O AVENTURĂ TEATRALĂ EȘUATĂ
Înainte de 1989, teatrele erau
obligate să încludă în repertoriu piese românești, în special de actualitate,
indiferent de calitatea lor. Au apărut la rampă atunci, o sumedenie de
dramaturgi, mulți servili cerințelor regimului de tristă amintire, dar printre
ei se aflau și personalități care încercau să scape de autoritatea cenzurii
ideologiei comuniste și să propună piese cu tâlc, inteligent și original
scrise. Pe nedrept sunt uitate astăzi, personalități precum Tudor Popescu,
Iosif Naghiu, iar cu greu câte un teatru își mai amintește de Dumitru Solomon
sau chiar de Teodor Mazilu. În genere, acești dramaturgi apelau la calea
teatrului absurd spre a încerca mascarea față de cenzură, a surprinderii critice
a stării “societății multilateral dezvoltată” și pentru a îi condamna
rezultatele prin personaje afectate de regulile absurde ale acelei lumi.
Teodor
Mazilu era prozator și în special dramaturg, iar șapte piese ale sale au fost
mult jucate, începând din 1963 cu “Proștii sub clar de lună”, un spectacol
deosebit de la Teatrul “Bulandra” în regia lui Lucian Pintilie. Și “Somnoroasa
aventură” prin anii ’80 a înrgistrat aprecierea publicului în diferite montări.
Tema centrală a pieselor lui Teodor Mazilu rămâne impstura, prostia , satirizate
prin creionarea unor conflicte simple în “straie” absurde.
În
“Somnoroasa aventură” dramaturgul propune prezentarea a cinci tipologii sociale
aflate în căutarea realizării personale. Gherman (Cristi Iacob), funcționar la
primărie, e nefericit că nu are în preajmă pe cineva să îl aprecieze pentru
locul său de muncă de care e mândru. Cleo (Oana Albu), mătușa Gabrielei
(Gabriela Iacob) vrea ca nepoata sa să se realizeze prin găsirea unui partener
convenabil. Ogaru (Avram Birău) este un excroc preocupat de realizare prin
folosirea diverselor metode, în special cel sentimental. Manole (Radu Zețu),
pare un tânăr onest , îndrăgostit de Gabriela. Așa cum prezintă regizorul Vlad
Stănescu aceste tipologii reprezentative pentru prostia umană cultivată de societatea
mincinoasă în care trăiesc, are drept rezultat un spectacol mediocru, mai mult
apropiat de un divertisment tv. banal. Piesa pare depășită de trecerea
timpului, de solicitarea astăzi, a unei trainice consistențe a conflictului . “Aventura” regizorului de a se apropia
de un text scris în condițiile drastic dictate de vremea cenzurii în care a
trăit dramaturgul, eșuează. Rezultatul este un spectacol tern, cu puține
momente comice, cu relații între personaje fragil construite, departe de
intențiile satirice ale scrierii.
Vlad
Stănescu realizează și scenografia reprezentației. Unele costume servesc
aplicarea pe profilul personajului (de pildă cel al lui Gherman), altele sunt
demne de cuplete pentru televiziune, prin desenul lor (de exemplu cele ale Gabrielei
sau cel al lui Manole sau al lui Cleo). Decorul în
alb drept culoare prioritară, este ciudat. Cinci scaune îngrădesc spațiul de
joc în intenția de a sugera uniform ca imagine pe cele cinci personaje.
Scaunele circular așezate nu sunt folosite, singurul element de decor la care
se apelează insistent fiind banca din centrul spațiului de joc. Banca are două
fețe , iar schimbarea lor prin mereu întoarcerea ei, indică interiorul și
exteriorul locului acțiunii. Această intenție a scenografului este apreciabilă, numai că
reducerea mișcării scenice numai la așezarea interpreților pe acea bancă dă un
ritm monoton reprezentației. În genere, spectacolul dă senzația de teatru
radiofonic plictisitor, stângaci conceput, cu accente muzicale inutil plasate.
Regizorul
Vlad Stănescu nu a lecturat teatral în profunzime oferta textului și fiecare
scenă pare un scheci modest.Teodor Mazilu a scris și scheciuri pentru
televiziune, dar piesa propune un demers al acțiunii prin situațiile în care
sunt active prsonajele. Regia ignoră dezvoltarea relațiilor dintre personaje.
Tendința apropierii de absurd a scrierii, e preluată de regie și amplificată
penibil prin diverse efecte vizuale. Apelează, de exemplu, la manevrarea
jenantă a luminii, ce devine strident roșie în unele scene sau pâlpâie în
altele, provenind de la un stroboscop. Mai apelează caraghios și la niște mășt
într-o scenă. Regizorul ilustrează artificial textul și uită de importanța
majoră a actorilor. Lipsiți fiind de îndrumare atentă, fiecare va juca așa cum
crede de cuviință. Reușește evidențierea, Cristi Iacob pin preocuparea de a
dezvolta coerent, credibil, caracterizarea lui Gherman. Actorul sugerează cu
migală în expresie prin gest și intonarea vocală a replicii, ridicolul
personajului. Oana Albu (Cleo) și Avram Birău (Ogaru) încearcă și reușesc
parțial să dea o linie verosimilă tipologiei personajelor atribuite. Desprinsă
parcă dintr-un divertisment de duzină, este Gabriela, tânăra naivă, prostuță,
aflată în căutarea partenerului ideal , ca și iubitul ei Manole, tratat
simplist ca un “instructor” al conflictului. Actorii, Gabriela Iacob, ca și
Radu Zețu, parcă nu gândesc replica și situațiile, interpretarea lor fiind
exterioară.
În
finalul reprezentației, Cleo și Gherasim, triști de eșecurile survenite, se
așează absurd pe podea și imaginea poate să amintească ridicol de … celebra
“Pieta”. Scena este … cireașa pe un tort prăpădit. Păcat de buna intenție de a
atenționa că dramaturgia noastră din ultimele decenii ale secolului trecut
conține și personalități care merită a fi activate și în prezent, dar
spectacolul “Somnoroasa aventură” de Teodor Mazilu, nu reușește să convingă
prin nimic de efortul realizatorilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu