaptare originală după scenariul filmului cu intenția de a arăta cum Bergman a pregătit și trecut pe peliculă povestea a trei surori, Agnes aflată pe patul de moarte , Karin și Maria care îi veghează sfârșitul alături de servitoarea Anna. Subiect aparent al unui scenariu pentru o telenovelă. Rezultatul este un spectacol cu o “viziune magică”, atent dezvoltată pentru a da coerența necesară convingerii și cuceririi publicului cultivat prin “teatrul adevărat”, tradițional realist. Nu este însă, un spectacol obișnuit al stilului respectiv, ci surprinzător prin ambalajul formelor de expresie, prin tratarea teatrală a scenariului unui film. Poate fi considerată o inovație apropierea de Ingmar Bergman, cu toate că spectatorul care nu a auzit de regizorul suedez, rămâne impresionant numai prin vizualizarea teatrală a destinului dramatic al celor patru personaje feminine. Montajul paralel al adaptării, arată pe de o parte, febra creației pregătirii filmului de către personajul Ingmar Bergman, căruia i se mai atribuie și rolul de actor în alte personaje - argument al situațiilor din scenariul, iar pe de altă parte, ilustrează teatral secvențe din film.

Spectatorii, puțini la număr pentru că spațiul neconvențional nu permite mai multe locuri, sunt poftiți într-un “antreu” , unde un podium e domint de scaunul regizorului Bergman, care îi și primește pentru a le preciza la ce vor asista , distribuind actrițele în cele patru personaje. Sunt conduși, și obligați să își protejeze încălțările cu pungi de plastic ca la un muzeu, și pătrund într-o sală roșie, simplă , publicul fiind așezat în paralel cu spațiul de joc. Decorul lui Carmencita Brojboiu le va captiva atenția. În roșul pasiunilor ce vor urma a fi relatate, este mobilat spațiul cu divrse obiecte, de la ceasuri la scaune, un pat, etc, și inteligent transformat, cu delicatețe, în diferite locuri ale posibilei case în care se află Agnes și vin surorile sale.

Costumele sunt rafinat elegante pe linia jocului dintre alb și negru. Din nou, Carmencita Brojboiu se dovedește o scenografă de valoare pentru orice proiect regizoral. Fără artificii de imagine , regizorul derulează ritmat acțiune pe diversele planuri solicitate de adaptare. În scenă se petrec fapte reale de viață, realist , cu fine accente metaforice , ce sprijină dramatismul situațiilor. Multe momente din acest “film teatral” taie respirația publicului ce lasă tăcere absolută interpretării “magice” a actorilor. De pildă, moartea lui Agnes după o lungă suferință, este concepută realist în amănunt semnificativ, cu o sensibilitate șocantă pentru stilul lui Andrei Șerban.

Evident că o astfel de viziune regizorală nu se putea înfăptui fără excelenta contribuție a actorilor. Fiind la o distanță minimă față de spectatori, interpreții dovedesc știința dozării și interiorizării “strigătelor și șoaptelor” disperării intime din diverse motive, ale fiecărui personaj. Suferința lui Agnes, rol dificil, Aniko Petho, o trăiește și o exprimă prin toate fibrele expresiei cu o deosebită sensibilitate. Se pliază admirabil pe solicitarea regiei, pe nuditatea cerută în momentul dramatic al pregătirii lui Agnes pentru înmormântare. Sora sa, Karin , aparent o persoană distantă, este interpretată de Emoke Kato cu măsură la nuanță și în momentele de reținere față de situația suferinței lui Agnes,dar și în cele de cădere în nefericirile personale care revoltă personajul. Frivolă și senzuală este Maria, dar și ea nefericită în viață, cu ingeniozitate prezentată de Imola Kezdi, care jonglează cu stările impuse de situațiile în care este implicat personajul. Excelentă este și Csilla Varga în Anna, slujnica atașată de Agnes, o femeie simplă, marcată și de moartea copilului său. O lecție de actorie desăvârșită oferă Zsolt Bogdan prin adaptarea rolului lui Bergman la personajele doctorului, preotului, soțului uneia și celelaltei surori. Trece surprinzător de la o mască de expresie la alta, și compune doar în apariții scurte, credibil , profilul personajelor. Actorii practică o interpretare filmică, reținută, dar trăită cu tensiune interioră, respectând solicitările impuse de spațiul neconvențional. S-au adaptat spațiului Zsolt Bogdan, Aniko Petho, Emoke Kato, Imola Kezdi, Csilla Varga, după ce au experimentat colaborarea cu Andrei Șerban și în “Unchiul Vania”.

“Strigăte și șoapte” rămâne pentru ambiția lui Andrei Șerban de a descoperi noi forme teatrale, un spectacol de referință al harului său incontestabil. Este un spectacol coerent, sincer și direct în comunicarea emoției, cu migală construit, chiar dacă mai apelează la unele momente forțat plasate, ca proiecția din final, cu scene din filmul suedez pentru a sublinia apropierea de Bergman.

P.S. Spectacolele programate de FNT, din aceiași zi, sunt specificate în comentariul de mai jos.

“ CALIGULA “ – TEATRUL NAȚIONAL “ MARIN SORESCU” din CRAIOVA

1 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Surprinzătoare poate fi această “traducere” scenică a piesei lui Albert Camus cu propunerea de a medita și răspunde la întrebările lansate pentru a îl privi altfel pe Caligula. Elementara informație din istorie pe care o are oricine despre Caligula se rezumă la dictatorul roman considerat un paranoic, Caius Iulius Germanicus de la începutul primului mileniu al erei noastre. Albert Camius, stâlpul existențialismului francez, afirmat și prin scrierea sa din tinerețe, “Caligula”, și-a ales drept “erou” pe împăratul roman. Alegerea servea crezului său filosofic de a lansa un concept tragic asupra existenței, utopic considerând că dobândirea libertății individuale presupune distanțarea de contextul social concret. Autorul a scris mai multe variante ale piesei, și în funcție de conceptul regizoral, Alice Georgescu a tradus subtil replica, a îmbinat variantele scrierii pentru a oferi un text mulat pe intențiile regizorului Laszlo Bocsardi, fără să maltrateze conținutul inițial de idei. Spectatorului i se prezintă astfel, un altfel de Caligula, mai profund în analiză, în care tema existențialismului prinde o altă față prin încercări de apropiere de contextul social.

Conceptul lui Laszlo Bocsardi iese din tiparele obișnuitilui – cel clasic sau al experimentelor șocante -, și propune un spectacol “rece”, fără transmiteri emoționale, ce lansează întrebări provocatoare, având drept sprijin în interpretarea lui Caligula, un actor cu imense posibilități de expresie, Sorin Leoveanu. Spectatorul poate rămâne chiar nedumerit în căutarea descoperirii răspunsurilor la întrebări, dacă este Caligula numai un scelerat sau o persoană cu inteligență diabolică, revoltată pe o lume meschină și profitoare, dacă este Caligula un sensibil căutător al sensurilor profunde ale existenței sau un nebun de geniu ?!

Regizorul scoate spectacolul din orice posibilă aluzie la perioada contemporană, și prezintă un om cu o personalitate specială, aflat la limita dintre demență și descoperirea adevărului existenței. Propunerea sa este pe muchie de cuțit , dificilă și riscantă în raport cu simplitatea textului. Reușește însă, ca spectacolul să fie instigator, să determine spectatorii de a îl urmării cu atenție pentru a găsi răspunsuri la manifestările lui Caligula.

Laszlo Bocsardi îmbracă viziunea sa regizorală într-o scenografie care îi servește excelent intențiile. Decorul creat de Jozsef Bartha pare să integreze și spectatorii așezați pe gradene într-un “spațiu de gheață”, marcat de panouri semitransparente, abil transformate tehnic apoi. în oglinzi, în care se reflectă spre final, Caligula și chiar cei din preajmă. Totul pare a se petrece într-un spațiu de gheață care a conservat jocul vieții și al morții susținut de un personaj ciudat. Admirabil este decorul, ca și costumele imaginate de Judith Dobre Kothay, atemporale, servind “jocul” dintre alb și negru, dintre extreme. Intervine culoarea doar în scena poeților. Urmând firul scrierii, regia subliniază evoluția lui Caligula. Intervine totuși, o dificultate în perceperea scopului regiei, fragila relaționare a personajului central cu celelalte personaje, participante la acțiunile lui Caligula. Pe umerii lui Sorin Leoveanu cade tot greul conceptului regizoral. Susține, de fapt, un recital însemnat. Actorul sugerează coerent cum Caligula își gândește fiecare manifestare și poartă tristețea interioară nu numai a celui care a pierdut dragostea prin moartea Drusillei, sora cu care avusese o iubire incestuoasă, ci și din cauza constatării meschinăriei profitorilor din preajmă. Visează poetic la “lună” ca simbol existențial ideal, iar crima o tratează cu firească normalitate pentru a atenționa că este o necesară acțiune de pedepsire. Actorul manipulează stările expresiei în funcție de situație și replică. Nebunia lui Caligula pare o manifestare firească, un joc dibaci lansat. Excelent se achită actorul de acest rol-capcană. Regizorul îl îndrumă în rostirea nuanțată a replicii, însoțită însă, de mult prea multe momente de pauză, la care ar fi fost de așteptat răspunsul prin gest, expresie al celor din jur. Tăcerile, pauzele duc la un ritm trenant al reprezentației. Uniform, fără o minimă intenție de personalizare sunt tratate celelalte personaje în interpretarea unora fiind distribuiți actori prețuiți ai Naționalului craiovean. Astfel, relațiile dintre personaje devin lineare. De pildă, speciala relație a lui Caligula cu tânărul Scipio căruia i-a ucis tatăl, dar între ei funcționează și o stranie relație de iubire, se spulberă, Vlad Popescu nu reșește să o susțină prin interpretarea sa palidă. Aceiași situație relațională între Caligula și iubita credincioasă, abandonată, Caesonia nu își găsește suport credibil în interpretarea Gabrielei Baciu. Opozantul filosof al lui Caligula, Cherea devine o palidă prezență chiar daca rolul este atribuit stimatului Ilie Gheorghe. N-au răspuns actorii convingător cerințelor regiei sau regizorul nu a reușit să deseneze scenic importanța personajelor ca argument pentru Caligula ?

O piesă cu tradiție în reprezentare , Laszlo Bocsardi o expune în esență, îi descoperă noi valențe printr-o tratare originală, provocatoare. Spectacolul suferă însă, de interpretări schematice în cazul unor personaje de referință pentru conflict.

P. S. Marți 1 noiembrie s-au mai prezentat în programul FNT “Purificare” (Teatrul Național “I.L.Caragiale”) și “Nevestele vesele din Windsor” (Teatrul Metropolis), spectacole comentate pe blog la data premierii, “9 grade la Paris” (Teatrul Act) și “Felii” (Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu), “Strigăte și șoapte” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), asupra cărora vom reveni cu însemnările acestui jurnal de festival.