CHEIA UNUI … “FILM” TEATRAL, DECORUL
Spectacolul propus de regizorul Alexandru Dabija și
scenograful Helmut Sturmer se detașează din peisajul general destul de cenușiu
al premierelor curente, unele cu pretenții de experimente novatoare “DUPĂ” un
dramaturg celebru. Fiind “Anul Caragiale”, Teatrul Național “I.L.Caragiale” ce
îl are patron spiritual pe dramaturg,
propune, cum e și firesc, derularea unui program reportorial dedicat
evidențierii valorii sale universale. O nouă premieră este “Două loturi”
dramatizare “după” nuvela lui Caragiale. De astă dată, acest “după” prinde altă
consistență,fiind o scriere în proză adaptată pentru scenă, apelând pentru
ilustrarea sa teatrală, la tehnica … filmului. Atenție, regizorul Alexandru
Dabija nu apelează la de acum “clasicile” proiecții, ci alături de maestrul
scenograf Helmut Sturmer, folosește noua sală a Naționalului bucureștean,
excelent dotată scenic, pe care o transformă într-un “platou” de vizualizare
filmică a reușitului său scenariu de dramatizare a nuvelei. Povestea
funcționarului modest, Lefter Popescu, binecunoscută, a celui care pierde
câștigul celor două bilete de la roata norocului, se transformă într-un film
teatral, și nu mai este o comedie
cu final tragic, ci o tragicomedie amară. Regizorul Alexandru Dabija vrea să
evidențieze confruntarea dramatică dintre două segmente sociale, cel al
oamenilor modești (chivuțele lui Caragiale) și funcționarul sârguincios (Lefter
Popescu), cu un sistem malefic ce manevrează autoritar destinele oamenilor
simpli. Intenția este conținută de scriere. În jocul destin și norocul aparent,
sugerează regizorul spre final, că doar Dumnezeu mai poate interveni. Nuvela
este studiată de regizor, în termeni apropiați și de demersul zilelor noastre,
în care roata norocului loteriei și Dumnezeu, devin singurele soluții de
posibilă realizare a destinului personal. Este impresionantă intenția sa de
punere în evidență teatrală a nuvelei.
“Filmul” teatral al viziunii regizorale prinde viață
prin decorul de extraordinar creat de Helmut Sturmer. Beneficiind de o scenă modern
dotată tehnic, scenograful concepe un decor cu posibilitatea sugerării unor
spații din medii sociale diverse. O construcție metalică, o “cușcă” a vieții
curente, cu multe scări, definește prin accente de moblier, diferite spații de
joc din diverse medii. Helmut Sturmer “fotografiază” și prin amănunte de decor,
societatea în care se petrece acțiunea. Decorul devine astfel personajul
principal al acțiunii, “joacă” rolul central în acest “film” teatral. Se
rotește continuu, este transparent prin constructul metallic, iar privirea
spectatorului e atrasă mereu și de planurile secundare, chiar și de cel discret
din fundal, unde interpreții se retrag exterior pe bănci, când acțiunea nu le
solicită prezența în conflict. Rar se poate întâlni în teatru un astfel de
decor cu menire filmică și care prin rotire, reușește un montaj original al
sevențelor din acțiune. Decorul găsește un sprijin al manipulării sale și prin
ilustrația muzicală, în special prin cea discretă ce sugerează mereu prin ritm, “pendulul” vieții ce bate
continuu. Dar … rotația în același
tempo a decorului ce surprinde fotograme din cele două segmente sociale,
frânează ritmul acțiunii, intenția de a arăta paroxismul la care se ajunge prin
imposibila înțelegere dintre cei ce aparțin unor zone diferite, impilcați în
drama lui Lefter cel necâștigător.
Costumele datorate Lilianei Cenean și machiajul special,
dictat de viziunea regizorală, completează reușita imaginii spectacolului. Pe
deoparte cei din segmentul social al oamenilor simpli (chivuțele , doamna
Popescu) poartă costume modeste, colorate, iar cei din zona “funcționarilor” au
ținute uniforme, dominate de culoarea neagră. Ca sens, perfecte sunt costumele
și machiajul destinat “funcționarilor”, cu excepția lui Lefter. Mai intervine
însă, un alt … “dar”: de ce regizorul folosește în cazul chivuțelor, încă din
prolog, limba țiganilor
?! Sunt și alte
scene care prin vorbirea chivuțelor în țigănește le îndepărtează de rostul
viziunii generale, că ar fi niște femei sărmane care strâng haine vechi ca să
câștige un ban de trai. Acest efect de limbaj îndepărtează de perceperea celor
trei femei că ar reprezenta segmentul oamenilor sărmani.
În această propunere regizorală originală ca apel spre
expresia filmului, Alexandru Dabija nu practică însă, lucrul amănunțit cu
actorii aleși în distribuție. Ideea că fiecare din cei 13 actori distribuiți în
diverse personaje sunt mereu prezenți în spațiul de joc pentru a susține
radiografia a două lumi, nu se înfăptuiește convingător de către interpreți.
Majoritatea distribuției este compusă din tineri actori, unii cu practică în
filmulețe, dar lipsiți de vlaga scenică de a trăi interior situațiile, când nu
au replică, și fac doar figurație. Mădălin Mandin (Căpitanul Pandele), Daniel
Hara (Comisarul Turtureanu), Mihai Munteniță (Georgescu-șeful), Eduard Cârlan
(Mitică/Aprodul), Ionuț Toader (Vânzăorul de ziare), Dragoș Dumitru (Bancherul)
și Marcel Bălănescu (Polițistul călău) prestează numai servicii artistice, dar
nu reușesc să transmită starea esențială a personajelor, tratate ca “vampiri”
ai societății. Execută exterior sugerarea personajelor fără a participa la
susținerea atmosferei generale solicitată de conceptul regizoral; când nu au
replică sunt obiecte de decor și nu urmăresc prin expresie relațiile din
preajmă. Sunt corecți, dar nu
susțin paroxismul la care ajunge conflictul.
Se
detașează din distribuție, Ana Ciontea și Marius Manole, actorii cu o bogată experiență scenică prin care
s-au remarcat de-a lungul timpului. Marius Manole – povestitorul evidențiază
ireproșabil tendința regiei de indicare a două compartimente sociale. Și
povestitorul său este malefic precum Pandele, Șeful sau Bancherul, dar actorul
sugerează și detașarea celui inzestrat cu autoritate în zonă. Marius Manole
știe să compună prin gest, atitudine și mai ales prin participarea expresivă
tăcută din numeroase scene, portetul celui ce reprezintă o lume periculoasă
prin superioritatea cultivată. Excelentă este și Ana Ciontea în “șefa”
chivuțelor, o femeie amărâtă, cinstită, modestă luptătoare pentru asigurarea
traiului zilnic. Nici actrița, nici partenerele sale, Ilona Brezoianu și Eliza
Păuna, nu compun portretele unor țigănci din divertismentele tv., ci ale unor femei
din clasa de jos a societății, ale unor oameni săraci și resemnați. Această
echipă – Ana Ciontea, Marius Manole și mai tinerele Ilona Brezoianu și Eliza
Păuna, s-au integrat remarcabil “filmului” scenic “Două loturi”.
Familia
Lefter Popescu, modulul conflictului, în ciuda substanței viziunii regizorale,
prin interpretare se plasează în planul doi al reprezentației. În unele
momente, Valentina Zaharia, care încearcă desenarea doamnei Popescu, dă farmec
personajului. Regia nu speculează însă, pe deplin, rolul central al lui Lefter
Popescu și nici actorul Gavril Pătru. Interpretarea funcționarului onest căruia
roata norocului se dovedește a fi o farsă a vieții, este lineară, banală.
Gavril Pătru nu reușește să conducă spre paroxism întâmplarea lui Lefter. Scena
cheie a definirii farsei norocului și celor două lumi ce o manipulează, cea
dintre Bancher și Lefter, care își revendică cele două premii câștigate, este
mediocru interpretată. Se repetă firesc că premiile sunt “vice versa”, dar fără
o tensiune elementară cultivată de actori și nici de regie.
Alexandru
Dabija s-a dovedit a fi un as și al dramatizărilor mai întâi după Ion Creangă
la Teatrul Act. De astă dată dramatizarea și viziunea regizorală cu tentă
expresionistă, au solicitat o distribuție mai numeroasă, ce i-a umbrit
inspirația de început a proiectului. Cooptarea unei echipe tinere de actori
fără experiență, ce execută atent mai mult mișcarea solicitată de decorul
senzațional al lui Helmut Sturmer, dezavantajează reușita deplină a
reprezentației. Regizorul a lucrat și la Iași, de curând, premiera “Iașii în
carnaval “ prin care Teatrul Național “Vasile Alecsandri” a revenit în clădirea
renovată după șase ani de folosire a “teatrului – cub”, ce l-a găzduit.
Alexandru Dabija este un regizor foarte activ, mereu prezent cu spectacole de
senzație.
Merită
pe deplin a fi vizionat spectacolul “Două loturi” , în primul rând prin
scenografie și intenția originală de citire scenică a unei nuvele celebre,
căreia îi sunt dezvăluite noi sensuri.
P.S.
Teatrul Național “I.L.Caragiale” reușește performanțe pentru stagiunea teatrală
din Capitală. De mai bine de un an se află în renovare, construcția ceaușistă
fiind fragilă la un cutremur, dar lansează premiere, și o nouă sală. Repetă în
zgomot de pickhamere, dar prezintă premieră după premieră, în vreme ce alte
teatre bucureștene abia se dezmorțesc după vacanță. Asta se poate numi
management de calitate, să treci peste orice greutate și să servești dorința
Marelui Public de “teatru adevărat”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu